Biografie a lui Fernando Columb (fiul cel mic al lui Cristofor Columb) și, mai ales, a pasiunii sale pentru cărți și a ambiției de a construi o bibliotecă universală, Catalogul cărților naufragiate. Fiul lui Columb și aventura bibliotecii universale, de Edward Wilson-Lee (Ed. Art, 2024, trad. Claudia Popa), este și o excelentă panoramă a lumii (atât a Europei, Lumea Veche, cât și a recent descoperitei Lumi Noi) de la finalul secolului XVI-începutul secolului XVII. Mi-a atras atenția în acest volum excelent documentat în special felul în care autorul a refăcut câteva dintre drumurile cărții în Europa renascentistă și am adunat laolaltă trei fragmente care descriu aceste drumuri și care constituie un minunat prilej de plimbare livrescă (din fotoliul comod de cititor-explorator, dar, de ce nu?, poate și aievea pentru cititorii cu dor de ducă).
Primul fragment ales reconstituie una dintre rutele principale ale comerțului renascentist cu cărți, din Germania până în Veneția (un important centru al comerțului cu cărți, datorită poziției sale geografice):
La plecarea din Worms, Fernando a urmat ruta principală a comerțului renascentist cu cărți: în sus pe Rin, trecând prin Speyer, Strasbourg și Sélestat, până la Basel, un alt oraș‑stat a cărui poziție strategică – între Italia, Franța și Germania, dar relativ independent de fiecare dintre ele – îi conferise deja o influență puternică în comerț, confirmată de viteza fără precedent cu care cărțile lui Erasmus tipărite acolo se răspândeau în restul Europei. Se pare că, de la Basel, Fernando n‑a luat‑o pe drumul cel mai simplu spre est, către Innsbruck, ca de acolo să coboare la Veneto, ci a luat‑o prin Pasul Simplon din Alpii Bernezi, coborând spre Lombardia și mergând în sens invers pe drumul bibliofililor italieni care cutreierau bibliotecile mănăstirilor din Elveția și sudul Germaniei în căutarea manuscriselor cu texte clasice. Potrivit unei relatări ulterioare, Fernando a mers călare în majoritatea acestor călătorii, anii petrecuți în șa devenind din ce în ce mai obositori, din cauza neplăcerilor suferite pe drum și a hanurilor mizere din centrul Europei, despre care, într‑o satiră incisivă, Erasmus spunea că sunt îngrozitor de sufocante și pline de noroiul adus de cizmele negustorilor ambulanți. În Lombardia, Fernando a poposit la Milano, Pavia și Cremona, apoi a plecat spre Genova, oprindu‑se puțin în fiecare dintre aceste locuri, înainte de a ajunge la destinația sa finală, Veneția. Odată cu Fernando, în oraș ajungeau și zvonurile conform cărora pledoaria lui Luther în fața împăratului Carol rămăsese fără ecou, iar ereticul era acum scos în afara legii și excomunicat, fiind răpit, poate chiar asasinat, după ce plecase din Worms. Se poate ca Fernando să fi auzit și că, în cele din urmă, Carol reacționase pe măsura gravității situației și condamnase cu dispreț ideea că acest „călugăr, de unul singur, fără a se baza pe nimic altceva decât pe propria‑i judecată, tăgăduiește credința pe care creștinii cu toții o au de mai bine de o mie de ani“, angajându‑se să apere „această cauză sfântă cu toate ținuturile mele, cu toți prietenii mei, cu trupul și sângele meu, cu viața și sufletul meu“. În ciuda cenzurii impuse de Carol, Fernando a cumpărat în continuare numeroase cărți luterane și antiluterane de la Veneția, unde se găseau din plin, ceea ce vădea combinația periculoasă dintre activitatea tipografilor și protestele din oraș; dar acum, în patria spirituală a cărților tipărite, Fernando începea să treacă de la dorința de a achiziționa cât mai multe volume individuale la ideea unui univers al cărților.
Dacă nu voiai, însă, să străbați călare drumurile desfundate ale Europei în căutare de cărți mai exista o opțiune pentru cei care doreau să fie la curent cu cele mai noi apariții editoriale, și anume să locuiască într-unul dintre principalele orașe ale negoțului cu cărți, iar între acestea se pare că Veneția era cel mai potrivit. Alături de imaginea Veneției, autorul ne aduce în prim-plan și una dintre figurile uitate ale istoriei, venețianul Marino Sanudo care, fără să-și părăsească orașul natal, a adunat una dintre cele mai bogate și diverse biblioteci ale epocii:
Aceleași canale de comunicație care făceau din Veneția locul ideal pentru culegerea de informații au făcut din negoțul cu cărți una dintre cele mai importante activități comerciale. Aflat față în față cu Campo San Giacomo, la celălalt capăt al Podului Rialto și dispus în jurul Fondaco dei Tedeschi, antrepozitul negustorilor nemți, cartierul tipografilor s‑a dezvoltat grație tehnologiei aduse în sud de meșteșugarii germani imigranți. Veneția fusese un important pol de atracție încă din primele zile ale apariției tiparului, fiind un centru comercial cu tradiție, amplasat între creștinătatea occidentală și cea orientală, atractiv pentru numeroșii cărturari bizantini refugiați din calea expansiunii otomane, care aduceau cu ei cunoașterea și scrierile grecilor. Tipografii venețieni au profitat de setea de noi descoperiri din Lumea Veche, însă abilii negustori din oraș au fost cei care au făcut ca Veneția să triumfe în competiția pentru cel mai important centru tipografic european. Pe măsură ce noua tehnologie se răspândea în Europa, a devenit tot mai clar că piața nu era suficient de mare pentru a susține activitatea prea multor tipografi, numai cei care dispuneau de resurse financiare considerabile reușind să facă față crizei care a urmat. Odată cu stabilizarea situației, Veneția și alte câteva orașe din Europa vor avea practic monopol asupra tipăriturilor pentru publicul larg, doar câteva tipografii, precum cele deținute de familia Giunti din Veneția și Koerber din Nürnberg, reușind să se remarce cu adevărat. Acest lucru va determina ca orașele menționate – și familiile respective – să aibă enorma putere de a decide ce trebuie să știe și cum trebuie să gândească Europa. Însă, pentru a‑și păstra această putere, vor fi obligate să‑și asigure piețele de desfacere pentru produsele lor, ceea ce au și făcut, prin multiplicarea rețelelor comerciale existente și a legăturilor financiare care să permită crearea unor vaste și fluide canale de distribuție a tipăriturilor în Europa (și ulterior în afara ei). Pe aceleași canale veneau și cărțile produse în alte țări, Fernando putându‑se plimba pe străzile acestui port la Adriatica și cumpăra de aici cele mai recente scrieri ale lui Luther și ale adepților săi din îndepărtata Bavaria. Sanudo a reușit să adune în biblioteca lui 6500 de volume fără să părăsească Veneția. Fernando i‑a călcat pe urme, în cele șapte luni cât a stat aici reușind să cumpere nu mai puțin de 1674 de cărți, pe care, atunci când a părăsit cetatea lagunară, la mijlocul lunii octombrie, i le‑a încredințat negustorului Octaviano Grimaldi, care a avut misiunea să i le trimită în Spania; anterior, pentru a putea cumpăra acest tezaur bibliografic, împrumutase 200 de ducați de la familia Grimaldi. Fernando a achiziționat din atelierele tipografice venețiene nu doar bijuteriile tipărite pe plan local, ci și volume publicate în Germania, Elveția și Țările de Jos. În Veneția și de la Sanudo a aflat că pentru a avea o sferă de cuprindere universală nu era neapărat necesar să se deplaseze peste tot: putea să se așeze, pur și simplu, la intersecția drumurilor principale și să lase lumea să vină la el.
Fernando Columb nu doar că a străbătut în lung și-n lat lumea (atât cea veche, cât și cea nouă) în căutarea cărților cu care voia să construiască biblioteca universală, dar a pus la punct și un sistem de colaboratori și de achiziție care să ducă mai departe moștenirea sa (fizică și spirituală). Mai jos, sunt câteva dintre dispozițiile sale privitoare la rutele pe care să le străbată aceștia în căutare de cărți, dar și ce fel de cărți urmau să cumpere și cât să cheltuiască pe ele:
Proiectul lui Fernando începea prin punerea la punct a unui sistem de vase capilare care să ajungă până în inima universului tipărit și care apela la rețelele comerciale existente pentru a aduce cărți în bibliotecă. Principalele artere porneau din cinci orașe de o importanță capitală atât pentru activitatea tipografică europeană, cât și pentru viața lui Fernando: mărețele cetăți italiene ale cuvântului tipărit, Roma și Veneția, unde proiectul a prins contur pentru prima dată și prin care ajungeau în Europa noile scrieri aduse din Grecia, din Bizanț și din călătoriile misionarilor; Nürnberg, orașul lui Dürer, unde Fernando a început să adune volume tipărite în regatele germane și în ținuturile aflate la est de acestea; Anvers, marele centru al cărților din Țările de Jos, Scandinavia și Marea Britanie; și Paris, centrul lumii editoriale franceze, la care Fernando a avut acces abia în ultima parte a vieții, din cauza deceniilor de război. În fiecare an, în luna aprilie, un librar ales din fiecare aceste cinci orașe urma să trimită cărți nou apărute în valoare de doisprezece ducați la Lyon – și acesta un centru important al tipăriturilor muzicale și medicale –, unde un al șaselea librar avea să cumpere și el cărți în valoare de doisprezece ducați și să le adauge la toate celelalte. Volumele astfel colectate erau apoi transportate pe uscat, prin intermediul unui negustor care venea la Medina del Campo în perioada târgului tradițional din luna mai (pe care Fernando îl cunoștea atât de bine), de acolo urmând să ajungă la Sevilla și în biblioteca de la Puerta de Goles [reședința lui Fernando Columb și sediul Bibliotecii Fernandina]. La fiecare șase ani, un reprezentant al bibliotecii, care avea cu el cataloagele Fernandinei, trebuia să cutreiere orașele mai mici în căutarea volumelor lipsă. Itinerarul, pe care Fernando îl descrie în detaliu, este o călătorie prin propriile amintiri, de‑a lungul rutei pe care o cunoștea pe de rost: plecând din Napoli, vânătorul de cărți trebuia să se suie în percacho (diligența) de duminică spre Roma, iar de acolo să meargă la Siena, Pisa, Lucca și Florența, Bologna, Modena, Arezzo, Parma, Piacenza, Pavia, Milano – aceste orașe (observă el) se află la o distanță de o jumătate de zi unele de altele –, Lodi, Cremona, Mantova, Veneția și Padova. Cărțile adunate din aceste orașe urmau să fie duse la Veneția, de unde puteau fi trimise la Cádiz prin intermediul negustorilor genovezi.
Următoarea dispoziție dată de Fernando i‑ar fi uluit pe ceilalți colecționari ai vremii: achizitorii de cărți să nu încerce să caute ajutor din partea marilor librari din aceste orașe, pentru că aceștia nu s‑ar obosi niciodată să iasă din propriile prăvălii pentru a căuta opusculele și foile volante cu balade pe care Fernando era hotărât să le aibă în bibliotecă. În schimb, e foarte posibil ca proprietarii de prăvălii mai mici să fie dispuși să meargă în oraș ca să vadă ce a mai apărut nou. Cu alte cuvinte, dispozițiile privind achiziția de cărți erau complet diferite de cele urmate de alte biblioteci celebre ale epocii. Umilul librar ales în fiecare dintre cele șase orașe pentru a aduna cărți trebuia mai întâi să folosească cei doisprezece ducați pentru a cumpăra cât mai multe astfel de opuscule efemere, abia apoi să treacă la operele tipărite de mari dimensiuni și doar la urmă de tot – dacă îi mai rămâneau bani – să achiziționeze manuscrisele atât de mult râvnite de alți bibliotecari ai vremii. Mai mult, acestor achizitori de cărți li se interzicea să plătească pentru manuscrise mai mult decât pentru volumele tipărite; în plus, tipăriturile foarte scumpe nu trebuiau cumpărate, ci doar trecute pe o listă care să fie trimisă bibliotecii, urmând a se decide ulterior ce trebuie făcut în privința lor. La baza neobișnuitelor dispoziții date de Fernando stă o extraordinară intuiție, pe care aproape nimeni altcineva n‑o mai avea pe atunci – anume că inventarea tiparului revoluționase lumea informațiilor, locul dominației exercitate de un număr restrâns de manuscrise importante și venerabile fiind luat de afluxul necontenit de noutăți. Textele nou apărute, luate separat, păreau superficiale și neînsemnate, dar împreună alcătuiau masa uriașă a informațiilor pe care omenirea le încredințase scrisului.
Mie mi-a plăcut enorm de mult să mă plimb pe drumurile cărții (și nu numai) alături de Fernando Columb, iar volumul lui Edward Wilson-Lee mi se pare că se completează foarte bine cu alte volume care reconstituie viața cărților și a cititorilor din trecut, precum Clinamen, de Stephen Greenblatt, Librarul din Florența, de Ross King, Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo sau Numele trandafirului, de Umberto Eco. Dacă te interesează subiectul, am scris mai multe și mai pe larg despre Catalogul cărților naufragiate pe blogul editurii Art, poți vedea recenzia aici.
Scrie un comentariu