10 cărți despre evoluția omului mai bune decât „Sapiens”

Apărută în 2015, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari, a fost un adevărat fenomen editorial, nu doar un titlu-locomotivă care să domine vânzările de pe anul în curs respectiv, ci pentru mulți ani de atunci înainte. Astfel de cărți „epocale”, să le zicem, sunt fenomene destul de rare în lumea editorială, dar cu atât mai interesante cu cât ele marchează, de fapt, o schimbare în mentalități și răspund unei nevoi a cititorilor. Ce a marcat Sapiens? Printre altele, faptul că trăim într-o societate secularizată, în care religia nu mai poate răspunde la întrebările fundamentale ale condiției umane: cine suntem? de unde venim? încotro ne îndreptăm?

Volumul lui Harari nu a fost nicidecum prima carte despre evoluționism, și nici cea mai bună, însă a reușit să răspundă la aceste întrebări pe înțelesul tuturor, ceea ce este o condiție fundamentală pentru o carte de popularizare a științei. Au existat cărți despre evoluționism și înainte de Sapiens, doar că nu au apărut la momentul oportun și, probabil, nici nu au fost la fel de accesibile. Și mai este ceva ce cred că a contribuit la succesul acestei cărți, anume viziunea ușor mizantropică asupra omenirii și ideea că suntem o specie autodistructivă. Ar mai fi și alte puncte slabe ale cărții, pe mine viziunea asta m-a deranjat cel mai mult, însă din 2015 până acum s-a tot discutat despre ea și eu, de fapt, nu voiam să-i fac nici apologia, nici critica, ci să spun  mai degrabă că m-am bucurat de această apariție pentru că a încurajat scrierea și traducerea altor cărți pe același subiect, un subiect care mă interesa de mulți ani și pe care, înainte de Sapiens, l-am găsit mai degrabă în cercetări academice, nu de popularizare a științei.

Așadar, mai jos, o listă subiectivă cu alte cărți despre evoluția omului care mie mi s-au părut chiar mai interesante decât cartea lui Harari, carte pe care nu zic să n-o citiți, zic doar să nu vă opriți la ea dacă vă interesează subiectul. Ordinea e complet aleatorie, nu e un clasament sau o ordine a complexității. Am pus și câte un fragment interesant din fiecare ca să vă dați seama și de stilul scriiturii. A ieșit un articol destul de mare, dar nu e un subiect pe care să-l tratezi cu ușurință sau rapid. Cum zicea Solomon Marcus, „în cunoaștere nu există drumuri pentru regi”. 

Odiseea umană. De la viața în copaci la înțelegerea cosmosului, de Leonard Mlodinow, a apărut tot în 2015 (orig. The Upright Thinkers: The Human Journey from Living in Trees to Understanding the Cosmos) și este un excurs în evoluția omului și a civilizației, urmând atât calea dezvoltării minții umane, din cele mai vechi timpuri, cât și pe cea a dezvoltării științei umane. Mlodinow este un foarte bun teoretician, iar cartea sa este un amestec de date științifice și anecdote personale menite să facă textul mai prietenos și accesibil cititorului nespecializat. Așa că în această carte veți citi despre diferite tipuri de strămoși care ne-au făcut să devenim ceea ce suntem: de la Protungulatum donnae, o specie de rozătoare care a supraviețuit impactului asteroidului care a dus la dispariția dinozaurilor și care este strămoșul tututor mamiferelor de azi, la Homo habilis, Homo erectus și Homo sapiens, „personaje” care au contribuit la fondul nostru genetic, până la Aristotel, Newton, Darwin sau Einstein, personaje care, prin cunoașterea lor, au contribuit la nașterea unei culturi științifice ai cărei tributari suntem.

Așadar, evoluția speciei, alături de evoluția culturii și civilizației, ambele la fel de importante, plus, ca bonus, anecdote și glume care să facă lectura mai interesantă și mai prietenoasă.

Era cât pe ce să nu supraviețuim: o uimitoare analiză recentă a ADN-ului, efectuată de antropologi geneticieni, arată că în urmă cu circa 140 000 de ani, un eveniment catastrofal - legat probabil de o schimbare climatică - a decimat rândurile oamenilor moderni, care pe atunci trăiau cu toții în Africa. În acea perioadă întreaga populație a subspeciei noastre a scăzut la numai câteva sute de indivizi - făcând din noi ceea ce acum am numi o „specie periclitată”, precum gorila de munte sau balena albastră. Isaac Newton, Albert Einstein, toate celebritățile despre care ați auzit, la fel ca miliardele de oameni care populează lumea în prezent, sunt descendenții acelor câteva sute de supraviețuitori”. (...)

O modalitate de a-ți permite să-ți consacri viața științei este să obții un titlu universitar. O alta e să fii putred de bogat. 

Nu este un volum care să abordeze doar perioada preistorică, de evoluție a speciei, ci ajunge până în zilele noastre și vorbește despre nașterea principalelor științe și teorii științifice care au determinat felul în care arată (și va arăta) societatea umană, de la biologie, fizică, chimie până la mecanică cuantică.

Dar teoria cuantică ne spune că în miezul ei - la nivelul fundamental al atomilor și particulelor din care e alcătuit totul - lumea nu este deterministă, că starea prezentă a universului nu determină evenimentele viitoare (sau trecute), ci numai probabilitatea ca una din multele alternative viitoare să se producă (sau ca evenimente trecute să se fi produs). Cosmosul - ne spune teoria cuantică - este asemenea unui enorm joc de bingo. Ca o reacție la aceste idei a făcut Einstein celebra sa afirmație, într-o scrisoare adresată lui Born, că „teoria [cuantică] are multe rezultate, dar ne apropie prea puțin de secretele Bătrânului. Convingerea mea este că El nu joacă zaruri.”

Scânteia creativă. Cum au devenit oamenii ființe excepționale datorită imaginației, de Agustín Fuentes (The Creative Spark: How Imagination Made Humans Exceptional Hardcover, 2017). După cum îi spune și titlul, aceasta este o istorie a evoluției umane care evidențiază rolul creativității și felul special în care creierul uman s-a dezvoltat pentru inovație. Autorul trece în revistă principalele inovații umane, de la elaborarea celor mai simple unelte până la inventarea poveștilor („arta povestitului reprezintă cea mai specială artă umană”), poveștiile fiind, la nivel profund, nu doar un entertainment, ci modul prin care oamenii navighează prin lume; creierul nostru este programat să înțeleagă lumea prin intermediul poveștilor și sub formă de poveste.

Societate, alimentație, sexualitate, artă, război și mentalități toate aceste teme sunt dezvoltate cronologic și tematic; unul dintre capitolele mele preferate este cel despre statul la coadă, o activitate extrem de frustrantă pentru mulți, dar, se pare, profund umană, iar cartea este plină despre astfel de analogii surprinzătoare. Cercetarea nu se oprește doar la paleoantropologie, ci ajunge până în zilele noastre (autorul folosește denumirea de Antropocen, de mulți contestată), abordând subiecte precum diferențele de gen în societatea contemporană, diferențele de rol în creșterea copiiilor, violența promovată de media versus compasiunea și creativitatea inerente firii umane (un altruism care, în timp a contribuit la succesul nostru ca specie), lipsa de imaginașie a mall-urilor ș.a. Este o carte luminoasă, cu o notă dominant optimistă și încrezătoare în specia umană (la ani-lumină distanță față de viziunea întunecată din Sapiens): 

Să fii om este un proces creativ. Dar în ziua de azi, cu toate obligațiile pe cap, cu toată complexitatea lumii moderne care ne trage în milioane de direcții, pare cu totul rupt de rutina zilnică să-ți faci timp să fii creativ. Timpul și energia noastră sunt limitate și nici atât de mult efort nu putem face. Dar chiar dacă ar putea fi mai dificil decât a fost în trecut, noi, familiile noastre, prietenii, comunitățile, chiar și specia noastră, avem nevoie de creativitate mai mult decât oricând. 

Strămoșii noștri au pregătit terenul pentru noi, trăind în cooperare vieți creative, atât ca indivizi, cât și în interiorul grupurilor. Nu putem lăsa acest lucru să se piardă. Acum două milioane de ani, strămoșii noștri mici, goi, fără colți. fără coarne și fără gheare, având la dispoziție câteva bețe și pietre, au supraviețuit aproape miraculos, Și totul s-a întâmplat pentru că s-au avut unul pe celălalt și o scânteie de creativitate. La fel suntem și noi. 

Cucerirea socială a Pământului, de Edward O. Wilson (The Social Conquest of the World, 2012), este una dintre cele mai bune cărți de evoluționism pe care le-am citit, un volum de referință a cărui teză principală este că la baza succesului nostru ca specie se află tendința către altruism și comunitate. Suntem, după cum spune autorul, „o specie eusocială”: „Chiar și prin raportare la definiția strict tehnică aplicată animalelor, Homo sapiens este ceea ce biologii numesc o specie «eusocială», termenul «eusocial» desemnând membrii unui grup care conține mai multe generații și care sunt predispuși să comită acte altruiste, ce fac parte din diviziunea muncii lor.” Homo sapiens este, se pare, o specie profund altruistă, dar este încă tributară unor insticte animale agresive, ceea ce explică de ce încă există conflicte și războaie (capitolul despre război, „Războiul ca blestem ereditar al umanității”, este unul dintre cele mai bune ale cărții). Suntem altruiști și egoiști în același timp, și nu putem trăi decât acceptându-ne această dublă natură, însă viziunea autorului este, în definitiv, optimistă și încrezătoare în această componentă altruistă. Unul dintre citatele mele preferate, genul de citat pe care mi l-aș tatua (dacă nu ar fi așa de lung) este: „Trișorii pot să câștige în sânul coloniei, dobândind în felurite chipuri o parte mai mare din resurse, evitând sarcinile periculoase sau încălcând regulile; însă coloniile de trișori pierd în fața coloniilor de cooperatori.” (Notă pentru trișori: binili învinge!)

Cucerirea socială a Pământului nu se mai găsește în librării, din păcate, dar sper să se reediteze. Puteți citi, în schimb, alte cărți ale autorului, volume de dimensiuni mai mici și mai concentrate, în care sunt dezvoltate ideile din acest volum și din altele: Sensul existenței umane, Geneza. Originea profundă a societății sau Originile creativității umane. Cred că Sensul existenței umane e cel mai potrivit pentru început, dacă n-ați mai citit altceva de E.O. Wilson (și ar fi păcat să n-o faceți). 

Elaborarea culturii depinde de memoria de lungă durată, o capacitate care, în cazul omului, o depășește cu mult pe aceea a oricărui alt reprezentant al regnului animal. Vasta cantitate de informație stocată în uriașa parte frontală a creierului nostru ne face niște născocitori desăvârșiți de povești. Facem apel la vise și la amintiri ale experienței din tot decursul vieții și le folosim ca să creăm scenarii, trecute și viitoare. Trăim pe planul conștiinței cu consecințele acțiunilor noastre, fie reale, fie imaginare. Luând forma unor alternative la clipa prezentă, poveștile noastre lăuntrice ne permit să ne înfrângem dorințele imediate în favoarea unor plăceri amânate. Prin planificare pe termen lung ne dominăm, cel puțin pentru o vreme, impulsul emoțiilor. Această viață interioară este motivul pentru care fiecare persoană este unică și valoroasă. La moartea cuiva, dispare o întreagă bibliotecă de experiențe și roade ale cunoașterii. 

Omul de Neanderthal. O poveste rescrisă de știința modernă, de Dimitra Papagianni și Michael A. Morse (The Neanderthals Rediscovered. How Modern Science is Rewriting Their Story, 2013), este un volum care urmărește o evoluție paralelă cu cea a speciei noastre, cea a celebrului om de Neanderthal, văzut azi, în mod eronat, drept „omul peșterilor”, un fel de barbar care-l precede pe înțeleptul și modernul Homo sapiens. În momentul de față, nu suntem doar specia dominantă a planetei, ci suntem singura specie de Homo rămasă. Un lucru, în fapt, inexplicabil, întrucât în lumea animală speciile provenite din strămoși comuni continuă să coexiste. Extincția Neanderthalilor este unul dintre marile mistere ale evoluției noastre și este destul de emoționant și de cutremurător totodată să citești acest volum care ne descrie amănunțit evoluția și dispariția acestui „văr” nu chiar îndepărtat.

Omul de Neanderthal nu a fost o specie inferioară lui Homo sapiens sapiens, ci una diferită. Neanderthalienii aveau un limbaj, trăiau în comunități, își îngropau morții și se foloseau de foc și de unelte, dar și de obiecte cu valoare simbolică, iar din punct de vedere fizic erau chiar mai înzestrați decât sapiens (erau mai robuști și se maturizau mai repede). Ba chiar se pare că și neanderthalienii erau, ca și noi, în cea mai mare măsură dreptaci. Este o cercetare foarte interesantă care urmărește în paralel evoluția oamenilor moderni și a oamenilor de Neanderthal, accesibil scrisă și organizată cronologic, așadar ar putea fi bună pentru o introducere pe scurt în evoluția umană (da, 250 de pagini înseamnă „pe scurt” când e vorba despre subiectul ăsta). 

Din perspectiva noastră de Homo sapiens, ar putea fi tentant să privim înapoi, la evoluția umană, cu un sentiment de triumf și predestinare. Cu creierele noastre mari, mâinile pricepute, picioarele agile și rețelele sociale complexe, era cu siguranță inevitabil ca, atunci când condițiile aveau să devină favorabile, să ne asumăm locul de drept în punctul culminant atins de natură. Dar este probabil prea ușor să spunem asta, acum, că nu avem niciun rival serios și, cu siguranță, niciunul uman. 

Noi suntem doar un tip, „omul modern”, din cele până la douăsprezece specii umane care au conviețuit în lumea noastră în ultimele vreo două milioane de ani. Strămoșii noștri direcți n-au ocupat întotdeauna poziții fruntașe. Dacă am putea da ceasul înapoi la ultima dată când lumea a fost la fel de caldă și stabilă pe cât este acum - adică în urmă cu vreo 120 000 de ani, în mare parte înghețați și haotici din punct de vedere climatic -, probabil că nu ne-am simți la fel de privilegiați pe cât o facem acum. Pe atunci, neanderthalienii - o specie asemănătoare nouă, dar mai puternică - erau în mișcare. Cu o capacitate nemaivăzută până la ei de a supraviețui în zonele cu climă rece, această specie rivală ar fi putut fi prima candidată la popularea întregului Pământ, cu începere din locul ei de origine din Europa, ducând astfel la dispariția altor specii umane. (...) 

Cele mai recente cercetări i-au adus pe neanderthalieni mult mai aproape de noi. Nu numai că aveau creierele la fel de mari ca ale noastre (deși structura lor craniană era diferită, mai plată), dar își îngropau morții, aveau grijă de infirmi, vânau animale, foloseau o formă de limbă vorbită și chiar trăiau în aceleași regiuni cu oamenii moderni care le erau, în general, contemporani. N-ar fi putut supraviețui, chiar și în vremuri mai călduroase, dacă nu ar fi stăpânit focul sau dacă nu ar fi purtat haine. Deși hrana lor se baza în mare parte pe carne, puteau să pescuiască și să culeagă fructe de mare. Toate acestea sunt obiceiuri pe care, cândva, le consideram ca fiind numai ale noastre. 

Cartea oamenilor. Scurtă istorie a culturii, sexului, războiului şi evoluţiei noastre, de Adam Rutherford (Book of Humans. The Story of How We Became Us, 2018), simpatică și accesibilă, scrisă într-un stil relaxat și prietenos, o carte care îmbină informația științifică cu glume și referințe din cultura populară pentru a face povestea mai accesibilă cititorilor. Adam Rutherford analizează caracteristicile care ne individualizează ca specie: de la mersul biped, la creierul mare, la diferite comportamente sociale sau sexuale (dintre cele trei părți ale cărții una se ocupă exclusiv de sexualitate), limbaj etc., demonstrând, totodată, că majoritatea acestor caracteristici nu sunt specifice exclusiv oamenilor și că, într-o formă sau alta, ele se regăsesc și în alte manifestări ale vieții animale. Cartea abundă în informații și detalii interesante, nu numai despre oameni, ci și despre alte viețuitoare și aflăm, astfel, că, deși creierul uman este misterios și fascinant, unul dintre cele mai extraordinare creiere din natură este cel al furnicii, că actul sexual al simpaticilor delfini este, de fapt, un fel de viol în grup (deși autorul avertizează că folosirea acestui termen antropomorfizează excesiv comportamentul delfinilor și propune formularea de „coerciție sexuală”) sau că placenta mamiferelor este o achiziție datorată unui virus de acum 45 de milioane de ani (că tot ne interesează foarte tare subiectele legate de viruși zilele astea). 

Fiecare traiectorie evolutivă este unică și, deși toate formele de viață sunt înrudite, cum a apărut fiecare este o poveste diferită, cu selecții determinate de presiuni diferite; mutațiile genetice aleatorii au asigurat tiparele pe care s-au putut produce variații, selecții și schimbări evolutive. Evoluția este oarbă, mutațiile sunt aleatorii, selecția, nu.

Încercările succesive sunt un proces conservator; schimbările biologice radicale au în mod normal ca rezultat moartea. Unele transformări evolutive sunt limpede atât de utile încât nu dispar niciodată cu totul. Un exemplu este vederea. Capacitatea de a vedea în apa oceanelor i-a conferit clar un avantaj semnificativ primei forme de viață care a dezvoltat ochi, acum mai bine de 540 de milioane de ani - vezi lucruri pe care vrei să le mănânci și te duci spre ele; vezi lucruri care vor să te mănânce și te depărtezi de ele. Odată apărută, vederea s-a răspândit rapid. De atunci, programul genetic pentru fototransducție - transformarea stimulilor luminoși în stimuli nervoși - a rămas practic identic la toate animalele care pot vedea. Prin contrast, abilitatea unei ciori de a scoate cu o crenguță o larvă groasă din scoarța unui copac a apărut complet independent de cea a unui cimpanzeu care face exact același lucru, însă fără un fundament genetic comun. Toate abilitățile au apărut în urma unui proces evolutiv, dar asta nu înseamnă că toate au aceleași rădăcini. Identificarea și filtrarea similitudinilor și diferențelor în comportamentele care ne par familiare sunt cruciale pentru înțelegerea evoluției noastre. 

 

Sapiens. Cele mai recente descoperiri, de Silvana Condemi și François Savatier (Dernières nouvelles de Sapiens, 2018), este o sinteză excelentă a celor mai noi și mai importante descoperiri privind evoluția omului, perfectă de citit înainte, după sau în paralel cu Omul de Neanderthal de mai sus. Cu puțin peste 100 de pagini, acest nou Sapiens abordează, într-un limbaj accesibil, cu ilustrații ușor de înțeles și capitole scurte și edificatoare, subiecte precum evoluția spre poziția bipedă, mărirea creierului, nașterea culturii, vânătoarea, migrațiile succesive din Africa spre celelalte continente, organizarea socială, până la încercarea de a descoperi „secretul” din spatele succesului lui Homo sapiens. Cum ar veni, cam tot ce e mai important. Este, probabil, una dintre cele mai simple și accesibile introduceri în evoluția speciei umane. Dacă ar fi să găsesc un punct slab al cărții ar fi că e prea scurtă și că la final nu este citată nici o bibliografie. Însă nu-i nici o tragedie, în bibliotecă așteaptă cuminte Cosmosapiens, o cărămidă de peste 700 de pagini care tratează pe larg (cu tot cu bibliografie) același subiect (ajung imediat și la ea). 

Surprinzător a fost să găsesc la final aproximativ aceeași concluzie referitoare la succesul lui Homo sapiens ca specie pe care au enunțat-o și Adam Rutherford în Cartea oamenilor și Edward O. Wilson în cercetările lui de o viață: anume că, dincolo de evoluțiile biologice (pe care H. sapiens le are în comun și cu celelalte specii de Homo, azi dispărute), și chiar dincolo de cele culturale (printre care cele mai importante sunt uneltele, arta, limbajul), succesul său s-a datorat organizării sociale foarte importante, diviziunii muncii între femei și bărbați (o ipoteză azi ușor politically incorrect, însă evoluția nu ține seama de astfel de argumente), investiției în urmași (copii de Homo sapiens au cel mai lent ritm de creștere; și mai surprinzător este că un astfel de lucru ar fi trebuit să fie un dezavantaj însă, într-un mediu social și cultural propice, a fost transformat într-un mare avantaj), dezvoltarea altruismului (ca parte a sentimentului de grup, fapt ce a dus la protejarea bătrânilor, transformați în doici pentru cei mici) și, nu în ultimul rând, răspândirea demografică și creșterea economică care, la Homo sapiens, au atins cote nemaiîntâlnite la alte specii. Iarăși, această ipoteză a altruismului drept unul dintre factorii care au condus la succesul nostru ca specie. Te pune puțin pe gânduri, nu? Pe gânduri bune.  

Comportamentul lui H. sapiens e singular: a cuprins întreaga planetă și a transformat profund majoritatea ecosistemelor sale până la a influența clima de pe tot globul... Care este cheia acestui comportament? După opinia noastră, în plan biologic nu există nimic uimitor care ar putea să explice singularitatea sapiens. O idee răspândită - de exemplu în cartea Sapiens a lui Yuval Hoan Harari - este că s-ar fi produs o „revoluție cognitivă” care l-ar fi distins pe Sapiens de celelalte specii umane. Nu suntem de acord cu această idee, fiindcă, în aceleași epoci, Neanderthal și Sapiens aveau aptitudini tehnice de același fel) aceeași cultură materială), vorbeau și utilizau limbaje simbolice (podoabe, picturi etc.). Cu toate că nenumărate aspecte ale corpului neanderthalian erau diferite - alura generală (scurtă și îndesată), cea a feței (cu bot), forma craniului (ca o minge de rugby) etc. -, volumul cerebral al celor două specii era comparabil (cu un avantaj pentru Neanderthal). Abia mult mai târziu, când Sapiens cucerise deja planeta, dezvoltarea vieții sale sociale va conduce la remodelarea creierului său. 

 

Odiseea genelor. Aventura speciei umane, de Évelyne Heyer (L'Odyssée des gènes, 2020), spune povestea evoluției umane dintr-o perspectivă la care avem acces doar de câteva zeci de ani, și anume cea genetică. Asemenea datării cu carbon 14, decodarea genomului ne-a dat acces la un fel de „mașină a timpului” cu care ne putem întoarce în timp pentru a răspunde necunoscutelor legate de apariția și evoluția speciei noastre (și nu numai). Odiseea genelor este o cercetare recentă (este cea mai recentă carte din această listă, de fapt, apărând în 2020 în Franța), care pornește pe firul timpului de acum 7 milioane de ani (despărțirea ramurii hominizilor de cea a cimpanzeilor, „verii” noștri cei mai apropiați din ramura mai mare a hominidelor și cu care împărțim un ADN comun în proporție de 98,8%), și ajunge până în zilele noastre, trecând prin cercetarea a diferite culturi locale, precum pigmeii din Africa, popoarele asiatice de pe teritoriul fostului Imperiu Mongol, nașterea unor națiuni moderne, precum canadienii ș.a. 

Autoarea este antropolog genetician la Muzeul de Istorie Naturală din Paris, meseria ei este deopotrivă de laborator și de teren, iar volumul de față stă mărturie pentru ambele ocupații, cuprinzând atât aventurile sale cu diferite administrații din târguri uzbeke uitate de lume, cât și ultimele cercetări de laborator la care are acces genetica contemporană. Este o foarte prietenoasă și interesantă istorie a omului, scrisă într-un stil accesibil și personal și care prezintă pe înțelesul publicului larg una dintre cele mai complexe științe naturale, genetica. Am ales un fragment care-mi place deosebit de mult din capitolul referitor la descoperirea agriculturii în Epoca Neolitică și care vorbește, deopotrivă, despre agricultorii de acum 10 000 de ani, cât și despre lumea de azi, așa cum este ea în anumite orășele din munții Himalaya: 

Unul dintre modurile în care ne putem convinge în zilele noastre de amploarea furtunii culturale pe care a reprezentat-o Neoliticul este să facem o călătorie la At-Bashi, un orășel din Kârgâzstan cocoțat la 2 000 m altitudine, în nordul munților Himalaya. La sud se ridică vârfuri mai înalte de 7 000 m. În partea cealaltă, se află China. E o mare de oameni și de tarabe. Brutarul își coace turtele în cuptorul din piatră: imediat ce sunt gata, le marchează cu o ștampilă cu numărul său de telefon!

De peste tot se aud behăiturile oilor și ale caprelor de vânzare. Pe cât de multe sunt tarabele cu carne și cu lapte, pe atât de puține unt cele cu fructe și legume proaspete. Acest amănunt ciudat îmi rămâne în minte. Vin oameni de departe la târg, parcarea e plină... însă nu mașinile ocupă cele mai multe locuri, ci caii! Este mijlocul de transport preferat al oamenilor din regiune. Armăsarii au harnașamente superbe. 

E luna iunie acum, iepele au fătat, sunt mânji peste tot, iar în fiecare iurtă pe care o vizităm – călare – bem cumâs, lapte de iapă fermentat. Aici, calul e folosit nu numai pentru călărie, ci și ca sursă de carne. Unul dintre alimentele preferate ale localnicilor este cârnatul de cal, care intră în compoziția beshbarmak-ului, un fel de mâncare tradițional.

Decorul se metamorfozează efectiv atunci când, o săptămână mai târziu, pătrundem mai adânc în Uzbekistan, la câteva sute de kilometri distanță, până în valea Fergana – mai precis, la Andijan. Schimbarea de atmosferă își are rădăcinile direct în Neolitic și, în timp ce înaintez printre tarabele târgului, mi se pare aproape că retrăiesc pe repede înainte revoluția care a remodelat fața planetei, acum 10 000 de ani...

Aici situația este complet diferită: extraordinar de multe tarabe cu fructe, care îți atrag privirea. Cele mai strălucitoare sunt caisele. Ne aflăm, într-adevăr, în zona de origine a caișilor, locul de unde s-au răspândit în lumea întreagă. În Asia Centrală, aceste fructe au o diversitate incredibilă, de la cele albe, zemoase precum piersicile, până la cele portocalii, clasice, pe care le cunoaștem și noi.

Și diversitatea merelor sare în ochi: de la cele mici și roz, nu mai mari decât cireșele, faimoase pentru conținutul lor în vitamine și recomandate femeilor însărcinate, până la cele mari și în toate culorile. De altfel, numele orașului Alma-Ata, fosta capitală a Kazahstanului, situată și ea în această zonă, înseamnă „bunicul mărului“. În Asia Centrală a început cultivarea acestor fructe, ca și a trandafirilor, a lalelelor și a nucilor. Primăvara, munții din regiunea aflată la altitudine joasă (a se înțelege: mai puțin de 4 000 m) se colorează în roșu: e spectacolul înfloririi lalelelor sălbatice.

Ascensiunea omului, de Jacob Bronowski (The Ascent of Man, 1973), este un volum mai vechi, după care s-a făcut și un celebru documentar BBC, însă în cazul acesta „mai vechi” nu înseamnă „învechit” sau „depășit”. Cum ziceam și mai sus, sunt nenumărate cărți despre evoluția omului care au apărut înainte de Sapiens al lui Harari (unele cu mult mai mult înainte), doar că nu au fost un fenomen editorial de masă din diverse motive, cel mai importat fiind nu că nu ar fi fost valoaroase, ci că nu exista o cerere atât de mare din partea publicului. Referitor la valoarea lor științifică, multe sunt chiar mai interesante, mai documentate și mai notabile, iar Ascensiunea omului face parte din toate aceste categorii.

Este un volum care îmbină evoluționismul cu istoria științei, istoria socială, istoria ideilor și mentalităților, și cu o anumită poezie a optimismului și încrederii în umanitate și în geniul creator al omenirii, o combinație care mie mi s-a părut irezistibilă. Dacă vi se pare ciudat că am zis „poezie”, nu e, și Richard Dawkins în Prefața la acest volum afirmă „știința este poezia realității”. Și chiar sentimentul ăsta ți-l dă cartea lui Bronowski. Este o carte care îmbină perfect spiritul științific cu cel umanist care nu ar trebui să lipsească din nici o știință. „Nici o filozofie, și nici măcar o știință decentă, nu poate exista în absența umanității”, spune autorul, la începutul acestei cercetări care urmărește evoluția cunoașterii umane, începând din Africa preistorică până la descoperirile secolului XX. Iar în centrul admirației lui Bronowski se află creierul uman cu nenumăratele sale posibilități de dezvoltare și înțelegere a lumii („Omul nu este unic doar pentru că se îndeletnicește cu știința și cu arta deopotrivă, ci este unic pentru că știința și arta sunt în egală măsură expresii ale minunatei plasticități a minții sale”). Pentru exemplificare, mai jos un fragment despre complexitatea nebănuită a legăturii creier-mână, o relație pe care mulți dintre noi o luăm de bună, fără a bănui milioanele de ani de evoluție din spate și milioanele de legături neuronale ce o fac posibilă: 

Omul nu este un computer care urmează secvențe de acțiuni prestabilite la naștere. Dacă omul este o mașină, atunci el este o mașină de învățat, iar procesul de învățare are loc în centri specializați din creier. Astfel, putem observa că, în decursul evoluției, creierul a crescut de două-trei ori în dimensiuni, și nu doar atât. Au crescut în dimensiuni porțiuni speciale ale creierului: centrul care controlează mișcarea mâinii, de pildă, centrul vorbirii sau centrul care controlează anticiparea și planificarea. 

Să luăm în considerare, pentru început, mâna. Evoluția recentă a omului începe, fără îndoială, cu dezvoltarea accelerată a mâinii, și cu selecția în favoarea unui creier specializat cu precădere în manevrarea mâinii. Simțim plăcerea oferită de lucrul cu mâinile, și de aceea, pentru artist, mâna rămâne un simbol major: mâna lui Buddha, de pildă, oferind omului darul umanității cu un gest de calm - darul neînfricării. Dar și pentru savant mâna este caracterizată de un gest unic: degetul mare al omului este opozabil în raport cu celelalte. Da, la fel se întâmplă și în cazul primatelor. Dar degetul omului este perfect opozabil față de arătător, iar acesta este un gest specific uman. 

Iar acest gest este posibil deoarece există în creier o zonă specializată atât de mare, încât nu vă pot descrie mărimea ei decât în termenii următori: utilizăm mai multă materie cenușie pentru manipularea degetului mare decât pentru controlarea mișcărilor pieptului și ale abdomenului. 

Ultimele două cărți din această listă oferă o viziune panoramică nu doar asupra evoluției omului, ci asupra evoluției lumii și a Universului, așadar, pornesc de și mai departe în timp, nu de acum câteva milioane de ani, ci de acum câteva miliarde, imediat după marea explozie inițială, Big Bang. Prima dintre ele este mai prietenoasă și accesibilă, cea de-a doua este ușor mai provocatoare, nu aș recomanda-o ca lectură de început, ci de aprofundare. 

Povestea originilor. O istorie mare a tuturor lucrurilor, de David Christian (Origin Story. A Big History of Everything, 2018), are pe coperta față un text scurt și cuprinzător despre ce veți găsi în paginile ei: „de la Big Bang la primele stele, sistemul nostru solar, viața pe Pământ, dinozauri, homo sapiens, agricultură, glaciațiuni, imperii, combustibili fosili, o aselenizare și globalizarea de masă. Și despre ce se va întâmpla mai departe”. Și fix despre asta e vorba în cele puțin peste 400 de pagini (are mai multe, dar restul sunt texte adiționale). O istorie a întregii lumi în 400 de pagini. Nu-i rău, nu? All in one, cum se zice în reclame. În plus, este scrisă foarte frumos și accesibil. Pentru omul modern, interesat de lumea în care trăiește, cred că asta este introducerea perfectă. Eu nu am găsit alta mai simplă, mai cuprinzătoare și mai accesibilă (până acum). 

Pentru o mai ușoară înțelegere, autorul segmentează istoria lumii în 9 praguri esențiale pe care le dezvoltă în carte sub forma celei mai simple și frumoase povești științifice a creației: 

(1) Big Bangul (acum 13,8 miliarde de ani; momentul în care fizica cuantică permite ca lucrurile să apară din nimic)

(2) Apariția stelelor și galaxiilor (acum 13,2 miliarde de ani; stelele și galaxiile au apărut într-un Univers în care existau doar atomi de hidrogen și heliu, plus litiu și beriliu pe ici pe colo, iar apariția lor a fost generată de existența energiei libere și a gravitației)

(3) Apariția tututor celorlalte elemente ale tabelului periodic (acum 12,8 miliarde de ani; apariția lor s-a datorat diferitelor moduri în care „mor” stelele, elementele chimice noi formându-se prin căldura degajată de stelele mari care mor) 

(4) Formarea Soarelui și a Sistemului Solar (acum 4,5 miliarde de ani; formarea moleculelor din combinarea atomilor; moleculele simple au dat naștere unor obiecte astronomice complet noi: planete, sateliți, asteroizi; acum 4,4 miliarde de ani se estimează că s-a format și Luna din coliziunea Pământului cu o altă protoplanetă, Theia) 

(5) Apariția vieții pe Pământ (acum 3,8 miliarde de ani; chimia a dat naștere elementelor constitutive ale vieții, apoi a urmat formarea genomului (ARN, ADN), iar de aici lucrurile s-au complicat: de la organisme unicelulare s-a ajuns la organisme pluricelulare, apoi la apariția organismelor mari, acum 600 de milioane de ani)

(6) Apariția omului (acum 7 milioane de ani linia hominizilor se desparte de cimpanzei, acum 2 milioane de ani apariția lui Homo erectus, iar acum 200 000 de ani apariția lui Homo sapiens)

(7) Apariția agriculturii (acum 10 000 de ani, urmată de apariția orașelor, acum 5 000 de ani, a primelor imperii mari și a migrațiilor moderne) 

(8) Descoperirea combustibililor fosili (acum 200 de ani, urmată de Revoluția Industrială și apoi toate celelalte revoluții științifice, ajungându-se până la călătoriile în spațiu) 

(9) O nouă ordine mondială (prezentul în care trăim și, probabil, următoarea sută de ani, e dificil de zis cum vor evolua lucrurile de acum înainte) 

Origini. Povestea științifică a creației, de Jim Baggott (Origins. The Scientific Story of Creation, 2015), este cealaltă carte care propune o viziune „de sus” asupra evoluției, una mai provocatoare din punct de vedere științific, atât ca limbaj, cât și ca teorii (să zicem că e bine să nu fi lipsit, prea mult, de la orele de fizică, chimie, matematică, biologie... mă rog, e bine să nu fi lipsit de la școală în general ca să o puteți parcurge cu ușurință). La fel ca cea de mai sus, începe de la Big Bang și ajunge până la originea conștiinței umane, vorbind deopotrivă despre lucrurile pe care știința ne-a ajutat să le descoperim și descifrăm, dar și despre marile necunoscute ale științei (cum și de ce s-a produs Big Bangul, ce este materia întunecată, cum a apărut viața, cum pot fi „împăcate” mecanica cuantică și gravitația etc.).

Cartea are și ilustrații color (grafice, tabele, imagini, formule chimice etc.) și tot felul de ecuații științifice (pe care în mare parte nu le-am înțeles și, da, am regretat că n-am fost mai atentă la ora de chimie și că citeam Dostoievski la cea de fizică), însă pentru a avansa în știință, în orice fel de știință, este nevoie și de lecturi care nu-ți sunt accesibile și care să te provoace să încerci să înțelegi. Iar pentru un cititor amator, așa cum sunt eu, Origini a lui Jim Baggott a fost o astfel de carte, una la care mă voi tot întoarce, în încercarea de a mai înțelege câte puțin din ea. Mai jos, un ultim fragment despre originea vieții, atât ca exemplu pentru stilul cărții lui Baggott, cât și pentru conținutul său deosebit de interesant: 

Ambiția mea cu această carte e să spun povestea științifică a creației într-un mod coerent, consecvent și nu prea greu de urmărit. Prin coerent și consevent înțeleg faptul că fiecare „episod” al creației din istoria universului decurge natural și inevitabil din aplicarea principiilor fizice și chimice, rezonabil de bine înțelese, la ceea ce fusese creat în episodul precedent. Mergând înapoi pe firul poveștii, Pământul s-a format în discul subțire de gaz și praf care se rotea în jurul unei protostele din Populația I aflate în colaps care va deveni Soarele. Soarele s-a format prin colapsarea Norului Neith, care, la rândul lui, a fost creat prin lenta atragere laolaltă gravitațională a materiei ejectate de stelele muribunde din Populația a II-a. 

Desigur, ne izbim de o discontinuitate, atât în timp, cât și în explicații, chiar la „începutul” poveștii noastre. Însă odată ce universul s-a urnit la drum, teoriile noastre științifice sunt în genere capabile să ofere explicații plauzibile (sau speculații, sau cel puțin ipoteze întemeiate) privind felul în care lucrurile decurg unul din altul. În povestea științifică a creației, universul și tot ce există în el sunt construite „de jos în sus”. 

Suntem acum pe cale să ne izbim de o altă discontinuitate importantă în explicații. Logica elementară cere ca, în următorul episod al creației, viața să apară spontan din ingredientele chimice disponibile pe Pământul primitiv, dar devenit locuibil, ingrediente care se află departe de starea lor de echilibru. Evident, e doar o presupunere, dar nu lipsită de temei. Cu excepția gazelor nobile inerte și a elementelor chimice care au o afinitate deosebită față de roci - fier, magneziu, siliciu, aluminiu -, abundența relativă a elementelor care se găsesc în toate sistemele biologice reproduce cu bună precizie abundența relativă a acestora în Soare și în meteoriții condritici. Există și unele excepții notabile, dar nu-ți trebuie multă imaginație pentru a conchide că viața pur și simplu a folosit eficient materialele disponibile pe Pământ. Ceea ce sugerează că viața pe Pământ, la fel ca universul însuși, s-a construit de jos în sus. 

Să presupunem deci că biologia complexă decurge în mod necesar din chimia simplă de pe Pământul primitiv și din energia disponibilă acestor sisteme chimice. Din nou, logica simplă pare să impună existența a cel puțin trei pași în acest episod al creației. Întâi, trebuie să folosim energia disponibilă pentru a construi „cărămizile” fundamentale ale sistemelor biologice - aminoazicii, acizi nucleici, glucide, baze și lipide. Apoi, trebuie asamblate aceste cărămizi în sisteme moleculare cmplexe capabile de autoreplicare, metabolism și evoluție. În al treilea rând, sistemele moleculare trebuie înglobate în structuri celulare simple. 

Aici ne izbim de discontinuitate. Orice teorie a originii vieții va trebui să conțină și să explice fiecare dintre acești pași sau să găsească vreun argument convingător - și acceptabil științific - că acești pași nu sunt corect concepuți sau nu sunt necesari. Cei trei pași, care duc de la chimia simplă la incredibil de complexa chimie a sistemelor, întâlnită în organismele vii, au făcut obiectul a numeroase teorii, iar despre unele vom vorbi mai jos. Dar existența unor structuri chimice complexe într-un săculeț de apă protejat de o membrană celulară subțire nu înseamnă că avem biologie. Nu ni-l oferă pe ultimul strămoș comun universal (last universal common ancestor - LUCA), organismele unicelulare primitive din care se crede că au descins toate formele de viață de pe Pământ.

Ingredientul lipsă implică abiogeneza, generarea spontană a vieții din chimia complexă nevie - ceea ce se va fi petrecut în urmă cu 4,4-3,5 miliarde de ani, probabil pe când planeta își revenea după Ultimul Mare Bombardament. Dacă acest lucru s-a petrecut cu adevărat, e aproape sigur că nu s-a mai repetat. În întreaga istorie a științei nu s-a observat niciodată ca viața să apară din altceva decât din viață. 

Această lacună în înțelegerea noastă e uriașă. Deși o simțim permanent și o recunoaștem oriunde o vedem, nu știm cu adevărat ce e viața. Nu există o teorie cuprinzătoare, științific testată, sau un „model standard” pentru viață. Orice încercare de definire a vieții s-a dovedit a fi inutilă, căci excepții de la „regulile” impuse de asemenea definiții sunt lesne de găsit în diversitatea imensă a organismelor vii de pe Pământ.

 

Am zis în titlul articolului că este vorba despre 10 cărți despre evoluția omului, însă nu pot să mă limitez doar la 10, voi mai enumera câteva titluri pe care nu le dezvolt întrucât nu le-am terminat de citit, dar n-aș vrea să rămână nenumite. Așadar, în completarea titlurilor de mai sus mai puteți citi și: 

•  Behave. Biologia ființelor umane în ipostazele lor cele mai bune și cele mai rele, de Robert M. Sapolsky;

•  Îngerii mai buni ai naturii noastre. De ce s-a diminuat violența, de Steven Pinker;

•  Cosmosapiens. Evoluția omului de la originile universului, de John Hands;

•  Europa. O istorie naturală, de Tim Flannery;

•  Homo Sapiens. O istorie plină de speranță, de Rutger Bregman;

•  Marele Tot. De la originea universului și a vieții până la sensul existenței, de Sean Carroll;

•  Peștele din noi. O călătorie în istoria de 3.5 miliarde de ani a corpului omenesc, de Neil Shubin;

•  Origini. Cum a modelat Pământul istoria omenirii, de Lewis Dartnell;

•  Marea șansă a existenței. Evoluția și dezvoltarea omului, de dr. Alice Roberts (pe asta am citit-o, de fapt, acum 5 ani când a apărut, este o foarte interesantă istorie evolutivă a fiecărui organ din corpul uman în parte; absolut fascinant, dar mai lăsăm material și pentru alte articole).

De asemenea, există și cărți pentru copii care dezvoltă evoluționismul (atât la scara Universului, cât și la cea, mai mică, a omului):

•  Cum am ajuns aici?, de Philip Bunting;

•  Povestea vieții. Evoluția, de Katie Scott;

•  Miracolul vieții pe Pământ. Povestea evoluției, de Anne Rooney;

•  Evoluția. Istoria vieții pe Pământ, de Anna Claybourne. 

Și dacă cumva vi se pare că-s multe cărți pe această temă (nu sunt), închei prin a vă spune că evoluționismul este o temă care va fi de actualitate mult timp de acum înainte. Cercetările științifice moderne descoperă zilnic lucruri noi despre trecutul nostru, iar unul dintre titlurile cel mai bine vândute din toamna trecută a fost tot o carte despre evoluția culturală a omului, o carte ce urmează să apară anul ăsta pe piața internațională și românească: The Journey of Humanity, de Oded Galor (la noi va apărea la Editura Litera).

Este un subiect fascinant, la care azi putem avea acces ca cititori pasionați, nu mai este disponibil doar în reviste științifice rezervate unei elite academice. Veți descoperi chiar teorii diferite și care se contrazic printre cele dezvoltate de cărțile astea. Ceea ce înseamnă că atunci când te apuci să studiezi un astfel de domeniu e bine să nu citești doar o singură carte. Și uite cum acum scuza perfectă ca să cumpărăm mai multe cărți decât avem timp să citim. Cu plăcere!