Plin de suspans, romantic, îmbibat de atmosfera de secol XIX, noul roman al britanicei Diane Setterfield, scris cu aceeași fervoare ca explozivul ei debut literar A treisprezecea poveste, combină superstiția cu descoperirea științifică, magia și legendele cu povești de iubire și ură, purtându-și cititorii în cel mai misterios loc de pe malurile Tamisei. Nominalizat pe lista scurtă la HWA Gold Crown Award 2019, bestseller în topurile din The Times și Sunday Times, una dintre „Cele mai bune cărți ale lunii decembrie 2018 de pe Amazon”, romanul A fost odată un râu e tradus în peste 20 de țări.
Ce este Tamisa? Obstacol, sau cale? Binecuvântare, sau blestem? Apele sale sapă maluri și modelează vieți, devenind plămada istoriei și a poveștilor locului. Tamisa poartă bărcile la destinație și duce departe spre mare dovada faptelor neștiute și trupurile celor dispăruți. Însă în Radcot râul va lăsa la mal o fetiță. Un copil al nimănui, pe care trei familii îl doresc cu ardoare.
În noaptea cea mai lungă din an, spre sfârșitul epocii victoriene, la Lebăda, un han străvechi de pe malul Tamisei, obișnuiții locului stau la taclale sau spun povești de odinioară, când se întâmplă ceva neașteptat: în pragul ușii apare un bărbat rănit ținând în brațe trupul neînsuflețit al unei fetițe. Câteva ore mai târziu, sub ochii uluiți ai sătenilor din Radcot, copila se întoarce la viață. Zilele trec și misterul se adâncește. Fetița este mută și nimeni nu știe răspunsul la întrebările esențiale: Cine este ea? De unde a venit? Și cui îi aparține? Așa că fiecare începe să țeasă o poveste. Helena și Anthony Vaughan cred că fata este fiica lor răpită. Robert și Bess Armstrong sunt bucuroși să-și întâmpine nepoata, rodul unei legături secrete a fiului lor cu o tânără. Iar Lily White, umila menajeră a parohului, își dorește s-o regăsească pe sora ei mai mică. Oricât de dureros ar fi trecutul, oricât de prețioasă ar fi copila, ea nu poate fi a tuturor.
„O carte fascinantă despre felul de a povesti, cu misterele și capcanele lui. Oricât de bine ar fi concepută, o poveste depinde de verosimilitatea personajelor. Povestitoare uluitoare, Setterfield ne aduce aproape fiecare personaj din acest roman captivant.” (The Times)
„Cu A fost odată un râu Diane Setterfield își dovedește marele talent de a scrie un roman gotic care să răspundă așteptărilor cititorului de astăzi. Setterfield face să cânte cuvintele. Merită din plin să călătoriți pe Tamisa cu ea.“ (Independent)
„Romanul celebrează tainele nesfârșite ale vieții, morții, imaginației și durabila putere a cuvintelor.” (Kirkus Reviews)
Diane Setterfield s-a născut pe 22 august 1964 în Englefield, Berkshire, și a copilărit în satul Theale din apropiere de Reading. A studiat limba și literatura franceză la Bristol University, unde a obținut doctoratul în 1993 cu un studiu asupra elementelor autobiografice din primele scrieri ale lui André Gide, apoi a ales cariera academică, ținând cursuri la mai multe universități din Franța și Anglia. A publicat o serie de studii asupra literaturii franceze de secol XIX și XX, iar în anii ’90 s-a retras din viața universitară pentru a se dedica în exclusivitate scrisului. Talentul ei literar a fost remarcat de scriitorul Jim Crace la un curs de creative writing. Pentru a obține drepturile de publicare a romanului ei de debut, A treisprezecea poveste (The Thirteenth Tale, 2006; Humanitas Fiction, 2007), la care a lucrat timp de cinci ani, editorii englezi și americani au plătit sume fabuloase (800 000 de lire, respectiv 1 000 000 de dolari). Cartea a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor New York Times, fiind publicată în 38 de țări, totalul vânzărilor ridicându-se la peste trei milioane de exemplare. Setterfield a câștigat, în 2007, Quill Award, Debut Author of the Year. În 2013, A treisprezecea poveste a fost ecranizată de BBC2, cu Vanessa Redgrave, Olivia Coleman și Sophie Turner în rolurile principale. În același an îi apare romanul Bellman&Black, iar în 2018, A fost odată un râu (Once Upon a River; Humanitas Fiction, 2019), nominalizat pe lista scurtă la HWA Gold Crown Award 2019. Ambele romane au devenit bestselleruri internaționale.
Romanul A fost odată un râu, de Diane Setterfield va fi lansat la Târgul internațional de Carte Gaudeamus 2019, vineri, 22 noiembrie, de la ora 18.00, la standul Editurii Humanitas. Vor vorbi: Tania Radu, Dana Pîrvan, Denisa Comănescu.
A fost odată un râu, de Diane Setterfield (fragment în avanpremieră)
Tocmai la moartea prin înec se gândea Rita în noaptea aia geroasă, grăbind pasul spre dependinţa de piatră. Să te îneci e lesne. Râul îşi oferă în fiecare an câteva vieţi. Un pahar mai mult, un pas prea grăbit, o clipă de zăpăceală, uneori asta-i tot ce se întâmplă. Primul înecat de care se ocupase a fost un băiat de doisprezece ani, doar cu un an mai mic decât avea ea pe atunci. Acela alunecase în apă în vreme ce cânta şi ţopăia pe o ecluză. Apoi, într-o vară, a fost chefliul ăla care pusese pasul alături când dădea să coboare din barcă; a căzut, s-a lovit în moalele capului, iar ceilalţi erau prea beţi ca să-i sară-n ajutor. Într-o zi aurită de toamnă, un student se dădea în spectacol cu o săritură din vârful podului Wolvercote, numai că nu se aştepta nici la adâncimea apei, nici la forţa curentului. Râul tot râu e în orice vreme. Fuseseră şi fete tinere, ca mama ei, biete suflete părăsite şi de iubit, şi de familie, neputincioase să înfrunte un viitor de ruşine şi de sărăcie, care se aruncau în apă să termine cu toate. Și-apoi prunci abia născuţi, carne fragedă şi nedorită, muguri de viaţă zvârliţi în apă înainte să se fi bucurat de viaţă…
Văzuse de toate.
Ajunsă la uşa dependinţei, Rita a răsucit cheia şi a intrat. Înăuntru părea să fie încă şi mai rece decât afară. A inspirat adânc şi aerul îngheţat i-a schiţat trecătorile şi grotele drumului care duce de la nări până sus, spre frunte. Purta cu el jilăveala pământului, a pietrei, dar mai pătrunzătoare era suflarea râului. S-a simţit brusc înviorată şi cu atenţia ascuţită peste măsură. Flacăra leşinată a lămpii a pâlpâit ce-a pâlpâit, până când aveau să iasă din beznă ungherele încăperii de piatră, însă cadavrul se arăta lucind cu licăriri livide. Acest efect ciudat era pricinuit de paloarea intensă a corpului, însă unei persoane cu fantezie putea să-i treacă prin minte că astfel de luminiţe ar izvorî de-a dreptul din mâinile şi din picioarele trupului neînsufleţit.
Conştientă de neobişnuita stare de veghe în care se găsea, Rita s-a apropiat de fetiţă. Copilul părea să fi avut în jur de patru ani, iar pielea îi era ca ceara albă. O cămăşuică dintre cele mai simple, încă umedă şi făcând cute în jurul corpului, îi lăsa braţele şi picioarele la vedere.
A trecut de îndată la tipicul însuşit în bolniţa mănăstirii. Controlul respiraţiei. Căutarea pulsului cu două degete aşezate la încheietura mâinii. A desprins petalele pleoapelor ca să privească pupilele. Pe măsură ce făcea toate astea, avea în minte ecoul rugăciunii rostite în linişte de voci feminine: „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri…“ De auzit, auzea, însă nu i se mişcau buzele.
Fără respiraţie. Fără puls. Pupilele mărite la maximum.
Rita continua să fie cu ochii-n patru. Rămasă cu privirea la trupul mititel, se întreba care să fie pricina neliniştii de care era cuprinsă. Poate că nu era nimic mai mult decât efectul aerului rece.
Poţi să citeşti un corp neînsufleţit aşa cum citeşti o carte, însă doar dacă ai văzut destul de multe altele. Când, şi cum, şi din ce pricină, pe toate poţi să le afli, dacă ştii să priveşti aşa cum priveşte Rita. Ea a început o examinare atât de profundă şi de migăloasă, încât avea să uite cu desăvârşire de frig. În lumina pâlpâindă a lămpii, şi-a mijit ochii şi a scrutat centimetru cu centimetru pielea fetiţei. I-a ridicat braţele şi picioarele şi a constatat că mişcările din încheieturi erau normale. S-a uitat în urechi şi în nări. I-a deschis gura şi a scotocit. A cercetat unghie după unghie, atât la mâini, cât şi la picioare. În cele din urmă a rămas încordată şi încruntată în faţa trupului.
Ceva nu era în regulă.
Cu capul aplecat, cu buzele strânse de nedumerire, Rita a ţinut seamă rând pe rând de tot ce învățase. Știa că înecaţii se zbârcesc, se umflă, se balonează. Știa că rămân fără piele, fără păr, fără unghii. Nici urmă de aşa ceva. Asta însemna doar că fetiţa nu rămăsese îndelung în apă. Și-apoi, un înecat are un fel de spumă la colţurile gurii şi în nări, dar nu şi fetiţa. Avea şi asta o explicaţie, se vede că era moartă când a ajuns în apă. Până aici totul se lega. Restul însă o descumpănea. Dacă nu era înecată, ce se întâmplase? Capul n-avea răni. Membrele n-aveau contuzii. Gâtul n-avea vânătăi. Nici un os nu era rupt. Nici un organ intern nu părea să fie lezat. Rita ştia până unde poate să meargă nemernicia: cercetase şi părţile genitale ale fetiţei, dar nu găsise nimic suspect.
Era posibil să nu fi murit în urma unui accident? Dar nici semne de boală nu erau. De fapt, ţinând seama de greutate, de aspectul pielii şi de al părului, fetiţa, în viaţă fiind, fusese un copil deosebit de sănătos.
Toate astea erau destul de tulburătoare, însă tot mai rămânea ceva. Acceptând că moartea fetiţei era rezultat al vreunei boli şi că, din motive greu de imaginat, fusese abia mai apoi aruncată în apă, ar fi trebuit să găsească răni făcute după moarte. Nisipul şi pietrişul zgârie pielea, pietrele o zdrelesc, mizeriile de la fundul apei jupoaie carnea. Șuvoiul apei frânge până şi oasele unui om în toată firea, izbit de vreun pod, capul se face fărâme. Însă oriunde ai fi căutat, trupul copiliţei nu prezenta nici o urmă, nici o vânătaie, nici o zgârietură, nici o tăietură. Trupuşorul era imaculat. „Ca o păpuşă“, a zis Jonathan când a povestit cum îi căzuse în braţe; acum pricepea ea de ce îşi închipuise el una ca asta. Rita şi-a trecut buricele degetelor pe tălpile fetiţei, în jurul degetului mare; totul era atât de fără cusur, încât ai fi zis că nu pusese niciodată piciorul pe jos. Unghiile îi erau la fel de fine şi de perlate ca ale unui nou-născut. Că moartea nu-i lăsase pe trup vreo urmă era de stul de ciudat, dar nici măcar viaţa n-o făcuse, iar una ca asta, după tot ce ştia Rita, nu se mai văzuse vreodată.
Un corp spune întotdeauna o poveste, însă trupul neînsufleţit al copilei ăsteia era o foaie nescrisă.
Rita s-a întins să ia lampa din cârligul unde o agăţase. A plimbat lumina pe faţa fetiţei, însă nici aşa nu a aflat mai mult. Cu neputinţă de spus, aşadar, dacă faţa aceea candidă, cu trăsături neterminate, a exprimat vreodată drăgălăşenie, ori ascultare sfioasă, ori şiretenie ştrengărească. Iar dacă manifestase cumva vreo curiozitate, sau, poate, indiferenţă, sau nerăbdare, viaţa nu avusese destulă vreme să îi graveze pe chip ceva care să se fi păstrat.
Numai cu puţin timp înainte, două ore, nu mai mult, trupul şi sufletul acestei fetiţe fuseseră bine aşezate laolaltă. La gândul ăsta, în ciuda formaţiei şi a experienţei, Rita s-a simţit prinsă într-o furtună de emoţii. Nu era atunci prima oară, de când îl părăsise, că se dorea aproape de Dumnezeu. În copilărie, Dumnezeu era cel care vede tot, care ştie tot şi înţelege tot. Ce uşor îi fusese când, neştiutoare şi zbuciumată, putea să aibă o încredere neţărmurită într-un Tată care cunoaşte totul pe de-a întregul. Nu-i era greu să suporte necunoaşterea vreunui lucru pe vremea când nu avea nici o îndoială că El ştie. Dar acum…
A apucat mâna fetiţei, o mână desăvârşită, cu cinci degete desăvârşite şi cu unghiile lor desăvârşite, a aşezat-o în palma ei şi a acoperit-o cu cealaltă palmă.
„E greşit! Totul e greşit! N-ar trebui să fie aşa!”
Și-acela a fost momentul când a fost să se întâmple.
A fost odată un râu, de Diane Setterfield, Humanitas Fiction, 2019, trad. Florica Sincu
Scrie un comentariu