Apariția conștiinței umane

Pentru cei interesați de subiecte „cu greutate” am hotărât să postez pe blog și câteva dintre articolele mele mai vechi sau capitole separate din lucrarea de doctorat și nu numai. Majoritatea sunt rezultatul a luni sau ani de cercetări și cred că ar fi păcat să rămână „îngropate” pe laptopul meu.  

Apariția și dezvoltarea conștiinței umane, dobândirea limbajului articulat, dezvoltarea specifică a creierului uman, au fost subiecte care m-au fascinat multă vreme (și continuă să o facă). Fiind în legătură directă cu relația complicată a omului cu moartea, un capitol întreg din lucrarea mea de doctorat a fost dedicat acestui subiect. Principalii autori pe care i-am folosit pentru documentare au fost Edgar Morin (Paradigma pierdută: natura umană; L´Homme et la Mort), André Leroi-Gourhan (Les racines du monde; Gestul și cuvântul), Yves Coppens (Le singe, l´Afrique et l´Homme; Pré-Ambules: Les premiers pas de l´homme), Richard Leakey (Originea omului), Pascal Picq (Les origines de l´homme: L´odyssée de l´espèce; Nouvelle histoire de l´homme; Cea mai frumoasă istorie a limbajului) sau Herbert Read (Imagine și idee: funcția artei în dezvoltarea conștiinței umane; Originile formei în artă). După ce am terminat de scris, am citit și cartea fundamentală a lui Edward O. Wilson, Cucerirea socială a Pământului, pe care mi-ar fi fost de folos să o fi descoperit la timp.

Decodificarea genomului uman a constituit un mare pas înainte în cercetarea privind istoria umanității. Descoperirea faptului că oamenii au 98,7% ADN comun cu cimpanzeii și cu bonobo mi se pare în continuare un fapt uluitor. Cum e posibil să fim atât de apropiați și, totuși, atât de diferiți? O diferență procentuală infimă și o diferență factuală enormă. Apariția conștiinței pare a fi unul dintre elementele fundamentale care au asigurat superioritatea oamenilor atât asupra rudelor sale apropiate, cât și asupra celorlalte specii. Pentru cei interesați de aceste subiecte (apariția conștiinței, specificitatea omului, strămoșii umanității etc.) recomand cartea lui Wilson de care vorbeam mai sus, Cucerirea socială a Pământului. Este deopotrivă o carte profundă și complexă, dar scrisă într-un limbaj accesibil. 

Trei revoluții majore ale evoluției vieții pe Pământ

În viziunea paleoantropologului Richard Leakey, trei revoluții majore marchează istoria vieții pe Pămînt: apariția vieții (în urmă cu peste 3,5 miliarde de ani), apariția organismelor multicelulare (acum jumătate de miliard de ani) și, în fine, apariția conștiinței umane (acum aprox. 2,5 milioane de ani). Acest ultim moment al evoluției este considerat ca fiind cel în care „viața a devenit conștientă de sine însăși și a început să transforme lumea naturii conform propriilor scopuri”[1] și coincide cu primele unelte confecționate de hominizi („așchii grosolane, răzuitoare și toporașe fabricate din pietre prin îndepărtarea câtorva așchii”[2]). Deși nu putem vorbi încă de prezența unei conștiințe de sine a omului arhaic, unealta poate fi văzută totuși ca una dintre primele adaptări ale omului la mediul natural pe care nu-l mai poate stăpîni doar prin intermediul instinctelor (datorită progresivei sale de-specializări). Unealta a constituit, astfel, prima încercare culturală de stăpânire a naturii, prima dovadă a recunoașterii unei forme în natură și, mai târziu, a reproducerii intenționate a acestei forme urmând un tipar mental bine stabilit (acum 1,4 milioane de ani este atestată în Africa o industrie a fabricării uneltelor, cunoscută sub denumirea de industria acheuleană, care reprezintă primul indiciu că făuritorii de unelte au avut în minte un model mental a ceea ce au dorit să facă, adică o imagine).  

Fabricarea uneltelor și apariția limbajului

Dezvoltarea și răspândirea „industriei” uneltelor presupune atât dezvoltarea unei capacități de reprezentare (cu alte cuvinte, capacitatea de a gândi în imagini), cât și dezvoltarea limbajului (necesar pentru transmiterea informației din generație în generație)[3]. Cercetări recente au stabilit existența a doi factori comuni între aceste două activități (fabricarea uneltelor și apariția limbajului), ambele de natură biologică.

Primul se referă la faptul că primii meșteșugari s-au dovedit a fi majoritar dreptaci. Omul este singurul primat care manifestă această predispoziție de a-și folosi mai degrabă mâna dreaptă, decâ cea stîngă, maimuțele superioare folosindu-se de amândouă, fără diferențieri[4]. Folosirea mâinii drepte arată o dezvoltare mai pronunțată a emisferei stângi a creierului, în această emisferă fiind situate și ariile destinate vorbirii (aria lui Broca și aria lui Wernike).

Cea de-a doua coincidență se referă la faptul că, din punctul de vedere al activității cerebrale, atunci când fabrici o unealtă, când te gîndești să fabrici o unealtă sau când spui că vrei să fabrici o unealtă, imagistica cerebrală arată că, la om, se activează aceleași regiuni ale creierului. Fabricarea și exprimarea ar avea, astfel, aceleași rădăcini. Această constatare se datorează descoperirii în anii ´80 a „neuronilor-oglindă” de către neurofiziologul italian Giacomo Rizzolatti, neuroni care sunt prezenți atât la maimuțe, cât și la om[5]. Denumirea provine de la faptul că acești neuroni se activează în același fel și atunci când efectuăm o operație, cât și atunci când vedem pe altcineva că o face. Acest tip de „empatie” ar putea sta la baza mecanismelor de imitație, de învățare, de socializare sau de înțelegere a gândirii celuilalt.

Urmând acest raționament, paleoantropologul francez Pascal Picq situează originile biologice ale apariției limbajului uman în dezvoltarea acestui sistem de recunoaștere a acțiunii[6]. Dacă limbajul este stimulat de recunoaștere, el este astfel legat de noțiunea de reprezentare și de imagine. Pentru a recunoaște un lucru, trebuie mai întâi să-l fixezi, să-l delimitezi din haosul naturii, întrucât „imaginile” nu există în natură. Natura pur și simplu este, nu are nevoie de reprezentări. Însă omul are nevoie pentru a înțelege, pentru a cunoaște, pentru a stăpâni. Dacă „pentru a înțelege, omul trebuie să umanizeze”[7], putem afla aici dezvoltarea unui sistem de înțelegere a lumii, care se întinde pe câteva milioane de ani și care face pași mici, dar siguri, către un tip de gândire ce va deveni specific uman, și anume gândirea simbolică. 

Am mai putea adăuga și o a treia trăsătură comună între limbaj și fabricarea uneltelor, și anume situarea spațială și temporală. Pentru realizarea unei unelte e necesară planificarea unor operații complexe care presupun atât o situare spațială (evocarea unor locuri în care nu te afli pentru alegerea materiei prime potrivite, selectarea așchiilor, găsirea silex-ului, ascunzători de unelte), cât și situarea într-o secvență temporală (aranjarea operațiilor de fabricare într-o anumită succesiune: curățare, netezire, șlefuire, eventual abandonarea lucrului la venirea nopții și reluarea lui a doua zi dimineață din același  punct în care fusese lăsat). Se poate stabili, astfel, o legătură între fabricarea de unelte, ca serie de operațiuni realizate după o anumită ordine și cu un scop precis, și vorbire, ca serie de foneme ce se alcătuiesc într-un mesaj, ambele presupunând o combinare secvențială bine pusă la punct. Referindu-se la legătura dintre dezvoltarea limbajului ca facultate specific umană și o altă activitate fundamentală pentru evoluția omului, vânătoarea, André Leroi-Gourhan leagă, de asemenea, dezvoltarea facultății vorbirii de „îmblânzirea timpului și spațiului” (înțelegând prin aceasta transformarea lor în instrumente specific umane de înțelegere a lumii):

Le langage que devaient parler les premiers anthropiens qui eurent la station verticale et qui fabriquèrent des outils – disons que cela remonte à deux millions d´années – était sans doute assez restreint mais ce n´en était pas moins un langage. (...) Pour qu´il y ait langage, il faut quand même qu´on puisse conjuguer un passé, un futur; il faut qu´existe la possibilité d´exprimer le déroulement du temps, de raconter un chasse, d´indiquer à quel endroit se trouve le gibier qu´on aperçu[8].

Unealta și limbajul (sau, după o formulă a aceluiași Leroi-Gourhan, care a devenit și titlul uneia dintre cărțile sale, „gestul și cuvântul”) se întâlnesc așadar pe același teren, cel al reprezentării, iar combinarea lor, deși are în spate o evoluție ce a durat două milioane de ani, poate fi privită ca factor esențial în apariția caracterelor fundamentale ale umanității, întrucât „L´homme est cet être qui s´outille et qui représente”[9].

Cu toate acestea, chiar dacă metodele moderne de datare ne pot da informații asupra perioadei în care au fost realizate anumite unelte, în ceea ce privește limbajul acesta este mai degrabă un postulat pe care îl putem deduce din mărturii indirecte. În absența scrierii (care a fost atestată abia în urmă cu aproximativ 5 000 de ani) cele mai importante dovezi indirecte ale existenței limbajului sunt unealta (și, implicit, procesul de gândire care duce la posibilitatea fabricării de unelte), vânătoarea (ca proces uman fundamental, ce presupune necesitatea unei comunicări dezvoltate și existența unei proto-societăți), îngroparea morților (ce se bazează pe credința într-o lume de dincolo, credință ce ar fi imposibilă în absența unei gândiri simbolice) și arta (cele mai vechi manifestări datând de aproximativ 50 000 de ani și fiind specifice doar lui Homo sapiens sapiens, strămoșul nostru direct).

Nașterea prematură a copiilor transformată în dublu avantaj

Toate aceste manifestări vor depăși în timp simplul dat biologic, ajungînd până la a constitui o natură specific umană, de fapt, chiar natura omului: cultura. Născute ca adaptări biologice datorate regresiunii instinctelor, regresiune ce lasă omul descoperit în fața pericolelor naturale și juvenilizării speciei (termen propus de E. Morin)[10], ele vor contribui la o devenire specifică umanului.

Din momentul în care creierul hominizilor a început să crească în mod semnificativ (între 2,5 și 2 milioane de ani în urmă), singura soluție pentru ca femeile să nu moară la naștere, a fost nașterea prematură a copiilor. Această soluție le-a permis să-și păstreze aceeași dimensiune a bazinului care să le permită se deplaseze în poziție verticală pe două picioare, dar și să poată da naștere unor copii cu creier mai mare[11]. Ca urmare a acestei nașteri premature, copiii se nasc complet neajutorați, având nevoie de îngrijiri permanente din partea adulților, iar creierul lor (care la naștere are aproximativ 25% din dimensiunea lui adultă) continuă să crească în următorii 10 ani.

Un calcul bazat pe comparația cu creierul altor primate arată că gestația la Homo sapiens (al cărui volum cerebral este în medie de 1350-1500 cm³) ar trebui să dureze 21 de luni în loc de 9 luni. Prin urmare, copilul are de „recuperat” un an de zile după ce se naște. Ceea ce pare a fi un dezavantaj, este transformat însă într-un dublu avantaj. În primul rând, creierul copilului se va dezvolta de acum în afara uterului matern, într-un mediu cultural, care-l va provoca și care îi va transmite cunoștințe ce îi vor dezvolta aptitudinile, iar, în al doilea rând, această neajutorare a copilului după naștere determină necesitatea unor organizări familiale și sociale mai dezvoltate. O astfel de complexitate socială cere, la rândul ei, existența unor mijloace de comunicare elaborate, ducând și la niște legături familiale mai strânse între părinți și copii, dar și între bărbat și femeie. 

De unde începe umanizarea?

E greu de spus care necesitate a determinat-o pe cealaltă, mai ales că vorbim atât de lucruri concrete (fabricarea uneltelor, mărirea volumului cerebral, nașterea prematură), cât și de lucruri abstracte (reprezentarea timpului și a spațiului, apariția limbajului și a gândirii simbolice). În funcție de domeniul lor de interes, cercetătorii au dat diferite răspunsuri acestor chestiuni. Paleoantropologul André Leroi-Gourhan consideră că umanizarea nu începe de la creier (deci de la faptul că omul s-ar fi dezvoltat datorită unei inteligențe ieșite din comun), ci de la... degetul mare de la picior, care, renunțând să mai fie opozabil și aliniindu-se celorlalte patru, constituie primul pas către dobândirea poziției bipede[12]. O poziție bipedă înseamnă îndreptarea coloanei vertebrale și slăbirea presiunii asupra cutiei craniene, de unde îngustarea feței, apariția bărbiei și a frunții înalte. Odată scăpat de aceste constrângeri mecanice, creierul uman se poate dezvolta, mărindu-și volumul și capacitățile intelectuale.

Pornind discuția dintr-un alt punct de vedere, Edgar Morin cosideră că secretul dezvoltării hominienilor îl constituie chiar această juvenilizare a speciei care face din Homo sapiens un individ incomplet dezvoltat, dar care, tocmai din această cauză, nu este determinat genetic unei anumite specializări. Copilăria lui prelungită și posibilitatea de a învăța tot restul vieții lucruri noi este, pe de o parte, determinată de hipercomplexitatea cerebrală, dar, pe de altă parte, contribuie, ea însuși la dezvoltarea acestei hipercomplexități.

De la Darwin încoace se știe că mediul înconjurător nu creează, ci doar selecționează indivizii în funcție de ceea ce îi avantajează. Nu necesitatea de a comunica a dus la apariția vorbirii. În schimb, dobândirea mersului biped și a poziției verticale, au condus, în timp, la coborârea laringelui, ceea ce a permis articularea sunetelor, la mărirea cutiei craniene, și, respectiv, la dezvoltarea fără precedent a creierului și a zonelor ce țin de facultatea vorbirii (rudimente ale ariei lui Broca, legată de facultatea vorbirii, există și la unele primate, fără ca acestea să poată avea totuși un limbaj articulat). Eliberarea gurii de funcția de prehensiune, și eliberarea mâinii de funcția de locomoție au dus la dezvoltarea unor aptitudini diferite de cele ale primatelor. Mâna poate să apuce și să fabrice, iar gura poate să articuleze.

În același timp, se remarcă o dezvoltare accentuată a emisferei stângi, unde sunt plasați centrii vorbirii, precum și o predispoziție pentru folosirea mâinii drepte (care corespunde, funcțional, tot emisferei stângi a creierului). Copiii se nasc mai repede pentru că au creierul din ce în ce mai mare, dar trebuie îngrijiți permanent ca să supraviețuiască. Lipsit aproape complet de instincte la naștere, după legea selecției naturale, puiul de om ar trebui să moară curând. Aceasta nu se întâmplă însă pentru că hominianul a pus la punct un sistem de supraviețuire care, deși nu poate învinge constrângerile biologice naturale, începe să le împingă tot mai departe de el. Cu toate că mai are un drum lung de parcurs până la apariția civilizației, deja începe să-și construiască lumea proprie. Și tocmai pentru că a supraviețuit, putem să considerăm că această regresiune a instinctelor a fost transformată, dintr-un aparent dezavantaj, într-o adaptare specifică.

Adaptarea specifică

Fiecare specie se naște cu o anumită adaptare la lume, o adaptare pe care o are înscrisă în gene încă de la naștere. Omul pare a fi singurul mamifer de pe planetă care se oprește să se întrebe care este rolul său pe lume, care își pune problema sensului propriei existențe. Dacă omul se naște complet neajutorat, iar instinctele sale îi dispar progresiv, cum poate să știe care este locul său în lume? Răspunsul e că nu poate „ști” care acest lucru, nu poate decât să învețe. Să învețe ce este lumea, ce este el însuși, ce este viața, ce este moartea. Cu alte cuvinte, odată cu regresiunea naturii, cultura va suplini în om absența instinctelor biologice. Ceea ce trebuia să știe în mod natural, află doar printr-o mijlocire culturală. Iar rădăcinile culturii se află, fără îndoială, în dezvoltarea fără precedent a creierului uman. Edgar Morin denumește acest fenomen „hipercomplexitatea cerebrală” a lui Homo sapiens, și îl leagă de manifestări precum: „brusca apariție a dezordinii și a erorii, năvala ubrisului [hybris – n.m], instabilitatea pulsională, hiperafectivitatea, aptitudinea bucuriei și a extazului, conștiința”[13].

Creierul este organul prin care fiecare specie are acces la o realitate ce-i este proprie. În funcție de informațiile care ajung la creier, fiecare specie, fie că este om, maimuță sau albină, cunoaște doar realitatea pe care este înzestrată biologic s-o cunoască. Cu alte cuvinte, fiecare specie trăiește în realitatea pe care și-o creează, fiind capabilă să înțeleagă numai ceea ce creierul său este dotat să recepteze din lume. După cum spune R. Leakey, „există o diferență între lumea reală percepută «acolo afară» și cea percepută în minte «aici înăuntru»”[14].

În ceea ce privește capacitatea omului de a se adapta la realitate, aceasta se face prin intermediul unor elemente mai mult umane decât naturale, și anume limbajul și imaginea (reprezentarea). Astfel, ceea ce, pentru alte specii, se organizează într-un continuum (adaptarea prin toate mijloacele biologice la o realitate specifică), se transformă, la hominieni, într-o sciziune, întrucât omul interpune între  realitate și reprezentarea ei mentală, limbajul și imaginea ca mijlocitori. Cu toate că îi permite accesul la o mai bună cunoaștere a realității, limbajul se constituie însă ca o barieră între creierul uman și această realitate, întrucât, de acum înainte el nu mai are acces nemijlocit la experiența directă, ci orice experiență este o experiență de gradul doi, trecută prin acest filtru.

Nașterea conștiinței umane

Deși nu este singura ființă ce posedă un limbaj și nici ființa dotată cu cel mai mare creier, omul este, însă, singurul dotat cu un limbaj cu dublă articulație și capabil să organizeze acest limbaj într-un discurs organizat. Dar, mai presus de toate, omul este ființa al cărui creier de 1500 cm³, cu 10 miliarde de neuroni și 14 miliarde de conexiuni creier-creier și creier-mediu, a dat naștere unui fenomen unic în lumea naturală: conștiința. Facultate a omului de a-și cunoaște propria realitate și de a se cunoaște pe sine ca individ, atât în sine, cât și în raport cu lumea exterioară, capacitate de detașare, de diferențiere, conștiința poate fi văzută tot ca un mod propriu al omului de adaptare la lume: „En tout justice, il vaudrait mieux considérer que chaque espèce a sa propre spécialisation et que celle de l´homme est d´avoir une conscience.”[15]

Conștiința nu poate fi posibilă în absența limbajului și a unei gândiri abstracte care să permită detașarea, diferențierea, individualizarea. Rezultat al hipercomplexității cerebrale, ea este cea care îi permite omului să se vadă atât ca obiect, cât și ca subiect al acestei lumi, instituind o dualitate ce-i va deveni specifică. De acum înainte, pentru om orice lucru va avea o dublă existență, una materială și una mentală, realitatea umană constituindu-se prin coexistența unei cunoașteri obiective și a uneia subiective:

Odată cu sapiens se naște dualitatea subiectului și obiectului, legătura indestructibilă, ruptura insurmontabilă, pe care mai târziu, în mii de feluri diferite, toate religiile, toate filozofiile vor încerca să o depășească sau să o aprofundeze. Deja omul disociază destinul său de un destin natural, deși este încredințat că supraviețuirea sa ascultă de legile naturale ale dedublării și metamorfozei. Există deci în el interferențe între o obiectivitate mai bogată și respectiv o subiectivitate mai bogată, și aceasta pentru că și una și cealaltă corespund unui progres al individualității[16].

Nașterea conștiinței presupune tocmai recunoașterea acestei breșe între subiectiv și obiectiv, între imaginar și real, între adevăr și eroare. Conștiința nu aduce certitudinea adevărului în lumea lui Homo sapiens, ci deschide calea incertitudinii, ambiguității și relativității. Regresiunea instinctelor se combină cu un progres al aptitudinilor euristice ale creierului în rezolvarea problemelor puse de mediu, omul nemaifiind obligat genetic să acționeze într-un anumit fel, ci putând (și trebuind) să aleagă și să decidă de unul singur finalitatea acțiunilor sale.

Conștiința permite o mai bună stăpânire a realității, fără să garanteze însă corectitudinea unei anumite interpretări a acestei realități. Progresiva despecializare a creierului l-a lăsat pe om lipsit de ajutorul instinctelor, însă l-a înzestrat cu un fenomen ce nu există în lumea naturală: liberul arbitru. Omul nu mai știe în mod natural ce este lumea și care este rolul său în această lume, în schimbul posibilității de a-și putea construi singur lumea. Conștiința i-a adus omului libertatea alegerii, răpindu-i siguranța dată de instinctele specializate ale speciei. Această despecializare a permis astfel dezvoltarea individului, în detrimentul speciei, cu mențiunea că dezvoltarea individului nu se poate face decât în sânul unei societăți care-i formează pe (ca) indivizi.

Deși fenomen înăscut, ca și capacitatea de vorbire, conștiința nu se formează de la sine în creierul lui sapiens, este un fenomen ce trebuie dezvoltat și încurajat să se dezvolte, în primul rând prin învățarea unui limbaj, conștiința de sine și limbajul fiind fenomene strâns legate. Cazul copiilor crescuți în sălbăticie arată că limbajul și conștiința de sine specific umane nu se dezvoltă în absența unei societăți umane, iar copiii se dezvoltă imitând comportamentul animalelor sălbatice alături de care au trăit. Primii ani din viața unui copil sunt esențiali în dobândirea unui model mental al lumii care să le permită adaptarea la realitate. În lipsa unui model uman, copiii vor imita modelul cel mai apropiat și, trecuți de o anumită vârstă (în principiu vârsta pubertății, adică 12-13 ani), ei vor avea din ce în ce mai puține posibilități să dobândească un alt model mental de construire a realității. Învățarea unui limbaj este posibilă în continuare, dar niciodată copilul nu va mai ajunge la aceeași dezvoltare pe care i-ar fi dat-o evoluția în sânul unei societăți umane. Homo sapiens este definit, așadar, și ca ființă fundamental socială, capacitățile sale înăscute de învățare prin imitare având nevoie de un mediu cultural și social pentru a se dezvolta.

Prin intermediul acestui fenomen propriu al conștiinței, omul se înscrie în lume ca ființă gânditoare, ca ființă ce nu-și mai pune doar problema cunoașterii lumii, ci problema cunoașterii în sine[17]. Legată atât de dezvoltarea limbajului, cât și de capacitatea de reprezentare și de cunoaștere, conștiința a fost văzută de biologul Richard Dawkins drept punctul culminant al unei capacități de imitare și de încercare de aproximare a viitorului ce nu este specific doar lui sapiens, dar care și-a găsit împlinirea în creierul complex al acestuia:

Evoluția capacității de a imita pare să fi ajuns în punctul culminant în conștiința subiectivă. De ce a trebuit ca lucrurile să se petreacă astfel este cel mai profund mister cu care se confruntă biologia modernă. Conștiința poate să apară atunci cînd abordarea lumii de către creier devine atît de completă încît trebuie să includă și un model al creierului însuși[18].

Omul imaginar

Considerând complexitatea cerebrală drept „firul conducător pentru înțelegerea hominizării”, Morin așază alături de dualitatea obiectiv-subiectiv, încă un element specific creierului sapiențial, și anume relația ambiguă ce se stabilește între creier și mediu. Nici unul dintre mesajele care-i parvin creierului nu poate fi dezambiguizat de la sine, întrucât „nici un dispozitiv nu permite în creier distincția între stimulii externi și stimulii interni, în speță, între vis și veghe, halucinație și percepție, imaginar și realitate, subiectiv și obiectiv”[19]. Cu alte cuvinte, realitatea și imaginarul au ambele drept de cetate în lumea lui Homo sapiens, întrucât „sapiens a inventat iluzia”[20].

Aceleași mecanisme cerebrale care au stat la baza elaborării unui model mental al lumii reale au dus și la elaborarea unor fenomene proprii spiritului pe care cercetătorul francez le reunește sub denumirea de produse noologice. Din sfera acestor producții fac parte imaginile, simbolurile, ideile, fenomene ce au rezultat din hipercomplexitatea creierului uman, dar care au ajuns să dobândească o existență proprie:

Astfel, prin homo sapiens, lumea exterioară, ființele și obiectele care-l înconjoară au obținut o a doua existență, concretizată prin prezența în spirit, în afara percepției empirice, a unei imagini mentale analoage imaginii pe care o formează percepția, ea nefiind decît rememorarea acesteia din urmă. De acum încolo, orice semnificant, chiar și semnul convențional, va implica potențial prezența semnificatului (imagine mentală), iar acesta se va putea confunda cu «referentul», adică cu obiectul desemnat empiric[21].

Imaginea mentală și imaginea materială (imaginea ca reprezentare a unui obiect al lumii reale) se vor întâlni în creierul uman pe același plan de existență. Ceea ce înseamnă că, pentru omul normal, lucrurile pe care le vede și lucrurile pe care le inventează pot face parte, ambele, din realitate. În momentul când diferența între cele două nu mai este recunoscută, atunci avem de-a face cu o deformare a realității ce anunță boala psihică. Produse ale spiritului sau produse empirice, imagini mentale sau imagini materiale, atât imaginile pe care le vede, cât și imaginile pe care le creează, ambele sun, pentru homo sapiens, reale.  

Cover foto: Imagine din filmul Gorillas in the Mist: The Story of Dian Fossey (1988). 

Eseul este un fragment din lucrarea mea de doctorat, A juca sau a fi jucat. Semnificații simbolice ale jocului de șah cu moartea, ce poate fi găsită integral pe Academia.edu.