Lecturi care „se leagă”: despre misterul creierului uman

În ultima lună s-a nimerit să citesc mai multe cărți care, prin tematică, am simțit că „se leagă” una de cealaltă. Cum ar veni, într-un mod neașteptat, mi s-au aliniat „planetele literare”. Sunt un cititor dezordonat, întotdeauna am fost, așa că mi s-a părut surprinzător să-mi dau seama de asta. E vorba de cinci cărți care, de acum înainte, în mintea mea vor fi mereu legate una de alta.

Prima este autobiografia lui Oliver Sacks, În mișcare. O viață, pe care abia așteptam s-o citesc, a doua un roman fantasy de la care nu aveam nici un fel de așteptări și care mi-a plăcut enorm de mult, Un fel de basm, de Graham Joyce, cam pe la a treia, Alias Grace, de Margaret Atwood (pe care o amânam de vreo doi ani) am început să simt această legătură, a patra, Amprenta omului, de Sebastian Faulks (cartea pe care o alesesem pentru clubul Litera din martie), mi-a confirmat-o, iar cea de-a cincea, Mințile lui Billie Milligan, de Daniel Keyes, singura aleasă în mod voit ca să continue tematica, a definitivat-o ca să zic așa.

Ce au în comun toate aceste cinci cărți e că, fiecare în felul propriu, abordează misterul creierului uman și ce înseamnă să fii om. Ăsta e un subiect care pe mine mă procupă de mult timp, a fost o vreme când am citit cu aviditate orice carte de specialitate pe care o găseam pe tema asta (de la paleoantropologie, la evoluționism sau neuropsihologie).

Voiam foarte mult să citesc În mișcare. O viață, de Oliver Sacks de când am văzut-o anunțată după articolul în care Sacks anunța că i-au mai rămas doar câteva luni de trăit. Mi-a plăcut întotdeauna atât aspectele științifice din cărțile sale, cât și talentul său de povestitor. Iar În mișcare m-a făcut să mă apropii, într-un mod pe care nu l-am crezut posibil, de un scriitor pe care îl admiram de foarte mult timp. Când admirăm oameni care ne inspiră, oameni mari prin descoperiri și opere de cultură, e destul de dificil să ni-i închipuim în dimensiunea lor simplă, umană. Cu sinceritate, umor și autoironie, cartea nu prezintă, așa cum ne-am aștepta, istoria „marilor descoperiri” ale lui Sacks, ci pe cea a „marilor rătăciri”, a eșecurilor, a ezitărilor sale. Vorbește, evident, și despre munca sa științifică, despre importanța pe care o acorda cercetărilor sale, despre pacienții săi, dar înainte de portretul omului de știință, avem portretul unui om. Ceea ce o face cu atât mai valoroasă.

Câștigătoare a premiului pentru cel mai bun roman fantasy al anului 2013 acordat de British Fantasy Society, Un fel de basm, de Graham Joyce, este o carte „cu de toate”: mister, suspans, umor, imaginație, roman psihologic și roman de dragoste, o combinație subtilă între fantasy și realitate (atât de subtilă încât nici până la final nu e clar dacă avem de-a face cu un roman realist sau unul fantasy). De ce l-am pus în lista asta? Pentru că, dincolo de acțiune și poveste, deschide o discuție despre ce e real și ce nu e în creierul uman, despre (auto)ficțiunile pe care le construim, despre dorința de a fi excepționali și (in)capacitatea de a accepta excepționalul și miraculosul în viața noastră reală. În plus, cartea este extrem de bine scrisă, ceea ce o face o lectură foarte bună și pentru cei care nu citesc fantasy în mod obișnuit. De fapt, e atât de bună încât s-ar putea să vă transforme în fani ai genului.

Margaret Atwood este una dintre scriitoarele mele preferate. Îmi place ironia ei mușcătoare, subtilitatea scriiturii sale, inteligența cu care abordează subiecte incomode și felul în care te face să reconsideri subiecte și idei luate de-a gata. Ca multe dintre romanele sale și Alias Grace abordează tema feminității, de data aceasta legând-o de cea a vrăjitoriei și a nașterii unei noi științe: psihiatria. Cu acțiunea plasată la finalul secolului XIX, cartea actualizează o întreagă istorie a feminității periculoase și diabolice, încercând să facă trecerea de la mentalitatea vânătorilor de vrăjitoare la cea a oamenilor raționali ai timpurilor moderne pentru care vrăjitoarele nu erau, de fapt, decât isterice și biete nebune. Excelent documentat, romanul reușește să redea foarte bine atmosfera și discursul epocii, având chiar un ritm particular foarte bine pronunțat. Un pic sacadat, un pic lent, un pic „bățos”, se diferențiază foarte clar de o narațiune modernă (mai alertă, mai fluidă, mai „comodă”).

Din Alias Grace am simțit că trec, aproape fără nici un fel de pauză sau ruptură, direct în Amprenta omului, de Sebastian Faulks. Ritmul era același, cadrul temporal la fel (acțiunea începe în anii 1870), iar subiectul cum nu se poate mai apropiat: nașterea psihiatriei ca disciplină medicală modernă. Perspectiva se schimbă puțin în sensul că aici avem de-a face cu doi medici bărbați ce încearcă să înțeleagă misterele creierului uman studiind, pe de o parte, manifestările nebuniei (mai cu seamă isteria feminină), și, pe de alta, conformația și alcătuirea efectivă a creierului (prin autopsii și analize la microscop). Demersul lui Faulks este ceva mai amplu, cartea începe cu primele tatonări din a doua jumătate a secolului XIX (descrierea azilurilor europene sau a cursurilor lui Charcot la Spitalul Salpêtrière), continuă cu dorința de a înțelege nebunia ca boală și de vindecare a ei, nașterea psihanalizei (pe care unul dintre cei doi medici din carte o disprețuiește profund, iar celălalt nu are suficient curaj cât s-o urmeze până la capăt ca direcție de cercetare) și se termină cu anii de după terminarea Primului Război Mondial.

E un demers ambițios, atât pe planul construcției narative, cât și ca subiect: Faulks își propune să dezvolte chestiuni fundamentale ce țin de dezvoltarea noastră ca specie (Care a fost factorul decisiv ce ne-a permis să ne dezvoltăm ca ființe raționale? Cum funcționează creierul uman? Cum putem avea acces la procesele din creierul uman?). Amprenta omului nu este o carte care să se citească ușor. Pe lângă faptul că e destul de mare, nu e o lectură tocmai facilă, pe alocuri dialogurile par artificiale, iar unele personaje sunt destul de schematice, fără profunzime. Din punct de vedere al scriiturii, Cântecul păsărilor mi s-a părut o carte mult mai bună (deși nu a avut același succes ca Amprenta omului). Însă, pentru mine, tematica dezvoltată a fost deosebit de interesantă, așa că a salvat, în cele din urmă, cartea și a meritat timpul pentru lectură.

Ultima carte din această listă este cea pe care o citesc acum: Mințile lui Billy Milligan, de Daniel Keyes. Am ales voit s-o citesc după ce am constatat această legătură între ultimele mele lecturi. Flori pentru Algernon mi s-a părut genială, atât prin temă, cât și prin scriitură, așa că mă aștept la același lucru și de la acest nou roman de Daniel Keyes. Fascinat de complexele mecanisme ale creierului uman, Keyes încearcă să adune în acest thriller psihologic „cele douăzeci și patru de personalități” ale lui Billy Milligan. Acuzat de trei violuri, Milligan a invocat în apărarea sa faptul că suferă de tulburări de personalitate multiplă.

Trebuie să recunosc că, până acum, mi-e greu să-mi dau seama dacă citesc despre manifestările unei boli psihice sau despre performanța unui actor genial. E foarte greu să crezi că toate aceste personalități distincte și chiar contradictorii pot coexista într-o singură minte, că pot fi scoase pe rând la iveală, că se pot cunoaște una pe cealaltă și, în același timp, se pot ignora foarte bine reciproc. Mă stăpânesc cu greu să nu caut pe internet informații despre acest caz în timp ce citesc cartea. Până acum am citit doar câteva titluri de știri, însă una în special mi-a atras atenția: după mai mulți ani în care a tot fost amânat proiectul unei ecranizări, în februarie 2015 s-a anunțat că Leonardo di Caprio a fost ales să încarneze cele 24 de personalități ale lui Billy Milligan în filmul The Crowded Room. Nu-i vorba că aveam nevoie de încă un motiv ca să termin cartea, dar acum chiar am încă unul în plus. 

Acum câțiva ani am mai citit un roman psihologic pe tema schizofreniei care m-a impresionat extrem de mult. Cartea nu se mai găsește de cumpărat, eu am împrumutat-o de la bibliotecă și am impresia că am ales-o pentru că mi-a plăcut titlul (și melodia omonimă): Nu ți-am promis niciodată o grădină de trandafiri. Nu mai țin minte dacă mă așteptam sau nu să citesc un roman de dragoste, dar am citit, până la urmă, unul dintre cele mai bune romane psihologice pe tema nebuniei. Cred că a fost una dintre primele cărți care m-a făcut să înțeleg tristețea, alienarea și abisul din mintea unui om nebun. A fost sfâșietor. 

Înainte să închei mica mea listă cu „lecturi care se leagă”, aș vrea să mai menționez că, tot datorită acestor cinci cărți, mi-am mai cumpărat una care să le completeze. De data asta e vorba de o carte de știință, și anume ultimul volum al lui Antonio Damasio, Sinele. Construirea creierului conștient, un fel de sinteză a scrierilor și cercetărilor neurologului american de până acum. Tot pe lista asta tematică se mai află și două apariții mai vechi: Al treilea cimpanzeu, de Jared Diamond, și una mai ușurică, dar destul de interesantă, Cum să nu-ți pierzi mințile, de Philippa Perry. Și abia după ce-o să le termin p-astea o să-mi dau voie să cumpăr și Odiseea umană a lui Leonard Mlodinov. Pe cuvânt de cititor!