Iubirea este, probabil, cea mai des întâlnită temă în cărți. Cel puțin în cele de ficțiune. Nonficțiunea se mai ocupă și cu altele, dar romanele în care NU se vorbește (într-un fel sau altul) despre iubire sunt ceva mai greu de numit. Și pe vremea când predam literatură la clasa a IX-a, iubirea era tema pentru care aveam cele mai multe ilustrări textuale (și la care, evident, aveam cele mai interesante și dinamice discuții cu elevii). Este, în mod evident, o temă care ne preocupă intens și în viață și în literatură. La cât de mult o disecăm ai zice că este extrem de simplu să răspunzi la întrebări banale precum „Ce este iubirea?” sau „Care e cea mai frumoasă poveste/carte despre iubire?” Și totuși nu e deloc simplu să răspunzi la nici una dintre întrebările astea.
Eu, de exemplu, ani de zile am spus sus și tare oricui mă întreba că Cineva cu care să fugi de acasă, de David Grossman, este CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE DE IUBIRE pe care am citit-o. O citisem pentru prima oară în vara lui 2012, împrumutată de la bibliotecă, și apoi am căutat-o ani de zile prin librării și anticariate s-o recitesc. Am recitit-o nouă ani mai târziu, când am propus-o la un club de carte pe tema iubirii. Și... nu știu cum să zic, dar n-am mai găsit absolut nici un fior din acea „iubire adevărată”, „cea mai frumoasă poveste de iubire”, acea iubire înălțătoare care mi s-a părut a fi mai frumoasă decât oricare alta. E o carte frumoasă, o poveste cu adolescenți, cu traume, cu familii disfuncționale, cu iubire, da, multă iubire, dar, totuși.... „cea mai frumoasă poveste de iubire?” Nu, categoric nu. Și nu, nu cartea era de vină, eram eu. Nu am o memorie a anilor atât de bună încăt să-mi amintesc ce am trăit în vara lui 2009 de am urcat cartea asta pe așa un piedestal (dar, din fericire, țin un jurnal al lecturilor și așa pot să plasez măcar cărțile într-o cronologie de înțeles). Nu eram nici la vârsta înflăcărată a adolescenței, ca să am o justificare pentru un astfel de entuziasm. Dar asta înseamnă că sunt, oare, acum, la vârsta mai potolită a maturității, de am trăit așa o dezamăgire recitind-o?
Și atunci? Care e cea mai frumoasă poveste de iubire? Să fie etern-celebra Romeo și Julieta? Mărturisesc sincer că n-am înțeles nici la citire, nici la recitire de ce e atât de populară povestea asta. M-am plimbat și pe străzile Veronei, prin curtea Julietei, doar doar reușesc să găsesc un fior care să fi rezistat trecerii timpului. Niente. Și, dacă e cu iubire, atunci în ce-l privește pe Shakespeare nimic nu întrece Sonetele.
Și, oricum, întrebarea asta e oarecum irelevantă pentru că, după cum se vede clar mai sus, tema asta ne face deosebit de sensibili în feluri nici măcar de noi știute, așa că iubirea care ne place la 15 ani nu va mai fi aceeași care ne place la 35 și, cu siguranță, va fi alta la 55. Poate că și mai corect ar fi să mai facem o distincție când vorbim despre iubirea în cărți, și anume, cea între filozofia iubirii și practica iubirii. Sunt cărți care își propun să analizeze sentimentul iubirii, să-l disece, să-l întoarcă pe toate fețele pentru a încerca să-i afle esența, și cărți care ne propun povești de iubire (reale sau imaginare) și care ne arată mai degrabă iubirea trăită, decât pe cea gândită. Fiecare are farmecul său și e plăcut să descoperi iubirea din toate perspectivele. Mă refer la cărți, cu viața vă descurcați și singuri.
În ceea ce privește iubirea trăită este evident faptul că ne dorim în literatură povești cât mai tragice și mai imposibile (spre deosebire de visele cuminți pe care le păstăm pentru viață). Altfel nu-mi explic de ce ajung celebre doar poveștile de iubire dificile și imposibile. Și chiar și pentru poveștile cu „happy-end fericit” sunt păstrate (ca în basme) o serie de provocări și dificultăți care să le facă protagoniștilor viața și mai grea și iubirea și mai frumoasă. Pare că literatura „bună” păstrează pentru sine doar poveștile tragice, în timp iubirea împlinită (și plictisitoare, așadar) îi revine literaturii „proaste”, „de consum”, „comercială”. De la Romeo și Julieta sau Suferințele tânărului Werther până la Anna Karenina, Doamna Bovary sau Dragostea în vremea holerei, suntem pe terenul iubirii-pasiune, al iubirii tragice, neîmplinită sau terminată rău. Dar oare ce înseamnă rău în contextul ăsta? Și de ce considerăm iubirea terminată atunci când nu mai suferim din cauza ei? Citisem undeva că hormonii iubirii ne țin în medie cam trei ani (a avut dreptate Beigbeder) și că avem „material” în creier ca să ne îndrăgistim (pe bune) de până la de șapte ori în viață.
Și chiar și în poveștile de viață iubirea neîmplinită pare că găsește o formă de expresie mai frumoasă și e mai interesantă și provocatoare. De curând, am recitit De Profundis, celebra „epistolă” de iubire a lui Oscar Wilde către Lordul Alfred Douglas (Bosie), probabil una dintre cele mai frumoase „dezvrăjiri” ale iubirii, și care, ca și la prima lectură, m-a cucerit total. Doar că această a doua ediție mai avea ceva ce prima nu avusese, și anume răspunsul lui Bosie la reproșurile lui Oscar. A fost ca și cum aș fi asistat la unul dintre celebrele și popularele emisiuni de azi în care cuplurile se ceartă în direct. Rufele nespălate ale iubirii aruncate în fața publicului, lăsat să judece, să găsească vinovatul și să compătimească victima. Dar cine are dreptate în iubire? Cine suferă mai mult? Am crezut că nu-mi va plăcea să citesc versiunea lui Bosie, însă este un exercițiu literar și psihologic extrem de interesant această ediție (Portretul din oglindă. De Profundis. Oscar Wilde și eu însumi) care îi pune față în față pe cei doi foști iubiți și îți satisface și o anumită plăcere voyeuristică (să tragi cu ochiul „prin gaura cheii” la o poveste de iubire care ar fi trebuit să rămână „ferită de ochii lumii”).
Pe de altă parte, povestea iubirii împlinite (iubirea cuplului căsătorit) pare a se termina, de cele mai multe ori, la finalul provocărilor care stau în calea iubirii și înainte să plece toți invitații de la nuntă. După căsătorie, avem ori povești realiste Zeruya Shalev style precum Soț și soție, pe care dacă le citești în adolescență o să-ți juri că tu nu vei ajunge niciodată așa, ori reinterpretări ironic-postmoderne, precum Mireasa hoțomană, de Margaret Atwood, sau O soție de poveste, de Olga Grushin.
Nu pot să spun că iubirea e o temă pe care o caut neapărat în romane, dar când apare, și povestea e scrisă frumos, nu mă deranjează. Am și eu preferatele mele, evident, așa cum le avem toți. De la Memoriile lui Hadrian, de Marguerite Yourcenar („Hadrian a fost până la capăt iubit cu omenească dragoste”), la Strigă-mă pe numele tău, de André Aciman (unde iubirea e cam prea adolescentină pentru gustul meu, dar atmosfera e absolut irezistibilă; e clar ceva legat de iubire și de Italia care ne vrăjește de fiecare dată), la Dacă Strada Beale ar putea vorbi, de James Baldwin, Marea, marea, de Iris Murdoch, sau Scrisori din insula Guernsey, Mary Ann Shaffer și Annie Barrows (da, mai citesc și câte un romance decent din când în când; rețeta mea preferată e „îmblânzirea scorpiei”, dar, dacă povestea e bine scrisă, accept și devieri de la temă).
Mai mult decât practica iubirii îmi plac cărțile despre filozofia iubirii. Poate e și o reminiscență a cursurilor și seminariilor de la Litere unde, pornind de la ficțiune, ajungeam la discuții teoretice despre cultură și mentalități, cert e că am adunat tot felul de cărți despre teoriile iubirii. De la cărți de psihologie și neuroștiințe (Călăul dragostei și alte povești de psihoterapie, de Irvin Yalom, sau Inteligența emoțională, de Daniel Goleman), la filozofări pe tema iubirii (cel mai accesibil e Alain de Botton, Eseuri de îndrăgostit și Ce se întâmplă în iubire sunt două cărți simpatice și accesibile, dar, pentru ceva mai „serios”, o idee bună poate fi Ce este dragostea, Socrate?, un fel de divan imaginar al filozofiilor iubirii la care autoarea i-a invitat pe Socrate, Augustin, Søren Kierkegaard, Sigmund Freud, Max Scheler, Simone de Beauvoir, Iris Murdoch și Immanuel Kant) sau, preferatele mele dintre toate, eseurile despre iubire.
De la cărți clasice care ar trebui reeditate permanent, precum Dubla flacără, de Octavio Paz, Studii despre iubire, de José Ortega y Gasset, Despre dragoste, de Stendhal sau volumul deja clasic despre iubirea contemporană, Noua dezordine amoroasă, de Alain Finkielkraut și Pascal Bruckner, la volume mai noi și incitante precum surprinzătorul volum de eseuri istoric-arheologice semnat de Cătălin Pavel, surpriza absolută a unuia dintre târgurile de carte pre-pandemice, Arheologia iubirii, sau Dragostea modernă, de Aziz Ansari și Eric Klinenberg (Aziz Ansari este, se pare, un celebru comedian, ipostază în care eu nu-l cunosc, dar volumul de față mi-a plăcut și mi-a fost de ajutor la multe seminarii pe tema iubirii contemporane).
Preferatul meu absolut dintre toți filozofii iubirii este, în mod cert și irevocabil (și, nu, nu o să mă răzgândesc peste 10 ani cum mi s-a întâmplat cu Grossman pentru că l-am citit pentru prima oară acum aproape, nu-mi vine să cred că spun asta, douăzeci de ani!), Roland Barthes. Fragments d'un discours amoureux a fost cartea pe care n-am putut doar s-o citesc, ci am și transcris-o în întregime, cuvânt cu cuvânt. Prima ediție citită a fost cea originală, găsită pe rafturile bibliotecii Institutului Francez, iar transcrierile încă le mai am într-un dosar cu foi multicolore. Mi-am luat apoi ediția românească (singura, din câte știu) Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, apărută la Editura Cartier în traducerea Sorinei Dănăilă, și apoi ediția Discursul îndrăgostit apărută la Polirom, care conține notele lui Barthes pentru cele două cursuri pe tema discursului îndrăgostit pe care le-a ținut între 1974-1976 la École pratique des hautes études, completate cu fragmente inedite care n-au mai intrat în ediția definitivă a Fragmentelor dintr-un discurs îndrăgostit. Discursul îndrăgostit este un volum nu doar pentru îndrăgostiți, ci mai degrabă pentru îndrăgostiții de cărți, pentru adevărații filologos. Este un efort editorial incredibil acolo, unul menit să redea (pe cât posibil) gândirea din spatele unui mare gânditor și pe cea din spatele unei mari cărți. Este o carte care nu cred că se poate citi în afara Fragmentelor dintr-un discurs îndrăgostit (care momentan nu se mai găsesc în română, dar sunt de ajutor fragmentele de la finalul Discursului îndrăgostit pentru că te ajută să-i înțelegi construcția și conținutul; de asemenea, poți citi pe blog un scurt fragment pentru ilustrare).
Istoria culturii și a literaturii, psihanaliză, filozofie și lingvistică, semiologie și teorie literară, toate se combină în acest volum, într-unul dintre cele mai frumoase discursuri ale iubirii și unul dintre cele mai frumoase discursuri în general, un discurs fermecător care dă măsura unei gândiri profunde și nuanțate. „Ce crede despre dragoste îndrăgostitul?”, se întreabă Barthes și noi odată cu el pentru că, de fapt, asta e adevărata întrebare de la care trebuie să pornim pentru a găsi cea mai frumoasă poveste de iubire.
Deci, care e cea mai frumoasă poveste de iubire? Probabil că e (cel puțin) una pentru fiecare cititor, una pentru fiecare vârstă, una pentru fiecare epocă. Iar iubirea este, probabil, tema cea mai subiectivă dintre toate și avem cu toții preferatele noastre, iar în cazul ăsta chiar că de gustibus non disputandum.
Scrie un comentariu