• „Învăţat se cheamă un om care e bucuros să tot înveţe” - Nicolae Iorga

„Cele patru colţuri ale inimii”, de Françoise Sagan (fragment)

„Cele patru colţuri ale inimii”, de Françoise Sagan (fragment)

Editura Polirom anunţă apariţia în librării a unei cărţi-eveniment, romanul inedit Cele patru colţuri ale inimii, de Françoise Sagan, o experienţă tipic saganescă din care nu lipseşte nimic, un roman cu totul bulversat. Descoperit în manuscris de fiul romancierei, Cele patru colţuri ale inimii a apărut în colecţia „Biblioteca Polirom”, traducere din limba franceză și note de Mădălina Ghiu.

Cele patru colţuri ale inimii pune în scenă un subiect predilect al operei lui Françoise Sagan – un păienjeniş de tensiuni amoroase în sânul unei familii burgheze. Ludovic Cresson, fiul unui industriaş bogat, se reface după accidentul de maşină provocat de soţia sa, Marie-Laure, „sofisticată, incultă”, o femeie care acum îl tratează ca pe un handicapat, îndepărtându-l de ea. Când mama acesteia soseşte la reşedinţa lor de pe domeniul La Cressonnade, tânărul se îndrăgosteşte nebuneşte de ea. Inteligenţa, umorul, eleganţa cu care autoarea trece peste drame, toate acestea la un loc construiesc o experienţă tipic saganescă din care nu lipseşte nimic în acest roman bulversant.

„Această carte (…) răspunde nevoii noastre de poveste, ce nu ne dă pace câteodată. Şi ne vorbeşte despre disperare cu rafinamentul de care avem nevoie atunci când ne afundăm să bem un coniac vechi într-un fotoliu de piele ce ne cunoaşte atât de bine, încât aproape că putem să dispărem în el. Şi tot această carte ne strecoară câteva sfaturi bune: nu trebuie, ne dojeneşte Sagan ca şi cum ne-ar fi greu să învăţăm odată lecţia, nu trebuie «niciodată să îi laşi pe ceilalţi să te uite sau să te desconsidere».” (Le Monde)

„Este extraordinar că acest roman inedit al autoarei faimosului Bonjour tristesse a ieşit din coma în care intrase la rândul său (întocmai ca Ludovic Cresson, eroul cărţii). E o poveste formidabilă, captivantă, abil (re)construită de fiul scriitoarei, Denis Westhoff, cu instrumentele delicate ale chirurgiei reparatorii. De aceea nu se observă nimic. În schimb, chiar spiritul lui Sagan hoinăreşte pe aici, mânat de un vădit entuziasm cu care dinamitează un munte de resentimente persistente şi se desparte de toţi (cu excepţia celor doi amanţi nesiguri şi puri), de sufletele lor jalnice, goale-goluţe, zgribulite şi scăldate în ipocrizie.” (Le Parisien)

Françoise Sagan (pseudonimul lui Françoise Quoirez, inspirat de numele prinţului de Sagan, un personaj al lui Proust) şi-a făcut debutul la nici 19 ani, cu romanul Bonjour tristesse (1954; Polirom, 2015, 2018), distins cu Premiul Criticii în acelaşi an. A dus o viaţă intensă, plină de succes, fiind considerată copilul teribil al scenei culturale franceze din anii ’50-’60. A publicat peste 50 de titluri, romane, povestiri, piese de teatru, eseuri şi memorii, dintre care amintim: Un certain sourire (1956), Dans un mois, dans un an (1957), Aimez-vous Brahms... (1959; Vă place Brahms?, Polirom, 2015), Toxique (1964), Des bleus à l’âme (1972), Musiques de scènes (1981), Avec mon meilleur souvenir (1984), De guerre lasse (1985) şi Sarah Bernhardt: Le rire incassable (1987). În 1985 a fost recompensată cu Premiul Prinţul de Monaco pentru întreaga operă. S-a stins din viaţă în 2004. Multe dintre romanele ei s-au bucurat de ecranizări celebre, cu distribuţii de excepţie. În 2010, în onoarea mamei sale, Denis Westhoff a înfiinţat Premiul Françoise Sagan.

 

Cele patru colţuri ale inimii, de Françoise Sagan (fragment)


Cu nervii la pământ, Fanny s-a întins pe pat îmbrăcată. Plouase în timpul cinei, dar acum cerul nopții se desfășura în fața ferestrei sale, acoperit cu mii de stele mici, strălucitoare, ghemuite unele în altele. Preț de câteva minute, a stat fără să audă altceva decât vântul calm legănând încetișor frunzele platanului, lipindu-le din când în când una de cealaltă ca paginile unei cărți de rugăciuni întoarse de un preot sârguincios. 

S-a dezbrăcat şi a făcut baie, tot repetând cu voce tare: „Pulpă de miel crudă, asta nu, niciodată!“. Și se revedea în picioare, nemiloasă, în fața bietului Henri, care încerca să demonstreze că este vorba despre o expresie amuzantă, mai degrabă inadecvată decât disprețuitoare. Și a bufnit-o din nou râsul. 

*

La patru dimineața, ușa dinspre culoar a scârțâit și Ludovic a intrat în camera ei. Era încă îmbrăcat în hainele de zi și făcuse foarte bine. Dacă ar fi apărut pus la punct, proaspăt bărbierit, într-un halat elegant de casă, spilcuit și jucând rolul amantului, l-ar fi dat imediat afară. Dar așa, când a aprins lampa de pe noptieră, l-a văzut tras la față, încremenit în colțul opus al camerei, lângă fereastră și, în aparență, pregătit mai degrabă să se arunce de acolo decât să sară în pat. 

— Ludovic..., a zis instinctiv în şoaptă, cu toate că cea mai apropiată cameră era a lui Philippe, aflată la două uși distanță, iar acesta, în ciuda trecutului său romanțios, dacă adormea cu ușa deschisă, se auzea sforăind ca un tractor. 

Ludovic era ciufulit și pe deasupra cămășii șifonate purta același pulover de mohair maro. „Puloverul lui preferat“, a remarcat înainte de a se mira că știa care sunt preferințele vestimentare ale bărbatului. De fapt, acest pulover maro, cămașa de un roșu stins, pantalonii reiați și mocasinii aproape noi constituiau ținuta care îi rămăsese vie în minte. I-a făcut semn să se așeze. 

— Este patru dimineața, Ludovic. Încă nu v-ați dezbrăcat, nu v-ați schimbat... nu v-ați culcat? 

La început veselă, vocea ei și-a pierdut din avânt fără să vrea, ca și cum n-o interesau cuvintele pe care le rostea. El a făcut un gest s-o oprească, destul de brutal, un gest pe care îl puteai vedea la Henri. 

— Am venit să vă spun că, dacă v-am contrariat sau v-am impresionat neplăcut, a fost fără voia mea. De dimineață caut... și nu găsesc nimic altceva decât privirea și vocea dumneavoastră străine. Sunt foarte nefericit, asta-i tot. 

A ridicat ochii din pământ și a privit-o drept în față. 

— Știți, a continuat, nu mă așteptam să mă iubiți așa cum vă iubesc eu, nu încă, dar măcar speram că v-a plăcut de mine și că ne-am simțit bine împreună... 

— Așa a și fost, a spus ea. 

Era adevărat că se simțise bine întinsă alături de el, sprijinită de picioarele lui. 

— Nu l-am iubit decât pe Quentin, soțul meu. Înainte de toate, el avea grijă de mine, eram la adăpost de lumea din jur, de oameni... Acum trăiesc singură. Nu câștig foarte mult și, în plus, simt nevoia să fiu protejată. Înțelegi? 

Ludovic a dat din cap. Nu o scăpase nicio clipă din ochi, dar asta nu o deranja deloc. 

— Iar acum, cel care trebuie protejat ești tu, tu, împotriva acestor oameni... (și Fanny a făcut un gest de jur împrejur) care ți-au făcut numai rău, își bat joc de tine, nu-ți acordă încredere și te umilesc, în loc să-ți ceară iertare în fiecare zi... Fiica mea, în primul rând... Înțelegi, nu vreau să am nici un fiu, nici un amant îngenuncheat. 

Ludovic s-a ridicat și s-a îndreptat către fereastră. 

— Ai dreptate, a spus cu voce înăbușită, dar mi-e frică de ei... Mi-e frică. Dacă mă trimit iar acolo? Marie-Laure a spus că e suficient să dea un telefon... Și apoi, când voi fi iar acolo, ei vor fi singurele persoane de afară pe care le cunosc, singurele de la care aștept să mă ajute să ies și care vin să mă viziteze, înțelegi? Tata, soția și mama vitregă... Fără ei, aș fi încă acolo. 

S-a lăsat tăcerea. Fanny s-a ridicat. 

— Dar doctorii sunt cei care te-au eliberat..., a spus indignată.

Cele patru colţuri ale inimii, Françoise Sagan, Ed. Polirom, 2020, trad. și note, Mădălina Ghiu, col. „Biblioteca Polirom”



Articole asemănătoare

Hollywood, mașina de fabricat vise, fragmente din „Frumoasele ruine”, de Jess Walter

Jess Walter demască subtil în „Frumoasele ruine” întreaga „conspirație” de la Hollywood, felul subtil în care, în ultimii 50 de ani, industria filmului a devenit noua religie mondială. Întrețesută printre povești de viață, iubiri și amintiri efemere, această perspectivă asupra cinematografiei poate da naștere unor discuții interesante.

„Mireasa hoțomană”, de Margaret Atwood

Trei prietene, Tony, Charis și Roz, sunt urmărite, pe parcursul a patru decenii, de spectrul unei a patra protagoniste, Zenia, o femme fatale seducătoare și periculoasă, al cărei portret nu-l aflăm niciodată într-un mod direct, ci numai din reflecții și cioburi.

„Lucrurile omenești”, de Karine Tuil (fragment)

„Lucrurile omeneşti”, de Karine Tuil, Prix Interallié 2019 & Prix Goncourt des Lycéens 2019, a apărut la Editura Polirom.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu