Simona Antonescu este cititoare de cursă lungă și scriitoare. Eu am întâlnit-o mai întâi ca scriitoare, după ce am citit Fotograful Curții Regale, iar apoi am cunoscut-o și în persoană și am descoperit că nu e doar o scriitoare minunată, este și o prietenă asemenea. Fotografului i-au urmat alte două romane, Darul lui Serafim și Hanul lui Manuc și știu din surse sigure că Simona ne va mai bucura cu alte cărți frumoase și pe viitor.
● Care este ultima carte pe care ai citit-o cu plăcere?
Mesagerii ploii, de Ismail Kadare. M-am trezit la locul faptei de la primele cuvinte, apoi am citit cu încetinitorul, revenind asupra frazelor, încercând să le desfac ca pe nişte mecanisme complicate, ca să văd din ce sunt făcute. Cuvinte, desigur, dar cum se face că nişte cuvinte obişnuite aveau acest efect asupra mea – asta voiam să ştiu. I-am recompus frazele cu aceleaşi cuvinte, dar aranjate altfel, ca să văd cum sună şi dacă efectul se păstrează.
● Cum alegi cărțile pe care le citești?
În cea mai mare parte mă bazez pe impresia pe care mi-o fac după citirea unui fragment din carte. Urmăresc mult mai mult magia pe care o are asupra mea scriitura, decât ce-mi spune subiectul în sine. Am şi o mică (dar bine înrădăcinată) obsesie legată de prima pagină: cred că sentimentul pe care mi-l stârneşte prima pagină va fi confirmat de întreaga carte, mai apoi. Nu mă aştept la surprize plăcute dacă prima pagină nu-mi spune nimic.
Prezenţa, totuşi, în biblioteca mea a unor cărţi care nu mi-au vorbit de la prima pagină se datorează unei curiozităţi care mai salvează situaţia, uneori.
● Cu cine discuți de obicei cărțile citite?
Până de curând vorbeam despre ele numai cu mama şi cu soţul meu. În ultima perioadă însă mi s-a lărgit foarte mult cercul de prieteni iubitori de cărţi, şi fac schimb de păreri cu mare plăcere.
● Ce carte te-a dezamăgit, deși te așteptai să-ți placă?
Lumina dintre oceane, de M. L. Stedman. Subiectul este destul de bun, cu întorsături credibil neaşteptate, dar toată povestea a rămas, pentru mine, undeva pe o scenă, în afara mea. Nu am găsit o pagină care să mă vrăjească. Nu am intrat. Am rămas pe-afară, surâzând, cu un pic de tristeţe, ca în faţa unei rochii frumoase căreia i s-au făcut cusăturile cu aţă albă.
● Ce carte ai recomanda prietenilor să nu citească?
Nu cred că aş formula chiar aşa. Probabil aş spune mai degrabă că nu-mi plac cărţile Sandrei Brown pentru că nu au personaje credibile, pentru că subiectul este complet previzibil de la primele pagini şi pentru că limbajul folosit este de lemn. Nu poţi să scrii „arăta uluitor, era cu totul aparte” şi să te aştepţi ca cititorul tău să vadă făptura aceea uluitoare în faţa ochilor. „Uluitor” nu este un cuvânt pentru un scriitor.
● Ce carte ar fi oamenii surprinși să găsească la tine în bibliotecă?
Arthur C. Clarke – Sfârşitul copilăriei, sau poate seria Dosarele X. Judecată după ceea ce scriu, este posibil să nu par cititor de SF, nici nu mai sunt, dar am avut perioadele mele. Sfârşitul copilăriei chiar l-aş recomanda, pentru nişte idei sugerate acolo, care nu sunt tocmai SF.
● Citești literatură română contemporană? Ce cărți ai recomanda?
Recent am descoperit o carte care este cea mai bună explicaţie a motivului pentru care este necesar să ne citim poveştile noastre, să ne asigurăm că ni le cunoaştem. Este vorba despre Miruna, o poveste, a lui Bogdan Suceavă. Răspunsurile la toate de ce-urile care ne-ar putea trece prin cap se află acolo.
Aş recomanda fiecărui român să citească o carte a fiecărui scriitor român contemporan. Una singură măcar, ca să poată face faţă unei eventuale discuţii pe plajă în care un cuplu de albanezi ar vorbi despre Ismail Kadare, doi tineri turci ar vorbi despre Elif Shafak, vreun francez despre Marc Levy iar o rusoaică despre Evgheni Vodolazkin.
Pentru un român care nu a citit scriitorii români, o replică la îndemână pentru o astfel de situaţie ar putea fi: scriitorii voştri sunt mai buni decât ai noştri. Pentru asta însă ar trebui să fi citit toţi scriitorii români contemporani. Măcar câte o carte.
● Care ți se pare a fi locul ideal pentru citit și care este, de fapt, locul real în care citești?
Locul ideal pentru citit ar fi o insulă pustie, pentru că acolo chiar aş putea construi în jurul meu lumea din cartea pe care o citesc, iar în lipsa oricărui amestec al realităţii, ea chiar ar sta în picioare.
Locurile reale în care citesc sunt canapeaua din sufragerie, capătul dinspre veioză al patului din dormitor, banca de sub nucul de la ţară, un fotoliu cam vechi şi dezmembrat din balcon şi – cu cel mai mare succes – în avion atunci când se întâmplă să zbor, pentru că-mi este foarte frică să mă desprind de pământ, aşa că intru adânc într-o carte ca să nu-mi mai dau seama unde sunt, de fapt.
● Ce personaj literar ai invita la cină și cu ce scriitor ai ieși la o bere?
Aş pregăti cina cu mare plăcere pentru cucoana Masinca din Cronica Stăicului, pentru că m-aş aştepta să mă răsplătească şi pe mine cu poveşti, ca pe cele trei nepoate din carte. Este acolo o frază care mi-a plăcut tare mult, în care autoarea spune că această Masinca îşi înzestra nepoatele, în lipsa pogoanelor, cu poveşti.
Iar la o bere aş ieşi cu Creangă. Probabil că aş înregistra cu vreun reportofon tot ce spune, şi poate că nu atât pentru ceea ce spune, cât pentru graiul în care o spune.
● Ce carte ai lua pe o insulă pustie?
Depinde cât timp aş sta pe insula aceasta pustie. Dacă aş rămâne acolo pentru totdeauna, asta însemnând că voi citi una şi aceeaşi carte tot restul vieţii, atunci cartea ar fi Eminescu – Opere complete. Dacă timpul ar fi limitat, ceva de ordinul anilor, cred că aş lua Trecute vieţi de doamne şi domniţe, ca să o pot reciti pe îndelete, probabil că aş desena chiar arbori genealogici pe nisip, aş trasa cu un beţigaş tabele cu anii de domnie ai soţilor şi taţilor, ca să lămuresc odată treaba.
● Ce cărți ai lângă pat în momentul ăsta?
Ismail Kadare – Firida ruşinii, Kenneth Grahame – Vântul prin sălcii şi Jonathan Harris – Bizanţ, o lume pierdută.
● Îți aduci amine cum și când a luat naștere pasiunea ta pentru citit?
Pe vremea când eram foarte mici, fratele meu şi cu mine, bunicul era însărcinat cu somnul nostru „de frumuseţe”, somnul cel nesuferit de după-amiază. Se achita de sarcina aceasta citindu-ne. Uneori îl fura somnul şi cartea aluneca pe pieptul lui, cu faţa în jos. O ridicam încetişor şi rămâneam cu ochii mari la semnele din carte, mi se părea că numai cei mai cuminţi copii vor căpăta capacitatea aceasta supranaturală de a putea citi.
Prin clasa întâi îmi amintesc că o invidiam pe mama pentru că avea mereu câte o carte nouă pe noptiera de lângă pat. Iar la sfârşitul primului an de şcoală, atunci când am primit ca premiu de la doamna învăţătoare Pinocchio, şi ca dar de la nana Fram, ursul polar, mi s-a părut că L-am prins pe Dumnezeu de un picior. A fost cea mai fericită vară. Mama a avut atunci cel mai cuminte copil.
Raftul de cititor de cursă lungă: 10 cărți alese de Simona Antonescu
Fraţii Karamazov, F. M. Dostoievski
Arta conversaţiei, Ileana Vulpescu
Concert din muzică de Bach, Hortensia Papadat Bengescu
Război şi pace, Lev Tolstoi
Eleganţa ariciului, Muriel Barbery
Adela, Garabet Ibrăileanu
Laur, Evgheni Vodolazkin
Cartea şoaptelor, Varujan Vosganian
Alesul, Thomas Mann
Rămăşiţele zilei, Kazuo Ishiguro
Numele trandafirului, Umberto Eco
(Sunt 11. Nu am o explicaţie pentru aceasta. Dacă trebuie neapărat să rămână 10, atunci scot Eleganţa ariciului. Dacă pot să mai adaug una, ca să fie 12, atunci intră şi Memoriile lui Hadrian, de Marguerite Yourcenar).
Scrie un comentariu