„Civilizații”, de Laurent Binet (fragment)

Roman laureat cu Marele Premiu al Academiei Franceze, ediția 2019. Publicat în peste 20 de limbi și vândut în Franța în peste 150.000 de exemplare, romanul va fi adaptat într-un serial TV de către Mediawan, unul dintre cele mai importante studiouri de producție din Europa, alături de cunoscuta casă de producție americană Anonymous Content. 

Considerat astăzi unul dintre cei mai importanți scriitori francezi ai generației sale, Laurent Binet și-a început strălucit cariera câștigând Premiul Goncourt pentru primul său roman. Civilizații, cel de-al treilea roman al său, premiat și primit cu entuziasm atât de public, cât și de criticii din Hexagon, îi confirmă lui Laurent Binet statutul de scriitor de primă mărime.

Roman electrizant, Civilizații ne prezintă o istorie alternativă a lumii moderne, o poveste în care vikingii descoperă America, Cristofor Columb nu se întoarce niciodată în Spania, regele incaș Atahualpa invadează Europa, în timp ce Cervantes este exilat în Cuba. Povestea unei globalizări inversate, așa cum ar fi putut avea loc în alte condiții, într-o Europă în care imperiile se confruntă, alianțele se reconfigurează și religiile sunt opuse.

Romanul lui Laurent Binet, literatură contrafactuală de cea mai pură esență, exploatează ipoteza unei răsturnări a istoriei, ce reușește să fie verosimilă și să dea naștere unei literaturi captivante, ca un joc de strategie.

În jurul anului 1000, fiica lui Erik cel Roșu pune piciorul, alături de vikingii ei, în America Centrală, aducând caii, fierul și virusurile creatoare de anticorpi. În 1492, Columb nu descoperă America. În 1531, din cauza unui război civil, Atahualpa – Fiul Soarelui – fuge în Cuba, apoi traversează „Marea Ocean" și, însoțit de 181 de soldați, de 37 de cai și de o pumă uriașă, cucerește Europa.

„Este evident pentru mine că Al Doilea Război Mondial este cel mai tragic moment din istoria omenirii. Însă evenimentul care a generat cele mai mari răsturnări a fost descoperirea Americii. Prin urmare, acolo mi s-a părut cel mai interesant și cel mai fructuos să situez o inversare istorică”, declara Laurent Binet într-un interviu acordat criticilor de la The Daily Telegraph, care nu au ezitat să numească Civilizații drept „cea mai bună carte a lui Binet de până acum, opera unui mare scriitor ajuns la maturitate”.

Laurent Binet (n. 1972) s-a născut la Paris și a absolvit studii de literatură modernă la universitatea unde predă în prezent (Paris VIII). Primul său roman, HHhH, roman istoric postmodern despre asasinarea lui Reinhard Heydrich, a câștigat Prix Goncourt du Premier Roman și a devenit bestseller internațional. Cel de-al doilea roman al său, La Septième Fonction du langage, roman metaficțional despre Roland Barthes, a câștigat Prix Interralié și Prix du roman Fnac în 2015. Laurent Binet este și muzician, fost membru al formației Stalingrad, pentru care și compunea.

Civilizații, de Laurent Binet (fragment)

Duminică, 16 decembrie

Domnul nostru, care este întruparea înțelepciunii și a milosteniei, ne‑a trimis această încercare, dar n‑a găsit de cuviință să ne și părăsească.

După ce am rătăcit mai multă vreme prin pădure, am găsit alte sate, aproape toate abandonate de acești indieni care sunt niște lași și doar de prea multă frică nu ne înfruntă. Spre salvarea noastră, acolo erau mari cantități de alimente pe care le lăsaseră în urmă și case rotunde, în care să ne îngrijim răniții.

Vicente Yáñez, căpitanul Niñei, suferă cumplit din pricina rănilor de la urechi, la fel ca toți ceilalți mutilați. Rănile li se înnegresc, iar unii dintre ei au murit.

Au aflat că Behechio venea din țara lui Cahonaboa și că fusese chemat de locuitorii de aici ca să ne alunge. Nu știu de ce ne urăsc așa, căci nu le‑am greșit cu nimic, iar eu am vegheat întotdeauna să fie bine tratați.

Mai mulți indieni, îmbarcați pe șalupele pe care ni le furaseră, atacaseră prin surprindere corabia cea mare și o luaseră în stăpânire, omorând sau luând prizonieri membrii echipajului. Cei patru oameni pe care‑i trimisesem să‑i prevină pe cei de pe corabie nu ajunseseră niciodată. Cei de pe corabie care supraviețuiseră atacului mi‑au confirmat că indienii care‑i îngenuncheaseră erau foarte bine înarmați.

Văzând aceasta, căpitanul Niñei, înconjurat de un roi de canoe și temându‑se de un abordaj, fugise și se refugiase în portul unde avea să ne ducă după aceea cacicul, numai că acolo fusese înhățat de săteni. Cine ar fi putut bănui o asemenea șiretenie din partea unor oameni care umblă dezbrăcați?

Acum am poruncit să se facă un turn fortificat, cu mare grijă, și un șanț adânc. Vincente Yáñez și alții se tânguie și spun că n‑o să mai vedem în viața noastră Spania. Dacă am ajunge să ne refacem forțele și să ne recuperăm armele, eu, dimpotrivă, n‑am nicio îndoială că, împreună cu oamenii care‑mi rămân și cu sprijinul lui Martín Alonso Pinzón, atunci când acesta va binevoi să‑și amintească de supunerea pe care mi‑o datorează și se va întoarce din escapada lui, aș supune în întregime această insulă care este, din câte cred, mai mare decât Portugalia și are o populație dublă, dar dezbrăcată și de o lipsă de curaj fără leac, de n‑ar fi armata lui Behechio. De aceea mi‑am pus în minte să‑l iau pe Behechio cu vicleșuguri, pentru a ne recupera vasele, armele și proviziile.

Până atunci, e înțelept ca acest turn să fie construit, dar să fie făcut precum o fortăreață, căci deocamdată nu dispunem decât de săbii, de câteva archebuze și de puțină pulbere.

 

 

Marți, 25 decembrie, ziua Nașterii Mântuitorului

S‑a întâmplat o mare nenorocire. Corabia cea mare era în continuare la ancoră în portul satului unde nefericiții noștri tovarăși de drum au fost supuși la cazne. Or, azi de dimineață, unul dintre oamenii pe care i‑am trimis să vâneze pentru a asigura hrana fortăreței s‑a prezentat la mine într‑o derută totală, pentru a‑mi spune că a văzut în depărtare corabia cea mare punându‑se în mișcare. Vestea mi‑a afectat nespus de tare oamenii, care trăiau cu nădejdea că vor recupera acel vas, ca și pe cel rămas pe uscat, spre a se întoarce în Castilia.

În momentul întâlnirii cu regele Behechio, lăsasem trei oameni de‑ai mei la bord și, în cazul în care aceștia nu fuseseră uciși, poate că reușiseră să se elibereze și să pună mâna pe corabie. Ori poate că indienii voiau să încerce să navigheze cu ea.

Ca să ne lămurim, ne‑am suit pe un vârf de stâncă ceva mai înalt, care oferea o vedere largă asupra portului.

Într‑adevăr, corabia se pusese în mișcare și părea că vrea să iasă din golf, dar deriva primejdios către un banc de stânci. Se vedea că oricine era la comandă nu reușea să manevreze cârma corect.

Corabia se apropia inevitabil de banc. Îngroziți de spectacolul jalnic, am început să urlăm cât ne țineau rărunchii. Când în cele din urmă s‑a izbit de banc, iar nouă ni s‑a părut c‑o auzim trosnind din toate încheieturile, un geamăt tânguitor ne‑a ieșit tuturor din piepturi.

Cu corabia cea mare eșuată, chiar și dacă Martín Pinzón s‑ar întoarce din aventura lui cu Pinta, tot nu ne‑ar ajunge două caravele ca să ne înapoiem cu toții acasă.

La grea încercare mă supune Domnul nostru în această zi aniversară atât de binecuvântată totuși printre noi. Nu am a pune însă la îndoială vrerea Sa și sunt sigur că, atâta vreme cât nimeni nu poate pretinde c‑ar avea mai multă ardoare ca mine atunci când e vorba de slujirea Stăpânului nostru al tuturor, El n‑o să mă lase de izbeliște.

 

 

Miercuri, 26 decembrie

Îndurerați peste poate și înfuriați de pierderea corabiei, fără ca eu să pot face sau spune ceva care să le domolească din mânie, oamenii mei s‑au dus la locul naufragiului. Negăsind pe nimeni în jurul epavei, au mers în cala de provizii și au luat cât vin și praf de pușcă puteau duce cu ei, apoi, îndârjiți și mai tare de spectacolul dezolant al navei sfărâmate, s‑au întors pe plaja unde se afla caravela, hotărâți s‑o ia cu asalt. Armata lui Behechio nu mai era însă acolo; atunci, dând frâu liber mâniei, i‑au masacrat pe toți sătenii prezenți, bărbați, femei, copii, urlând „Santiago! Santiago!”, după care au jefuit satul și l‑au ars. E condamnabil ce au făcut ei acolo, dar, în apărarea lor, voi spune că vederea acelui loc le‑a redeșteptat amintirea propriului lor supliciu.

După ce li s‑a domolit furia, au descărcat cât de mult au putut din rezervele de pe Niña, fără a o repune însă pe apă, fiindcă lucrul acesta ar fi necesitat mult timp și multă muncă, iar ei se temeau că Behechio s‑ar putea întoarce. Armele pe care le recuperaseră și mai ales butoaiele de vin au fost salutate cu strigăte de „Vivat!”. Cai însă tot nu avem.

La lăsarea serii, au organizat un ospăț pentru sărbătorirea victoriei, căci chiar a fost o victorie, dat fiind că situația care ni se părea disperată ieri, după pierderea corabiei mari, acum s‑a îmbunătățit întrucâtva, slavă Domnului nostru.

 

 

Luni, 31 decembrie

Șase dintre oamenii mei, care ieșiseră din fortăreață pentru a asigura aprovizionarea cu apă și lemne, au fost prinși într‑o ambuscadă și au pierit cu toții. Un indian călare a venit până la intrarea în fortăreață și a lăsat acolo niște coșuri conținând capetele creștinilor fără noroc.

Am poruncit să se întărească liniile de apărare, căci sunt convins că Behechio va tăbărî peste noi.

 

 

Marți, 1 ianuarie 1493

Trei oameni care plecaseră după rubarba pe care mă gândeam s‑o aduc Domniilor Voastre au fost atacați de niște călăreți. E o minune că unul dintre ei a putut să scape ascunzându‑se în munți, acolo unde caii nu‑l puteau ajunge.

Oamenii mei sunt nervoși, căci se tem de venirea lui Behechio, pe care o consideră inevitabilă, la fel ca mine.

 

 

Miercuri, 2 ianuarie

Nimeni nu mai îndrăznește să iasă din fortăreață, de teamă să nu fie prins în ambuscade și devorat, întrucât oamenilor mei le‑a intrat în cap că indienii ar obișnui să mănânce carne de om. E adevărat că sunt de o cruzime extraordinară când își înving dușmanul și că femeilor le taie picioarele, ba chiar și copiilor.

Veghez mult noaptea și ziua, de nici nu‑mi mai pot găsi somnul; în aceste ultime treizeci de zile n‑am dormit mai mult de cinci ceasuri, iar în ultimele opt am dormit doar preț de trei globuri de clepsidră a câte jumătate de ceas fiecare, așa că am rămas pe jumătate orb, iar în unele momente ale zilei, pe de‑a‑ntregul.

Din fericire, avem semințe și animale care s‑au deprins foarte bine cu pământul acestei țări. Toate semințele de zarzavaturi au o creștere înfloritoare, iar unele legume vor da și două recolte dacă le plantăm, la fel cum se întâmplă și cu toate fructele, cultivate sau sălbatice — atât e de bun cerul și de gras pământul. Animalele și păsările se înmulțesc de minune și tot o minune e să vezi cum cresc găinile: acestea scot pui la fiecare două luni, iar în zece‑douăsprezece zile, puii sunt buni de mâncat. Cât privește porcii, ieșiți din treizeci de femele pe care le‑am adus cu noi, aceștia sunt atât mulți încât umblă ca sălbăticiunile prin pădure, amestecându‑se cu cei de aici, însă nu mai avem niciun profit de pe urma lor din cauza indienilor care dau târcoale pe afară.

Ultimul nostru tălmaci și‑a luat tălpășița.

Civilizații, de Laurent Binet, Ed. Pandora M, 2021, trad. Claudiu Constantinescu, col. ANANSI. World Fiction