Clocotul sângelui, de Irène Némirovsky, este un roman al nostalgiei, un roman al paradisului pierdut, o colecție de instantanee de fericire calmă și pură. Apărut postum și neterminat, e ca o felie de viață peste care ai apucat să te uiți ca într-o fereastră a timpului și care ți-ai dori să existe în continuare, undeva înt-o breșă a timpului, într-o lume paralelă pe care secolul XX, cu tot ce-a avut el mai rău, s-o fi ocolit.
Romanul nu mi-a plăcut atât de mult prin temele abordate (iubirea, adulterul, familia, gelozia), cât prin scriitura de natură vizuală a autoarei. Cadrele lui Némirovsky sunt tablouri literare în cea mai bună tradiție clasică. Tot timpul lecturii mi s-a părut că citesc fragmente din reveriile lui Bachelard și privesc „la lucru” imaginația creatoare a artistului. Clocotul sângelui e un roman arhetipic, un roman care activează regiuni profunde ale subconștientului: casa, singurătatea, călătoria, refugiul, reveria în fața focului... Este o carte ce surprinde în puține pagini esența a ceea ce înseamnă tradițional, pitoresc, rustic.
Cu economie de mijloace, dar cu o mare expresivitate, Irène Némirovsky reînvie ceea ce numim „lumea de ieri”, o lume patriarhală, o lume a serilor lungi, a vieții tihnite care se ghida după datini și ritualuri, o lume a bunicilor noștri, pe care Primul Război Mondial a zguduit-o din temelii și pe care cel de-al doilea a îngropat-o definitiv. Iar pentru a reînvia această lume alege un colțișor din Franța rurală, o bucată de lume care, pentru imaginarul nostru modern, pare a întruchipa încă ideea de confort, de bunăstare și relaxare (și pe care, evident, ne stresăm întruna ca să le avem). Am ales, tematic, câteva fragmente din carte care să ilustreze de ce mi-au plăcut atât de mult imaginile și stilul autoarei. Dincolo de tot entuziasmul meu, mi se pare că aceste fragmente vorbesc de la sine.
Lumea veche, lumea de ieri
Pe urmă bătrânii cedară tinerilor sale de bal improvizată și intrară în casă. Lumea se strânse în jurul focurilor; în odăile închise aerul era irespirabil. Se bea sirop de fructe și punci. Bărbații discutau despre recolte, despre fermele date în arendă, despre prețul vitelor. Într-o adunare de oameni mai vârstnici există ceva imperturbabil; niște organisme care au digerat toate mâncărurile grele, amare și condimentate ale vieții, au eliminat toate otrăvurile și acum, pentru zece-cinsprezece ani, vor rămâne într-un echilibru perfect, bucurându-se de o sănătate morală de invidiat. Sunt mulțumiți de ei înșiși. Au trecut deja prin muncile chinuitoare și zadarnice ale tinereții care încearcă să modeleze lumea după propriile dorințe. N-au reușit, iar acum se odihnesc. Peste câțiva ani, o neliniște surdă îi va tulbura din nou; de data aceeea va fi neliniștea morții. Ea le va schimonosi firea în mod ciudat, îi va transforma în ființe indiferente, sau bizare, sau bântuite de tuse; oameni de neînțeles pentru familia lor, străini față de copiii lor. Dar, între patruzeci și șaizeci de ani, se bucură de o liniște precară.
Era vremea treieratului. La sfârșitul verii, treieratul este cea din urmă mare muncă agricolă a anotimpului. Zi de muncă și de sărbătoare. Tarte aurii, uriașe, se coceau în cuptor. Încă de la începutul săptămânii, copiii scuturaseră prunele pentru a le decora. În acel an se copseseră multe prune. Mica livadă din spatele casei mele zumzăia de albine. Iarba era plină de fructe coapte, iar prin pielița lor aurie, plesnită se scurgeau bobițe de suc dulce. Fiecare gospodar ține să le ofere celor care muncesc, precum și vecinilor, cel mai bun vin, cea mai cremoasă smântână din ținut. Tartele cu cireșe, lucind de unt, pateurile cu brânză de capră, după care țăranii noștri se dau în vânt, mâncărurile cu linte și cartofi, cafeaua și melasa.
Singurătate
Proverbul oriental care spune că zilele se târăsc, iar anii zboară nu e nicăieri mai adevărat decât aici. Din nou se înserează la ora trei după-amiază, din nou se văd stolurile de ciori, zăpada se așterne pe drumuri și în fiecare casă izolată viața pare să se închidă în sine, lăsând la iveală doar foarte puțin; din nou vin ceasurile lungi care se scurg la gura sobei, fără să faci nimic, fără să citești, fără să bei, fără să visezi.
Trecui podețul pe care, dacă pășeai, te năpădea deodată mirosul rece al apei, al umbrei, al ierburilor ude.
Mai târziu mașina lor mă depăși pe drum. Se îndreptau spre Moulins. În noaptea aceea aveau să treacă prin multe ținuturi liniștite, prim multe târgușoare adormite, pe lângă case mari, tăcute și întunecate. Nici măcar nu-și vor închipui că toate ascund o viață profundă și secretă, care le va rămâne de-a pururi necunoscută.
În seara aceea atât de plăcută m-am așezat pe banca din spatele bucătăriei, de unde se vedea grădinița pe care m-am apucat s-o cultiv. Multă vreme n-am avut în ea decât legume pentru supă, dar o îngrijesc de mulți ani. Am plantat cu mâna mea tufele de trandafiri, am salvat viță-de-vie muribundă, am săpat, am plivit, am curățat pomii fructiferi. Încetul cu încetul, am îndrăgit colțișorul ăsta. În serile de vară mă simt fericit auzind fructele coapte cum se desprind de pe ramuri și cad în iarbă cu un sunet moale. Se lasă noaptea. Dar nu se mai poate numi „noapte”: azurul zilei se tulbură, se înverzește, și toate culorile se retrag treptat din lumea vizibilă, lăsând în urmă doar o nuanță intermediară, între gri-perlă și cenușiul fierului. Însă toate contururile sunt extrem de clare: fântâna, cireșii, zidul scund, pădurea, capul pisicii care se joacă la picioarele mele și îmi mușcă un sabot. E ceasul la care slujnica se duce acasă. Aprinde lampa în bucătărie și lumina aruncă instantaneu obiectele într-o beznă adâncă. E cel mai frumos moment al zilei.
Firește, la ceasul acesta a ales Colette să vină și să-mi ceară sfatul.
O primii cu răceală. Recunosc, cu atât de multă răceală, încât rămase descumpănită. Când plec de bunăvoie de acasă și mă amestec printre ceilalți oameni, accept să mă interesez mai mult sau mai puțin de viața altora; dar când sunt în bârlogul meu, îmi place să fiu lăsat în pace. Așa că să nu vină nimeni să mă bată la cap cu iubirile și cu regretele lor.
Tinerețea și clocotul sângelui
Într-adevăr, asta voiam și eu: altceva! Când mă gândeam la lumea largă care trăia în timp ce eu lâncezeam acolo, sângele îmi fierbea. Am plecat, iar acum nu pot înțelege ce demon mă mâna departe de casă. Am ajuns sălbatic și sedentar. Colette Dorin mi-a spus o dată că semăn cu un faun: într-adevăr, un faun bătrân, care nu mai aleargă după nimfe și se ghemuiește lângă foc. Și cum aș putea descrie cât de bine mă simt așa? Mă bucur de lucrurile simple, la îndemână: o masă bună, un vin bun, carnetul ăsta, în care, mâzgălind, simt o plăcere sarcastică și tainică; mai presus de toate, îmi place sfânta singurătate. Ce-mi trebuie mai mult de-atât? Dar la douăzeci de ani, cum mai ardeam! Oare cum se aprinde focul ăsta în noi? Mistuie totul în câteva luni, în câțiva ani, câteodată în câteva ore, pe urmă se stinge. Apoi nu-ți rămâne decât să numeri pierderile. Te trezești legat de o femeie pe care nu o mai iubești, sau, cum mi s-a întâmplat mie, ajungi la sapă de lemn. Sau, deși părinții te-au sortit să devii băcan, ți-ai dorit să fii pictor la Paris și îți sfârșești zilele în spital. Oare care viață nu a fost deformată și pârjolită de acest foc, silită să-și trădeze natura profundă? Toți semănăm, mai mult sau mai puțin, cu ramurile astea care ard în soba mea și pe care flăcările le aprind după plac. Fără îndoială, greșesc făcând asemenea generalizări. Există oameni care la douăzeci de ani sunt la locul lor, dar eu prefer nebunia mea din tinerețe în locul cumințeniei lor.
Biroul / fericirea conjugală
Biroul acesta e o mică odaie încântătoare, plină de cărți, cu două mari fotolii aproape de foc. De mai bine de douăzeci de ani, verii mei își petrec acolo serile liniștite; el cu o carte, așezat într-un fotoliu, ea, în celălalt fotoliu, cu lucrul de mână. Între ei, un ceas care bate ca o inimă fără remușcări, încet și pașnic – întruparea fericirii conjugale. (...)
În odaia aceea totul inspira fericire și o mare iubire reciprocă. Oamenii mint, dar florile, portretele, lămpile, o patină tandră așternută peste toate lucrurile sunt mai sincere decât chipurile.
Scrie un comentariu