Autoarea bestselerurilor internaționale Miniaturista și Muza revine cu un roman luminos, puternic și emoționant despre secretele scrisului, ale maternității și prieteniei, despre cum ne pierdem și ne regăsim pe noi înșine.
Confesiunea are o construcție pe două paliere temporale, anii 1980, din Soho până la Hollywood, și Londra zilelor noastre, legate între ele de personajul unei scriitoare, Constance Holden, cândva de succes, dar care vreme de treizeci de ani a dispărut din lumea literară. Constance – Connie, cum îi spun femeile care îi traversează viața – este singura conexiune dintre Elise Morceau și fiica acesteia, Rose Simmons. Puntea pe care, fără să vrea, ajunge să o ridice între cele două devine o mărturisire pe mai multe planuri și o asumare.
Confesiunea este, în primul rând, un roman despre multiplele relații ce se stabilesc între femei, de la maternitate la iubire, de la prietenie la ură, urmând o dublă istorie, desfășurată într-un tempo la început lent, accelerându-se firesc pe parcurs, deoarece secretele nu pot fi dezvăluite oricum și uneori este nevoie de o viață întreagă pentru ca rostirea lor să devină o cale spre descoperirea și acceptarea de sine.
Hampstead – 1980. Într-o după-amiază de iarnă, Elise Morceau o întâlnește pe Constance Holden. Carismatica scriitoare ajunge s-o acapareze rapid pe fragila Elise, aflată într-o derivă a tinereții, care se va agăța de Connie cu tot egoismul primei iubiri. Ecranizarea romanului de debut al acesteia la Hollywood, spre care pleacă împreună, le va scoate din rutina londoneză și le va face pe amândouă să se confrunte cu ele însele, cu ceea ce vor să obțină și ceea ce vor să ofere vieții. Strălucirea plină de falsitate, dar nu mai puțin reală, a Hollywoodului le va modifica destinele, așa cum va afla, în Londra zilelor noastre, Rose, fiica dispărutei Elise, dintr-o confesiune tardivă, dar salvatoare, despre infinitele fațete ale relațiilor dintre femei.
„O meditație asupra ficțiunii și asupra nevoii de a construi realități alternative.” (The Guardian)
„O capodoperă despre autonomia femeilor și despre rolul lor în societate, care aduce în prim-plan mirajul Hollywoodului, maternitatea și fragmentarea identității.” (Irish Tatler)
„O explorare a creativității feminine pe care nu o poți lăsa din mână.” (The Irish Times)
„În Confesiunea regăsim toată măiestria lui Jessie Burton, talentul cu care creează decoruri și atmosferă, intrigi și portrete feminine.” (Le Figaro)
„Un roman captivant și inteligent, în care misterul rezistă până la ultimul rând.” (Observer)
„Suspans, analiză a emoțiilor și sondare a creației literare, Confesiunea este un roman pasionant.” (Madame Figaro)
„Jessie Burton vorbește despre femei cu delicatețe și onestitate. Un roman acaparator și ritmat... care dă mult de gândit.” (Les Echos)
Jessie Burton s-a născut în 1982 la Londra, unde trăiește și în prezent. A fost încurajată din copilărie să citească, să meargă la bibliotecă și să scrie. Și-a făcut studiile la Oxford University, unde a urmat cursuri de literatură engleză și limbă spaniolă, și la The Royal Central School of Speech and Drama din Londra. În adolescență a jucat într-un serial BBC de succes pentru tineret (The Wild House), fapt ce i-a deschis calea spre actorie și scenele londoneze. A publicat proză scurtă în Harper’s Bazaar US și Stylist, și, de asemenea, a scris frecvent articole și eseuri pentru The Wall Street Journal, The Independent, Vogue, Elle, Lonely Planet Traveller, The Daily Telegraph și The Spectator.
În 2014 a publicat romanul Miniaturista (The Miniaturist), care s-a vândut în peste 1 000 000 de exemplare și a fost tradus în 40 de țări. A fost desemnat Waterstone’s Book of the Year 2014, a primit National Book Award – New Writer of the Year & Book of the Year și a fost ecranizat de BBC One. După succesul internațional al primei ei cărți, Jessie Burton a revenit în 2016 cu Muza (The Muse; Humanitas Fiction, 2017), elogiată entuziast de critici, ale cărei drepturi de traducere s-au vândut în peste 30 de țări. Ambele romane au fost bestselleruri Sunday Times, New York Times și Radio 4’s Book at Bedtime. În toamna lui 2019 îi apare al treilea roman, Confesiunea (The Confession; Humanitas Fiction, 2021), de asemenea bestseller Sunday Times. Eseul autoarei despre Brexit, Found in Translation, a fost inclus în antologia Goodbye Europe (2017). Primul ei roman pentru copii, The Restless Girls, a apărut în 2018, iar Medusa urmează să fie publicat în 2021.
Confesiunea, de Jesse Burton (fragment în avanpremieră)
2017
2
Aveam paisprezece ani când am omorât‑o pe mama. Până atunci o ținusem numai în culise, unde făcea lucruri mai interesante decât mamele celorlalți, așteptând doar un semn de la mine ca să intre în viața mea. Dar niciodată nu era gata, n‑a apărut. Între zece și unsprezece ani, le‑am spus colegilor că mama fugise cu un circ rus și că trăia într‑un cort făcut din piei de iac. Am scris cărți poștale cu imagini montane, imitându‑i scrisul, și le‑am adus la școală.
— Vedeți? E acolo. V‑am zis!
— Cărțile poștale n‑au timbre, spusese un copil pe nume Hamilton Tanner. L‑am urât.
— Le‑am primit în plicuri, am zis. Le‑a aruncat tata.
Eram gata să sap și mai adânc în ficțiune și să mă îngrop în ea. Încă de copilă, am luat la rând basmele, dar mama era o poveste fără răspunsuri. Tata zicea că plecase înainte ca eu să împlinesc un an, dar am început să‑i simt absența mai acut abia când am intrat la școala primară. Când toate celelalte mame veneau la poartă, flecărind între ele cu brațele încrucișate, legănându‑se de pe un picior pe altul în timp ce copiii le trăgeau de poalele pufoaicelor. La aniversări, aceleași mame organizau niște după‑amiezi fără cusur, cu jocuri, mâncare și distracție, asigurându‑se întotdeauna că am parte de atenție specială, motiv pentru care ceilalți copii mă urau. Era plăcut să te bucuri de grijă, dar întotdeauna mă întrebam: Ea unde e în momentul ăsta? Ce face? De ce nu face ce face cu mine?
Îmi plăceau mult poveștile cu copilași născuți din plante sau preschimbați din animale în oameni. Mă captivau miturile grecești – cum se poate naște un copil dintr‑o rază de soare, dintr‑un fulger sau dintr‑o lebădă. Simțeam o afinitate cu acei copii, cu acei oameni diferiți – o afinitate periculoasă, trebuie spus, pentru că, de fapt, eram o ființă umană foarte normală. Ovidiu n‑ar fi scris despre mine. Nu eram o zeitate. Dar de unde venisem, din trupul cui? Inima cui bătuse pentru tatăl meu?
N‑am găsit răspunsuri și am început să mă folosesc de mama mea nevăzută ca să par mai degrabă misterioasă și neobișnuită decât vrednică de milă. Veneam cu drame contradictorii, cu idile, cu speculații îndrăznețe. Făceam eforturi. Din câte țin minte, aveam povestea cu acrobații ruși, povestea cu fugara căutată de lege (furase un colier cu diamante inestimabil, dar nu din vina ei) și povestea cu vaporul – că ajunsese căpitanul unui vas comercial care naviga prin Bahamas. Dar copiii sunt suspicioși și atașați de ordine, de normalitate. Colegii mă considerau ciudată, chiar flușturatică. Ce fel de făptură eram de refuzase maică‑mea să stea cu mine – preferând să ducă o viață grea ca hoață de bijuterii? La ora de povești, când am citit respectivele mituri și basme, Hamilton Tanner, cu care mă uram reciproc, mi‑a zis:
— Maică‑ta a făcut un pact cu Diavolul. A fost transformată în lighioană.
*
Nu știam despre ea decât ce‑mi spusese tata: o chema Elise Morceau și mă făcuse la tinerețe, pe când trăiau amândoi la New York. Apoi plecase, cu treizeci și patru de ani în urmă, înainte ca eu să împlinesc un an. N‑aveam fotografii împreună; tata n‑avea nici una. Ea nu lăsase nici o urmă pe hârtie și nici lucruri pe care oamenii le lasă de obicei în urma lor. Din câte știam, tata nu reușise niciodată s‑o găsească după ce fugise – ori pentru că‑i pierise orice chef și se lăsase păgubaș, ori pentru că așa îi ceruse ea. El nu voia să spună. Așteptam momentele potrivite – care erau rare – să‑l întreb despre ea, iar uneori tata mai lăsa să‑i scape informații. Avea picioare scurte. (Picioare scurte! Cum contribuie asta la personalitatea cuiva – sau măcar la capacitatea de a fugi repede?) Avea părul în aceeași nuanță ca tine. (Asta‑mi plăcea.) Era dificilă. Era optimistă. Odată, când exagerase cu băutura: N‑avea cum să meargă. Era țâfnoasă.
Tata îmi spunea că nu ține minte prea multe sau că trecuse amar de vreme – și între timp ni s‑au întâmplat atâtea, Rosie – iar tu ești bine, nu? Așa că nu știam în ce împrejurări o cunoscuse pe Elise și de ce primise el tutela pentru mine. Știam că sejurul la New York fusese relativ scurt, pentru că el mă adusese în Anglia înainte să împlinesc un an. Presupun că voia să mă apere de suferință și se străduise să joace rolul ambilor părinți, cerându‑mi să mă gândesc doar la mine și la viața mea, nu la ce fusese înainte. Fusese mereu afectuos. Voia să mă cruțe. Dar tot sunt de părere că refuzul lui de a găsi cuvintele a făcut cel mai mare rău. Lui îi e greu să vorbească, spusese buni Cherry, mama tatei, înainte să moară. Eu una aș spune că e mai greu să nu vorbești, dar ei păreau să fi ajuns la un consens, din motive care nu‑mi fuseseră lămurite. Nici buni Cherry n‑o pomenea pe Elise, de parcă și‑ar fi atras vreun blestem dac‑ar fi vorbit despre ea. Când am întrebat‑o pe bunica dacă o cunoscuse pe Elise, mi‑a zis că nu. „Era o șmecheră,“ a zis bunica, ceea ce mi s‑a părut nedrept să afirmi despre un om pe care nu l‑ai cunoscut. Dar pentru bunica mea, Elise nu putea fi decât o șmecheră, o femeie care‑și face numărul, un truc de dispariție pentru care se închide într‑o cutie și se lasă tăiată în două.
Așa că, până la urmă, am omorât‑o chiar eu. Aventurile mele fictive cu ea au devenit la fel de penibile pentru mine cum fuseseră pentru colegii mei de școală. La paisprezece ani nu mai aveam nevoie de alde Hamilton Tanner ca să‑mi spună ce se întâmplase cu mama. Nu‑și rupsese gâtul la trapezul rușilor, nici nu putrezise într‑o închisoare pentru hoți de smaralde și nici nu se izbise cu vaporul de stâncile bahameze. Nu era o lighioană. Pur și simplu… murise. Iar tata îmi dădea dreptate: ba chiar pentru el părea preferabil să ne prefacem pur și simplu că ea nici nu existase, ca un basm uitat la vârsta adultă. Fusese linia lui de conduită pe când eram eu foarte mică, iar când am crescut, singurul mod în care pot descrie lucrurile este că el n‑a știut să rupă vraja. Nu deprinsese limba maternă, așa că nu puteam învăța de la el. Moartea ei era categoric preferabilă.
Dar, când am împlinit douăzeci de ani, am început să cunosc persoane care avuseseră părinți adevărați – oameni alături de care trăiseră toată viața –, care chiar muriseră. Am fost martoră la suferința lor devastatoare, la irealitatea amețitoare, la sentimentul că durerea nu va înceta niciodată. Am fost la înmormântarea mamei unei prietene și am văzut sicriul dispărând după o perdea, în timp ce prietena mea privea și ea, cu chipul de nerecunoscut din cauza suferinței. Pentru mine, pierderea mamei era o durere palpabilă, dar altfel. Suferința în versiunea mea era o cutie închisă, o casă de la care n‑aveam cheie, un loc imposibil de pronunțat, trecut pe o hartă. Într‑o zi avea să mi se dezvăluie și să mă copleșească pe loc, dar n‑am vorbit niciodată cu nimeni despre spaima asta. N‑aveam o mamă, n‑o avusesem niciodată, deci cum să‑mi lipsească ceva ce, de fapt, nu pierdusem niciodată? Nu vorbesc cu oamenii despre dor. Despre nedumerire. Le spun: N‑are cum să‑ți lipsească ceva ce n‑ai avut niciodată!
*
Au fost hălci mari de timp când nu m‑am gândit la ea. Și am avut perioade din viață în care i‑am simțit intens absența. Când au devenit populare motoarele de căutare pe internet, am aruncat după ea năvoadele lor care restrâng existența – dar n‑am găsit nici o Elise Morceau în lungile nopți de singurătate în care n‑aveam altă companie în afară de sticlele de vin – prea multe – și de irezistibilele vizuini de iepure de pe site‑urile de genealogie. Bănuiam că Morceau nu era numele ei adevărat. Morceau e cuvântul franțuzesc pentru „bucată“ sau „parte“ și cred că trebuie să fi fost o glumă – din partea ei. Totul a fost în van. Călătoriile mele virtuale n‑au dus nicăieri. Nu cred că ea îi dăduse tatei toate piesele din jocul ei de puzzle – dar cine face asta, între iubiți? Poate că ea îi dăduse însă chiar și mai puțin. Un nume împrumutat dintr‑o listă de personaje. Îi dăduse tatei niște firimituri amărâte, iar el mi le pasase mie, dar nu păreau să‑mi servească la absolut nimic.
Confesiunea, de Jessie Burton, Humanitas Fiction, 2021, trad. Iulia Gorzo, col. „Raftul Denisei”
Scrie un comentariu