• „The only way to do it, is to do it” - Merce Cunningham

De ce se îndrăgostesc bărbații de scorpii? – „Mireasa hoțomană”, de Margaret Atwood

De ce se îndrăgostesc bărbații de scorpii? – „Mireasa hoțomană”, de Margaret Atwood

Pe fundalul unei povești amuzante și pline de suspans, cu o intrigă aproape polițistă, Margaret Atwood deschide în Mireasa hoțomană problematici incomode, precum criza cuplului modern (în care femeile nu se mai regăsesc în rolurile ce le sunt, în mod tradițional, atribuite, iar bărbații nu mai știu ce anume se așteaptă de la ei), dialectica subiect privitor (masculin)-obiect privit (feminin), războiul sexelor („care nu are nimic în comun cu războiul adevărat, ci e un fel de încăierare confuză, în care oamenii se schimbă cât ai zice pește”) sau războaiele de uzură și luptele tăcute dintre femei.

Trei prietene, Tony, Charis și Roz,  sunt urmărite, pe parcursul a patru decenii, de spectrul unei a patra protagoniste, Zenia, o femme fatale seducătoare și periculoasă, al cărei portret nu-l aflăm niciodată într-un mod direct, ci numai din reflecții și cioburi. Chiar și la finalul romanului, după ce totul a fost spus, persistă în continuare, obsesiv, o întrebare: „Cine a fost Zenia?”. Duplicitară și misterioasă, născută din ură și fascinație, imaginea Zeniei iese din orice tipar în care am vrea s-o încadrăm.

 

La otra

 

Micuță și slabă, Tony este un istoric specializat în marile bătălii ale lumii, o meserie pentru care este disprețuită deopotrivă de colegii săi bărbați, cât și de femei, dar din același motiv: războaiele nu sunt un subiect potrivit pentru femei. Pasiunile ei secrete sunt colecționarea florilor de câmp de pe locurile marilor bătălii ale lumii, inventarea de scenarii și finaluri alternative pentru luptele care au marcat istoria sau inversarea literelor din cuvinte („Atunci când spui un cuvânt de-a-ndăratelea, se golește de sens și rămâne disponibil. Gata să primească un alt înțeles”), de unde și o a doua identitate pe care și-o creează și în care este Ynot, o persoană cu totul diferită, mult mai sigură pe sine, în stare să calce în picioare toate convențiile sociale care o strivesc pe Tony în lumea reală. Tony este căsătorită cu West (varianta inversă a lui Stew, care vine de la Steward) și pe care Zenia i l-a furat de două ori: o dată oarecum neintenționat înainte ca ele două să se cunoască și a doua oară intenționat, când ei doi erau deja căsătoriți.

Înaltă și deșirată, Charis a fost Karen într-o viață îndepărtată, o viață plină de abuzuri și de a cărei existență nu vrea să-și amintească. Pentru a putea supraviețui, și-a găsit salvarea în evadarea din realitate și în inventarea unui alt sine. Astfel, pentru a nu mai fi vulnerabilă, Karen a devenit Charis. Vegetariană, mereu preocupată deopotrivă de salvarea planetei ca și de eliberarea interioară, Charis trăiește în două lumi paralele, în cea reală, în care este forțată de împrejurări să trăiască, și în cea interioară, cea adevărată, în care lucrurile nu mai au contururi fixe și în care oamenii nu mor, ci își continuă existența în alte dimensiuni. Părăsită de iubitul ei Billy pe când era însărcinată (ultima lui imagine este alături de Zenia, îndepărtându-se la bordul unui feribot), Charis își crește singură fiica, pe August, care a ales să-și spună Augusta.

Mică de statură și plinuță, Roz este moștenitoarea unei afaceri de succes și ea însăși un negociator abil. Mamă a trei copii (un băiat, Lary, și două fete gemene, Erin și Paula care, datorită asemănării, își schimbă constant identitatea între ele), Roz încearcă din răsputeri să se impună ca femeie de afaceri într-o lume a bărbaților. Deși conștientizează minusurile din căsnicia și din familia sa, Roz (prescurtare de la Rosie) are o existență fericită și liniștită, de care nu e însă foarte conștientă decât după ce e prea târziu: adică după ce i-a permis Zeniei să intre în lumea sa. Ignorând experiențele celorlalte două prietene, Roz se lasă sedusă de șarmul Zeniei și nu-și dă seama decât prea târziu că a căzut și ea în plasa „scamatoriilor” ei. 

Iar Zenia... Zenia e „cealaltă femeie”, e Lilith, cea care a fost dată afară din Paradis pentru că s-a declarat egala lui Adam și a refuzat să se lase dominată de el, e Luna Neagră, stăpâna tenebrelor și maestra înșelăciunii, e Târfa Babilonului, e Circe care nu-l lasă pe Ulise să se întoarcă la Penelopa, e „o încâlceală, un nod”, dar și „încarnarea imaginii la care visează toate fetele mai urâțele”, „inteligentă, dar și înspăimântâtoare. Fioroasă, sălbatică, dincolo de limite”... Zenia e femeia pe care toate celelalte femei o urăsc, dar pe care nu se pot opri să nu o admire. Pentru că ea este femeia care prăduiește, pustiește și părăsește. E femeia pe care bărbații nu o pot avea ca trofeu. Într-o lume a femeilor dominate de privirea masculină („Ești o femeie înăuntrul căreia un bărbat privește o femeie”), Zenia e cuceritoarea, e femeia care nu acceptă să se lase modelată de ochiul masculin, ci inventează propriile ei reguli. Ceea ce nimeni nu știe însă, și bărbații vrăjiți de ea cu atât mai puțin, este că jocurile ei sunt mereu măsluite. De unde și epitetul hoțomană din titlu care, pe lângă ideea de furt, mai are și o aluzie de scamatorie, de înșelătorie, de joc trucat și de zaruri măsluite.             

Secretul Zeniei? Să vândă fiecăruia minciuna care-i convine cel mai mult asupra realității. Spun să vândă pentru că, în cele din urmă, fiecare descoperă că trebuie să plătească pentru slăbiciunea de a fi crezut în trucurile ei. E oare, însă, atât de condamnabil ceea ce face ea? Atât de neobișnuit? Nu asta facem toți când vrem să cucerim, să facem pe plac, să fim iubiți? Mai puțin sau mai mult, cu toții mințim, trișăm, schimbăm regulile, ascundem o parte de adevăr pentru a evidenția o altă parte care ne convine mai mult... Și atunci de ce e Zenia atât de condamnabilă? Pentru că ei îi reușește. În adâncul sufletului, fiecare dintre cele trei femei își mărturisește admirația pentru Zenia, dorința de a putea fi, măcar pentru scurt timp ca ea: frumoase, misterioare, încrezătoare, sigure pe sine, independente de privirea masculină dominatoare și capabile să privească în ochi pe bărbații care se cred îndreptățiți să privească, dar să nu fie priviți, și asta fără sentimentul de a fi inferioare sau fără teama de a fi provocatoare.    

 

„Ești o femeie în care un bărbat privește o femeie”

 

Sunt multe lucruri care pe parcursul romanului revin în perspective diferite. Cel care m-a intrigat cel mai mult, și care mi s-a părut cel mai relevant pentru o anumită imagine despre sine a feminității, este plăcerea cu care fiecare din cele trei femei își contemplă bărbații dormind. De unde vine plăcerea asta a lor? E oare plăcerea de a-i ști expuși, captivi, lipsiți de apărare, incapabili să se sustragă privirii lor și s-o domine? E ca și cum pentru Tony, Charis și Roz femeia poate fi subiect privitor doar când bărbatul doarme, pentru că, imediat ce el se trezește, aceeași femeie se transformă în obiect privit supus privirii masculine dominatoare și modelatoare („Ești o femeie în care un bărbat privește o femeie”). Ipostaza asta în care le regăsim pe toate trei (subiect privitor doar când obiectul privit doarme) este și cea în care nu o poți vedea pe Zenia. La fel, spre deosebire de Zenia, toate trei aleg să creadă că, în ciuda tuturor suferințelor, neînțelegerilor, defectelor, în ciuda faptului că se pot descurca și singure, este mai bine cu bărbați, decât fără:

După părerea feministelor, cele de demult, îmbrăcate în salopete, singurii bărbați buni sunt cei morți; sau mai bine lipsă; și totuși, Roz continuă să le dorească prietenelor ei să se bucure de ei, de bărbații aceia despre care se spune că-ți aduc numai necazuri. „Am cunoscut un tip”, îi spune o prietenă, și Roz scoate un strigăt de reală încântare. Poate pentru că e foarte greu să găsești un bărbat bun, așa că e o adevărată ocazie când afli că cineva chiar a avut norocul ăsta. Dar e dificil, aproape imposibil, pentru că nimeni nu mai știe ce e ăla „un bărbat bun”. Nici măcar ei înșiși nu mai știu.

Un alt fapt recurent în roman este că fiecare dintre ele are o relație foarte dificilă și chiar conflictuală cu propria mamă (uneori și cu propriul tată, însă relația eșuată cu mama este cea care lasă cele mai adânci urme). Charis și Roz chiar perpetuează involuntar această stare conflictuală prin neînțelegerile pe care le au cu propriile fiice. E ca și cum am asista la trei vârste ale feminității într-o istorie ce cuprinde mai mult de jumătate de secol.

Sunt, pe de o parte, femeile dezorientate de după Al Doilea Război Mondial, „miresele de război” care se trezesc în căsătorii pe care nu și le-au dorit (cazul mamei lui Tony), gospodinele obosite care trebuie să supraviețuiască în lipsa soților plecați pe front (mama lui Roz) sau femeile înșelate ce trebuie să-și crească singure copii, obligate să devină independente într-un moment în care nu erau pregătite pentru asta (mama lui Charis).

Sunt apoi, cele trei protagoniste, Tony, Charis și Roz, care rememorând întâlnirea cu Zenia, prezintă, fiecare într-o decadă diferită a secolului XX, o imagine asupra cuplului și asupra moravurilor societății, trecând de la anii 60 în care, pentru „a închide ochii”, proprietarii ridicau prețul apartamentelor închiriate tinerilor necăsătoriți, prin anii 70 în care nu mai era deloc la modă să te căsătorești și să întemeiezi familii, până la anii 80. Deși moravurile sunt în continuă schimbare, un lucru este constant în psihologia celor trei femei: raportarea lor la bărbați și credința că, dacă urmează regulile, pot găsi „un bărbat bun” .

Cea de-a treia vârstă a feminității este doar schițată fugitiv prin portretele noii generații întruchipată de Augusta și de gemenele Paula și Erin, și abia în această vârstă se întrevede ceea sufragetele cereau la începutul secolului: independența femeii:

Nici una dintre ele nu este ceea ce s-ar numi „ștearsă” - le vede pe toate trei întorcându-se acasă călare pe cai, cu părul fluturând, cutreierând câmpiile, neîndurătoare. Tony nu prea-și dă seama cum de-au ajuns să fie atât de încrezătoare, să te privească drept în ochi, să aibă atâta umor nemilos. Nu au acea timiditate caracteristică pe vremuri femeilor. Speră ca ele să treacă prin lume la galop, cu grație și cu mai mult stil decât fusese ea în stare.

 

Șorțul și fanteziile masculine

 

Este Zenia prietenul sau dușmanul celor trei femei? Forțându-le să iasă din niște relații care le condamnau mereu la mai puțin din ceea ce puteau fi, nu se poate considera că ea voia, de fapt, să le facă un bine? Încerca oare Zenia să le ajute să depășească o anumită condiție feminină supusă, îndatoritoare, răbdătoare (și al cărei simbol ar putea fi, după cum medita și Roz, banalul șorț – „Șorțul este constanta, garanția gospădărelii perfecte, a faptului că oricând vine el acasă, o găsește acolo, pe metereze”), arătându-le adevărul despre micimea, lașitatea, urâțenia bărbaților lor? E greu de spus ce voia Zenia să facă sau să nu facă pentru că, la fel ca și celelalte personaje, nici noi nu ajungem s-o cunoaștem cu adevărat. În final, se dovedește că, la fel ca și Ynot, West, Charis, Augusta, Paula și Erin sau Erin și Paula, și Zenia e un nume de împrumut, un nume menit să făurească o identitate dorită, diferită de cea impusă de actele oficiale.

Însă, la fel ca bărbații care continuau să creadă în „vraja” ei chiar și în momentul în care ea se arăta în adevărata lumină (sau întunecime, cum vreți să-i spuneți) și femeile refuzau să creadă, dar în alt fel. Refuzau să creadă că se poate trăi într-o lume în care nu-ți mai pleci privirea și în care nu mai trebuie să arăți mai puțin din tine ca să poți mai mult: 

Chiar dacă e o femeie cu putere, nu înseamnă că-și poate permite să treacă fără grijă peste Mitch. Dimpotrivă, trebuie să fie mai diplomată, să se minimalizeze, să pretindă că e mai puțin importantă decât e de fapt, să se scuze pentru succesul ei, pentru că orice ar face capătă în ochii lui dimensiuni disproporționate. 

Singura care face pasul ăsta, și care apoi regretă amarnic, este Roz. Deși obișnuită cu „escapadele” soțului său, ea refuză să mai joace încă o dată comedia triunghiului amoros Ulise-Circe-Penelopa și se stăpânește să-i întindă mâna pentru a-l pune iar pe linia de plutire după ce Zenia dispare din viața lui. 

Chiar și așa, deși romanul deschide multe dintre problemele incomode cu care se confruntă femeile, dar și cuplul, în societatea contemporană, cele trei protagoniste, Tony, Roz și Charis, nu se conformează mai deloc imaginii pe care feministele ar vrea s-o aibă despre femeia modernă. Însă Zenia își are moștenitorii ei. Sau, mai bine zis, moștenitoarele. Trăind în umbra spectrului taților absenți, Augusta, Paula și Erin par a fi făcut un jurământ solemn: era Penelopei s-a încheiat. Și, după cum spune Roz, e timpul ca povestea să fie schimbată: Mirele hoțoman devine Mireasa hoțomană pentru că e timpul s-o ia și mirele odată pe cocoașă.

Așadar, care e până la urmă secretul Zeniei? Să fie vorba, cum crede Roz, de eterna căutare a Sfântului Graal la care bărbații se pare că sunt pe veci condamnați? „Dreptul” lor de a se întinde mai mult decât le e plapuma? „Dreptul” lor de a experimenta? Sau, din contră, așa cum bănuiește Tony, Zenia se folosește mai degrabă de imaginea femeii neajutorate pe care bărbații se simt obligați s-o protejeze? Probabil că singurul răspuns posibil ar fi acela că Zenia intuiește ce poveste i se potrivește fiecăruia, „simte” golul pe care nici unul nu a putut vreodată să-l umple și, cu talentul său de povestitor, fabrică o poveste menită să le completeze viața. Chiar și despre ea însăși Zenia are pentru fiecare ascultător o altă poveste de spus, originile ei pierzându-se când în Berlinul bombardat după război, când în Parisul plin de refugiați ruși, când într-un fel de trecut mitic în care mama ei, țigancă româncă, este omorâtă cu pietre de sătenii convinși că le deoache vitele. În plus, Zenia nu seduce doar bărbații, seduce în egală măsură și femeile. Iar ăsta e un lucru care e și mai greu de iertat. Imagine a fanteziei masculine, ea este totodată și imagine a fanteziei feminine: este ceea ce femeile ar vrea ca bărbații să vadă când se uită la ele. Așa că, în cele din urmă, ajungem să ne întrebăm și noi, ca Roz: „oare chiar totul e pus în mișcare de fanteziile masculine?”.

Sunt multe, aproape intimidant de multe, perspectivele pe care le deschide acest roman. Problematica feministă ar putea da naștere, doar ea în sine, la nenumărate controverse și revelații deopotrivă, însă citirea lui exclusiv în cheie feministă l-ar sărăci foarte tare. Margaret Atwood construiește personaje feminine foarte bine individualizate, iar în romanele sale bărbații, deși foarte importanți, par a fi mai degrabă niște accesorii (nu știu cum s-ar simți un bărbat citind romanele lui Margaret Atwood, mi-l închipui foșnindu-se întruna, schimbându-și poziția, uitându-se din când în când să vadă câte pagini i-au mai rămas...). Însă Mireasa hoțomană nu este ceea ce s-ar putea numi un roman cu teză pentru că, deși deschide multe piste de interpretare, îți lasă libertatea de a le deschide.

În final, aș mai adăuga și faptul că, deși Mireasa hoțomană abordează aceeași temă a relațiilor complicate dintre femei, tonul nostalgic și amar din Ochi-de-pisică este aici îndulcit de un umor omniprezent și de faptul că celor trei protagoniste li se permite ceea ce lui Elaine i se refuzase: posibilitatea unor vechi prietene de a chicoti împreună la un ceai. Și chiar și numai detaliul ăsta singur e în măsură să schimbe tot.

Mireasa hoțomană, de Margaret Atwood, Ed. Leda, 2013, trad. Gabriela Nedelea, col. „Maeștrii Leda”

Mireasa hoțomană - Fragmente alese.

(Recenzie de carte apărută inițial în LaRevista, pe 28 noiembrie 2013)

 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Un proiect prea ambițios, despre „Uriașul îngropat”, de Kazuo Ishiguro

Văzut ca un fel de fantasy (ceea ce nu e) romanul încearcă să reînvie perioada tulbure a „Evului Mediu întunecat”, amestecând, pe de o parte, detalii legate de viața de zi cu zi, cu aspecte mitologice (ultimele rămășițe ale domniei legendarului Arthur, creaturi și întâmplări fantastice). Este perioada marilor eroi, a legendelor, a cântecelor de gestă, a Romanelor Mesei Rotunde, a „materiei din Bretania” și a înfloririi mirabilului medieval.

Un scurt bilanț și cele mai citite articole pe blog în 2014

Un scurt bilanț al anului 2014 pe blog, cele mai citite articole, planuri pentru 2015 și câteva lucruri pentru care îmi pare bine că mi-am făcut curaj să scriu pe propriul blog.

„Ultimii regi magi”, de Maryse Condé (fragment)

Un fragment din romanul „Ultimii regi magi”, de Maryse Condé, proaspăt apărut în prestigioasa colecție de traduceri din literatura universală „Biblioteca Polirom” (coordonator: Dan Croitoru). Traducere din limba franceză şi note de Alexandra Cozmolici.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu