…pentru actor, aventurarea în personaj (în alteritate) e rătăcire trează în labirinturile adormite, uitate, ale sinelui său…
Insul dăruit excesului histrionic ține să contureze nu atât roluri (prin contrast cu al său), cât ieșiri din rolul-matcă, din rolul-carceră la care convenția de fier a societății îl obligă. El va fi întotdeauna „mai” fundamental prezent în evaziunile sale riscate, fără o țintă anume, decât în complicitatea sigură cu limita – această „centură de castitate” a mediocrilor. Histrionismul cere să îți trăiești virtualitatea, să faci experiența euforică a potențelor tale încă nerealizate.
Actorul și-a meritat întotdeauna soarta. Și-a meritat-o mai ales atunci când a căzut, deoarece numai lui, între cei inspirați, i s-a dat șansa de a-și fi sieși sărbătoare, de a se oficia în el însuși.
Privirea histrionului emană sau absoarbe – ea nu știe să constate pur și simplu.
Din vârful degetelor începe întotdeauna lumea nevăzută a celor care au învățat să viseze…
Piciorul actorului, și mai ales cel al dansatorului, prezintă porțiuni cu grade diferite de sensibilitate: talpa e receptivă la nuanțe, gamba la presiuni, genunchiul la articulări și modulații, coapsele la ritmuri și intensități.
…poate visele sunt mai solidare cu esența noastră decât realizările cu care ne mândrim.
…pervertirea naturii noastre e repetabilul, autopastișa închizându-ne în orizonturi irespirabile.
În cursul oricărei biografii se ivește o clipă când insul se transformă într-un captiv și lumea îl zidește definitiv într-una din celulele ei dinainte pregătite. Suntem unici, dar careurile care ne delimitează pașii au margini strânse și ne supun unor corecții similare. „Mă nasc mai mulți, spune undeva Paul Valéry, și mor unul singur”. Aceasta este legea. Legea destinului. Pare imposibil să i te sustragi de vreme ce ea e proclamată în cea din urmă clipă a ta. Are un destin doar cel care a încetat să fie, cel care și-a încheiat periplul lumesc. Cineva închide o ușă și calea pe care ai parcurs-o până în pragul ei, fără gândul de a te opri acolo, devine dintr-o dată acel implacabil tu însuți fixat în propria lui eternitate înghețată. Întunericul în care ne cufundă, e decretat a fi însuși portretul nostru.
A fi viu: să dorești și să fii dorit! Aici e secretul, știința, dibăcia! Să fii pulsație – și inima va bate oricum…
Și, mai ales, să îi conferi cu măștile tale fiecărei silabe a timpului teatral un accent inimitabil…
O să ne luăm însă libertatea să afirmăm că orice erezie este preferabilă supunerii dinaintea legii mai sus amintite, că orice conspirație împotriva mortificării și rutinei existențiale ne dă mai multe șanse de a dura decât apatia și înscrierea în previzibil. Chiar dacă arta (care, prin esența ei, ispitește cu destinul lui Proteu) n-ar fi decât minciună și iluzie, noblețea amăgirilor sale i-ar răscumpăra gratuitatea… Și ne-ar ajuta – cel puțin tranzitoriu – să scăpăm de rolurile prescrise ale cotidianului și socialului – atât de irealizante în realitatea lor neîndoielnică.
Marele teatru apare întotdeauna asemenea unei curse ce prinde în ea conștiințele deghizate și le întoarce spre adevărul lor.
Orice evaziune inspirată de scenă e un refugiu în centru.
…neant e tot ceea ce nu oglindește.
Mai important decât „a arăta” este să metamorfozezi continuu ceea ce arăți.
Scena ca imago mundi: delirăm, pentru ca natura însăși să nu delireze în noi; purtăm măști, spre a ne proteja de metamorfozele repulsive; murim în efigie ca să ne perpetuăm în carne; simulăm pentru a trăi mai mult și mai bine. Demiurgia ludică, pe scenă ca și în viață, eliberează spiritul de tendințele ce riscă să îl sufoce.
Scena: un spațiu încarcerat al libertății.
Adevărații purtători de frumusețe sunt, pentru mine, întotdeauna ceilalți. Ceea ce văd, finalmente, în oglinzile scenei nu e nicidecum chipul meu, ci acela, halucinant multiplicat, al iubirilor mele.
Despre mască și iluzie, Mihai Măniuțiu, Ed. Humanitas, 2007
Scrie un comentariu