Drept să spun, am fost puțin mirată când mi s-a cerut să fac parte din juriul de bloggeri pentru acordarea Premiului literar „Augustin Frățilă”, aveam blogul doar de câteva luni, așa că nu mă așteptam să primesc o asemenea propunere. Însă mi s-a părut o inițiativă frumoasă și o provocare asemenea, așa că am acceptat. Am văzut lista cu cele 65 de romane înscrise, de unele auzisem deja că sunt foarte bune, altele îmi erau complet necunoscute, dar, una peste alta, mi s-a părut o listă generoasă din care se puteau ușor alege 5 romane foarte bune pentru a trece mai departe.
Soldații, de Adrian Schiop, marele absent din lista finaliștilor
Selecția finală m-a dezamăgit destul de tare dintr-un motiv subiectiv: lipsea Soldații. Poveste din Ferentari de Adrian Schiop. Apucasem să citesc romanul la începutul anului și mi s-a părut o carte absolut fascinantă. Deși incomodă și destul de indigestă prin subiect, Soldații este un roman foarte bine scris, și a fost, pentru mine, semnul că literatura română contemporană a trecut de perioada încercărilor și tatonărilor literare și că avem o literatură matură și închegată. Nu am scris despre ea la momentul respectiv tocmai pentru că mi-a plăcut foarte mult și mi se întâmplă uneori, când o carte îmi place extrem de mult, să mă simt copleșită și să mi se pară că nu mai am toate cuvintele la mine.
Soldații a avut însă parte de foarte multe recenzii în presa literară (una dintre cele mai recente și care mi s-a părut foarte bună îi aparține LucieiT), a primit și câteva premii, dar mi se pare că a rămas cantonată mai degrabă în sfera revistelor culturale (spre deosebire de popularitatea pe care a atins-o, de exemplu, Cimitirul lui Adrian Teleșpan, un roman înrudit oarecum ca subiect, dar mult mai slab ca scriitură). Dar, în fine, orice clasament e subiectiv, orice alegere la fel. Poate că, într-adevăr, Soldații. Poveste din Ferentari nu e un roman pe gustul publicului larg, juriul de critici ar fi riscat foarte mult alegându-l, așa că au preferat niște titluri mai safe (și bloggerii la fel, după cum s-a dovedit la numărătoarea voturilor…).
Există însă un motiv care m-a făcut să mă bucur că am acceptat să fac parte din acest juriu: faptul că m-a făcut să citesc din nou literatură contemporană. Pe lista cărților de anul viitor vreau să fie mai multe titluri ale autorilor români pentru că, până la urmă, literatura română contemporană este cea care vorbește despre lumea în care trăim.
Orice clasament e subiectiv
Mai jos, am scris pe scurt despre cele cinci cărți finaliste, în ordinea punctajelor pe care le-am acordat. Le-am punctat așa cum am făcut-o doar pentru că trebuia să respect un anumit tipar, însă nu mi s-a părut că reflectă ceva punctajul ăsta.
De exemplu, aș fi dat punctaj maxim pentru Un singur cer deasupra lor și Kinderland. Singurul lucru prin care le-am diferențiat oarecum, ca să le pot puncta diferit, a fost că volumul Ruxandrei Cesereanu (intitulat roman, deși nu prea e; ca și Negustorul de începuturi de roman, de altfel, dar asta e altă discuție), mi s-a părut, ca tehnică literară, mai bun. Însă, ca cititor, le-am apreciat foarte mult pe amândouă, chiar dacă Un singur cer… vorbește (iar) despre comunism (temă pe care am obosit s-o tot regăsesc în literatura și cinematografia română), iar Kinderland e o carte vizibil tezistă și care-și propune să te înduioșeze, ceea ce nu prea-mi place în literatură. Dar, una peste alta, sunt ambele bine scrise și, citite împreună, pot da o imagine destul de bună a României din a doua jumătate a secolului XX până la începutul secolului XXI.
Negustorul de începuturi de roman și Boala și visul le-aș fi punctat la fel pentru că, deși diferite, nici unul nu m-a impresionat prea mult. Mi s-au părut călduțe și cam atât. Iar Jurnalul unui cântăreț de jazz mi s-a părut cumplit de plictisitor și cred că nu își avea locul lângă celelalte patru romane finaliste (mai ales cu atâtea alte romane bune înscrise în competiție). Dar, cum am zis… fiecare juriu e subiectiv și, evident, și eu la fel.
Un singur cer deasupra lor, de Ruxandra Cesereanu
Primele 50 de pagini din roman mi-au captat cu greu atenția... Stilul era îngrijit, personajele credibile, dar cumva, la fel ca și în cazul filmografiei românești contemporane, parcă mă cam săturasem să tot citesc despre comunism, rezistența din munți, securiști tâmpiți, turnători... Prima povestire care mi-a atras atenția și m-a făcut foarte atentă (deși e un roman, este făcut din povestiri mici, aparent fără legătură; legătura între ele se formează undeva în spatele textului și, mai ales, după ce ai închis cartea), a fost Alexandru. Personajul principal era unul dintre deținuții penitenciarului de reeducare de la Pitești, în perioada când Țurcanu, poreclit Marchizul, era dirijorul dement al spectacolului său tragic-burlesc. Apoi, cumva, tot ceea ce citești se amestecă cu ce ai mai citit, ce ai mai văzut prin filme, ce ai mai auzit, și Un singur cer deasupra lor se transformă în cronica cea mai originală și mai completă a celei de-a doua jumătăți a secolului XX în România. Episoadele finale despre Revoluția din decembrie '89 sunt absolut halucinante. Iar finalul romanului, cu Moartea-Șahist, a fost, pentru mine cel puțin, o adevărată lovitură de grație. Cea mai interesantă trăsătură a acestui roman alcătuit din bucățele, e că fiecare poveste este scrisă într-un registru stilistic particular, cu un vocabular alcătuit special pentru fiecare personaj. Poți face un întreg curs de literatură pornind de la cartea asta de doar 200 și ceva de pagini pentru că, dincolo de oameni și povești, scriitura Ruxandrei Cesereanu e fără cusur.
Kinderland, de Liliana Corobca
Un roman trist și sfâșietor despre copiii din Moldova, îmbătrâniți prea devreme, despre exodul părinților, despre pustiirea satelor tradiționale românești. Scris din perspectiva unei fetițe de 12 ani, romanul prezintă o realitate socială neglijată dar care, pe termen lung, poate avea consecințe nefaste asupra evoluției societății românești în întregul ei. Tot ce știam despre copilăria la sat apare într-o lumină nouă. Felul în care, lipsiți de iubirea părinților, copiii se întorc, într-un fel primitiv aproape, la Mama Natură e și înduioșător și, aproape, insuportabil de trist. Uneori, această fetiță de 12 ani nu mi s-a părut prea credibilă ca narator, observațiile ei erau prea fine, prea subtile, prea incriminatoare. Însă, pe de altă parte, obligată să se descurce singură cu doi frați mai mici, obligată să fie cea mai puternică pentru ca frații ei să poată rezista, cred că e destul de probabil ca o astfel de fetiță (am zice noi, fetiță...) să fie atât de matură. Auzisem de Kinderland că e un roman extrem de bun, dar abia lectura proprie m-a convins. Mi s-a părut că s-ar potrivi citit alături de albumul Mândrie și beton al lui Petruț Călinescu (dacă nu-l știți, intrați pe pagina de Facebook Mândrie și beton, și o să înțelegeți despre ce vorbesc)
Negustorul de începuturi de roman, de Matei Vișniec
Negustorul de începuturi de roman este un melanj literar (sună mai bine ca amestecătură, dar cam asta e), justificat doar de subtitlul de „roman caleidoscop”. Mi-a lăsat impresia unei combinații de texte disparate, începuturi neterminate între care s-au aruncat câteva punți de legătură, un fel de exercițiu postmodern, o joacă cu convențiile literare și, uneori, cu răbdarea cititorilor. Mi-ar fi plăcut mult mai mult dacă ar fi continuat cu ideea inițială a începuturilor de roman și discuțiile pe marginea începuturilor romanelor celebre. Una peste alta, un roman amuzant și jucăuș, care nu e prea greu de citit, dar care ar fi putut fi mai bun dacă nu se pierdea în prea multe fire narative.
Boala și visul, de Dan Stanca
Ce mi-a plăcut la Boala și visul a fost talentul de povestitor al autorului, Dan Stanca. Este o carte care se citește mai mult pentru simpla plăcere a lecturii și a povestirii, nu pentru acțiune. Romanul începe puternic („Pe patul de moarte, domnul Gheorghe Nicolau nu a știut că fiul lui, Sabin, murise”), trece de la o poveste la alta, de la un personaj la altul (foarte subtile și bine făcute aceste treceri între povești, ca și cum, în momentul în care doi oameni se întâlnesc, poveștile lor se întrețes și se continuă) și, pe măsură ce avansezi în lectură, realul cedează locul idealului și, apoi, al magicului. Cel mai mult mi-a plăcut, pe lângă scriitură, povestea unui București uitat, îngropat sub vechi amintiri și case demolate, o geografie simbolică păstrată doar în legende urbane și povești de familie, o geografie urbană complet străină bucureșteanului contemporan, în care se vorbește despre Crucea de Piatră, Mănăstirea Văcărești sau Cartierul Antim. Boala și visul este o carte de citit în tihnă, pentru simpla plăcere a lecturii și a scriiturii. Gratuitate estetică pură.
Jurnalul unui cântăreț de jazz, de Bujor Nedelcovici
Jurnalul unui cântăreț de jazz a fost o carte pentru care, la rating, mi-aș fi dorit să fi pus pe blog și categoria „Nu mi-a plăcut absolut deloc”, pentru că „Nu mi-a plăcut” mi se pare prea puțin. Dacă nu era jurizarea pentru Premiul literar „Augustin Frățilă” aș fi renunțat după primele pagini. Mi s-a părut o carte absolut banală și insipidă. Expresivitate zero, un protagonist neinteresant și o poveste lipsită de farmec. Nu am mai citit nimic de Bujor Nedelcovici până acum și nu cred că voi mai citi vreodată. Știu că, spunând toate astea sunt, extrem de subiectivă și impulsivă, dar m-am enervat foarte tare că am pierdut timpul citind cartea asta. Că vorbim de traduceri sau de literatură română cred că nu e deloc greu să găsești ceva mai bun de citit decât acest jurnal al unui mizantrop bătrân. Mi-a adus aminte de romanele scrise în timpul comunismului pe care m-am chinuit în facultate să le citesc la cursul de literatură română contemporană și, mai ales, de Bunavestire a lui Nicolae Breban pe care am citit-o, cu greu, în trei luni și din care n-am înțeles mai nimic…
Despre roman au scris, mai pe larg și mai puțin dur, și Wilkins Micawber pe blogul său Ce am mai citit și LuciaT pe Terorista.ro, ea mărturisind chiar că i-a plăcut foarte mult. Cum ziceam, orice alegere, orice clasament, sunt subiective, așa că e bine să vedem și părerea altora ca să nu trăim cu impresia că numai noi avem dreptate.
Închei acest articol cu același îndemn pe care mi l-am adresat și mie: citiți literatură română contemporană! O literatură puternică are nevoie atât de autori și opere bune, cât și de cititori. O carte, oricât de bună sau de proastă, nu există decât în momentul în care este citită, iar rolul cititorului este vital în evoluția literaturii. Mai ales în această nouă vârstă a societății, când oricine își poate face auzit glasul în satul global în care trăim. Și dacă vrem o literatură română bună, trebuie și noi, ca cititori, să ajutăm la construcția ei. Scriitorii nu pot face singuri totul.
Scrie un comentariu