„Destin”, de Zeruya Shalev (fragment)

Destinul personajelor și cel al țării în care trăiesc se întrepătrund măiestrit și deseori dur în noul roman al scriitoarei Zeruya Shalev, una dintre cele mai puternice voci ale literaturii israeliene actuale.

Atara, căsătorită cu Alex – aflați amândoi la al doilea mariaj –, simte cu îngrijorare cum iubirea dintre ei se schimbă, cum soțul ei se îndepărtează tot mai mult. Se teme și pentru fiul lor, Eden, soldat în trupele de elită israeliene, care se întoarce acasă după ultima operațiune și pare cuprins de gândurile cele mai sumbre. Iar răspunderea pentru echilibrul fiicei sale din prima căsătorie, Abigail, ia deseori forma codependenței. Poate pentru a-și înțelege mai bine familia în care s-a născut, sau pe cealaltă, din prezent, Atara vrea să descifreze un tabu al copilăriei sale, de aceea o caută cu înfrigurare pe prima soție a tatălui ei, Rachel, luptătoare alături de acesta, înainte de fondarea statului Israel, în mișcările subterane ce i-au avut drept țintă pe britanici. Din ruinele vieților asemănătoare peste timp ale celor două femei, Atara și Rachel, Zeruya Shalev  creează în Destin o mare poveste despre dragoste și deziluzie.

Declinând suferința doliului la feminin, Zeruya Shalev face o adevărată vivisecție a durerii provocate de abandon, neacceptare, lipsă de integrare, alegeri și, în cele din urmă, de moarte. Romanciera cartografiază cu o acuratețe fără cusur psihicul femeii care se confruntă cu pierderea și surprinde subtilitățile aproape imperceptibile ale transformărilor care au loc odată cu punerea în mișcare a proceselor de separare și, implicit, de vindecare. Contextualizând toate aceste frământări și conectându-le cu dificultatea de a face față unui mediu adesea ostil, Zeruya Shalev aduce laolaltă realitatea interioară și pe cea exterioară, atât de dificil de pus uneori împreună și de armonizat. Însoțindu-și personajele în miezul suferinței lor, scriitoarea israeliană creează un monument multifațetat al femininului, surprins în splendoarea complexității sale.

​„Am citit romanul Destin cu răsuflarea tăiată și l-am terminat cu un sentiment de răscumpărare. Alături de Margaret Atwood și Alice Munro, Zeruya Shalev este una dintre cele mai importante autoare care scriu despre fricile, dorințele și nevoia de libertate ale femeilor.“ (Eskhol Nevo)

„Zeruya Shalev ne oferă un portret deopotrivă plin de iubire și crud al Israelului. O carte pe care o așteptăm de mult, una care ocupă un loc decisiv între cele ale clasicilor literaturii israeliene.“ (Il Fatto)

„Romanul-eveniment Destin este un roman politic, nu doar o foarte bună poveste de familie: despre întemeierea statului Israel și despre lupta acestuia pentru existență, despre semnificația războiului și a terorii.“ (Der Tagesspiegel)

„O scriitoare cu o forță demnă de un fenomen al naturii.“ (Die Welt)

„Forța Zeruyei Shalev, o strălucită și subtilă scriitoare, nu stă în pretextul poveștilor istorice, care se dezvăluie treptat, și în contextul lor, ci în construcția psihologică a personajelor.“ (ANSA.it)

Zeruya Shalev s-a născut pe 13 aprilie 1959, în kibbutzul Kinneret. Obține un masterat în studii biblice, apoi lucrează ca redactor de literatură la Editura Keshet. Debutează în 1988 cu volumul de poezie Țintă ușoară pentru lunetiști. În 1993, publică primul roman, Dansând, încremenind. Urmează romanele Viața amoroasă (1997; Humanitas Fiction, 2009, 2020), care îi aduce recunoașterea internațională, Soț și soție (2000) și Thera (2005). În 2004, la Ierusalim, cade victimă unui atentat cu bombă, recuperându-se cu greu. În 2011 îi apare romanul Fărâme de viață, iar în 2015, Durere. În 2021 publică romanul Destin (Humanitas Fiction, 2023). Zeruya Shalev este și autoarea a două cărți pentru copii, Puiul mamei (2001) și Uită-te la copil! (2014). De-a lungul carierei sale, scriitoarea a primit numeroase premii, printre care: Premiul de Aur și Premiul de Platină ale Asociației Editorilor din Israel (1997), Corine Internationaler Buchpreis (Germania, 2001), Prix Amphi (Franța, 2003), ACUM (Israel; 1997, 2003, 2005), Prix Wizo (Franța, 2007), Welt-Literaturpreis (Germania, 2012), Prix Femina Étranger (Franța, 2014), Premio Letterario ADEI-WIZO (Italia, 2017), Prix Jan Michalski  (Elveția, 2019). În 2017, i s-a acordat distincția Chevalière des Arts et des Lettres. Cărțile sale sunt publicate în peste 27 de limbi.

Destin, de Zeruya Shalev (fragment)

Dar nu ca să se gândească la viitor a venit ea aici, în orașul ăsta artificial și controversat, construit la nord de Deșertul Iudeii, ci ca să privească spre trecut, spre trecutul unui bărbat pe care nu l-a cunoscut cum se cuvine, în ciuda faptului că a trăit în aceeași casă cu el și că din sămânța lui a luat naștere, un bărbat care i-a spus anumite lucruri la sfârșitul vieții lui, iar lucrurile acelea o frământă încontinuu de atunci și se cer explicate, și nu există în lumea asta decât o singură femeie care i le-ar putea tălmăci, așa că se chinuie de luni de zile s-o întâlnească, iar acum, când în sfârșit a ajuns la casa ei, găsește ușa încuiată.

— Tu erai, ai ajuns în sfârșit! îi strigase tatăl ei pe un ton agitat în dimineața aceea, în timp ce se apropia de patul lui, în urmă cu aproximativ un an, într-unul dintre rarele momente în care acceptase s-o înlocuiască pe sora ei, care-l îngrijea cu mult devotament.

Un zâmbet plin de uimire și fericire i-a cuprins fața și a întins entuziasmat brațele către ea.

— Ai venit de la Tel Aviv? Știam eu că vei reuși! Te-am așteptat toată viața!

Iar Atara se grăbise să-i răspundă:

— Am venit de la Haifa, tată.

După care s-a așezat surprinsă pe scaunul de lângă patul lui. N-o mai întâmpinase niciodată cu atât de multă emoție.

— Ești așa de frumoasă, a zis el în șoaptă, apoi a întins o mână și i-a mângâiat pielea obrazului, iar ea a râs, confuză.

— Nu mi-ai mai spus niciodată până acum că sunt frumoasă, a zis ea, răspunzând cu naivitate căldurii care radia dinspre el, valului surprinzător de cuvinte pe care i le adresa.

— „Ochii tăi sunt ochi de porumbiţă, sub marama ta. Părul tău este ca o turmă de capre, poposită pe coama Muntelui Galaad“, a recitat el dintr-o suflare. Eu nu te-am trădat, Rahel, n-am avut altă femeie, exact așa cum ți-am promis.

Abia în clipa aceea a înțeles ce se întâmplă și și-a ferit fața, lăsându-i mâna să atârne în aer, speriată de gândul că tatăl ei încerca s-o seducă, speriată în numele mamei ei, care fusese înșelată o viață întreagă, fără să știe măcar.

— Apropie-te, nu-ți fie frică de mine, nu mai ai de ce să te temi, a protestat el cu voce spartă, în timp ce fața slabă și ascuțită i s-a încruntat. Tot ceea ce am îți aparține. Tot ceea ce nu am îți aparține. Iartă-mă, Rahel, cu mâinile astea două am săpat mormântul nostru, adaugă el în ebraica aceea îngrijită a lui, iar ea spune:

— Tată, nu sunt Rahel, eu sunt Atara, fiica ta, însă el a scuturat din cap, cuprins deodată de un acces de furie.

— Nu mă minți! a certat-o el, iar tonul vocii i s-a schimbat complet, în timp ce o străpungea înfuriat cu ochii lui gri, și de data aceasta Atara nu mai știa sigur la cine se referă, deoarece o suspecta adesea de minciună pe vremea când era mică, la fel și pe mama ei, care încerca să-l liniștească săptămâni în șir, nereușind în schimb decât să-i sporească și mai mult furia.

S-a ridicat de la locul ei și s-a apropiat ezitând de patul lui, deoarece vechea ei curiozitate fusese trezită la viață. Ce rost avea să-l corecteze? Mai bine să se prefacă a fi prima soție a tatălui ei, așa că s-a apropiat de el și l-a luat de mână.

— M-am întors la tine, Manu, i-a spus pe un ton gutural, dar el a scuturat mâna cu o forță surprinzătoare.

— Nu mă atinge, Rahel, sunt blestemat! a strigat el, întinzând brațul pentru a o ține la distanță. Pleacă de aici, dacă vrei să rămâi în viață!

Iar ea chiar a plecat, în ciuda faptului că venise special de la Haifa la Ierusalim, pentru a fi alături de el în ziua liberă a terapeutului și în ciuda faptului că o asigurase pe sora ei că va rămâne cu el până seara.

A ieșit, trântind ușa, după care s-a așezat agitată la capătul scării, sub moșmonul japonez. În copilărie, petrecea ore întregi în locul acela, în timp ce tatăl ei stătea în spatele ușii încuiate, nepermițându-i să intre în casă. Dacă se întorcea acasă câteva minute mai târziu sau dacă nu lua o notă suficient de mare la cine știe ce test, dacă îi spunea ceva, iar ea nu asculta, dacă nu făcea liniște mormântală în timp ce el lucra. Atara aștepta să-i treacă furia, adesea tremurând de frig, înfometată și însetată, urmărind cu invidie câte o furnică ce se grăbea spre mușuroi sau câte un melc care se târa pe zidul de piatră de lângă ea, cu casa în spinare.

Cât de ciudat era să se trezească din nou șezând pe treptele din fața casei, ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic de atunci. Umbrele frunzelor făceau zidurile să tremure, coroanele chiparoșilor se înălțau negre deasupra cazanelor cu apă, a frânturilor de conversații, a scârțâitului sârmelor pentru întins rufe și a tristeții clădirilor cenușii de piatră, aproape identice. Cunoștea ca în palmă fiecare curte și fiecare potecă, fiecare fereastră și fiecare perdea. Ședea acolo ore întregi, așteptând, apoi urca treptele de mai multe ori și bătea în ușa sau în fereastra bucătăriei, încercându-și norocul. Într-o seară îi urmărise prin geamul ferestrei, în timp ce stăteau așezați cu toții în jurul mesei, dar părinții ei nu se întorseseră spre ea, doar sora ei o privea din când în când pe ascuns, în timp ce mesteca cu gura plină, înghițindu-și zâmbetul victorios.

Fără tragere de inimă, a sunat s-o anunțe că renunță, așteptându-se la obișnuita predică privind principiile morale.

— Nu știam că e atât de tulburat, nici măcar nu m-a recunoscut, i-a zis într-un suflet, iar sora ei i-a răspuns:

— N-are nici un sens ceea ce spui, pe mine mă recunoaște mereu. I-ai dat medicamentele?

— N-am apucat, a informat-o ea, a început să țipe la mine, așa că am fugit de-acolo.

— Nu-mi vine să cred! E bătrân de-acum, ce ar putea să-ți facă? i-a răspuns sora ei, mirată.

— Nu sunt în stare să stau singură cu el, i-a zis Atara. Pot să te aștept aici, pe trepte, până vii, dar eu nu mai intru acolo.

— Ce e cu tine, ești copil mic? s-a înfuriat sora ei. E o dovadă de iresponsabilitate să-l lași acolo singur! Dacă moare astăzi, îl vei avea pe conștiință, i-a spus ea.

— Nu-ți face griji, nu moare el așa ușor. Încă are destulă forță în brațe, aproape că m-a lovit.

Și, în mod surprinzător, sora ei a lăsat-o să scape ieftin de data aceasta.

— OK, voi încerca să găsesc pe cineva care să te înlocuiască.

— Așteaptă o clipă, Ofra, a întrerupt-o Atara, nu doar că nu m-a recunoscut. Credea că sunt Rahel, prima lui soție. Știai că el a așteptat-o toată viața?

Iar sora ei i-a spus:

— Ce-s prostiile astea? Cum adică a așteptat-o? De ce zici asta? Ce-a spus?

Atara a repetat uimită cuvintele.

— Dar nu e vorba doar despre ce a spus. Vocea lui, o voce pe care n-am auzit-o niciodată, era plină de tandrețe și iubire. Credeam că este incapabil de iubire.

— Normal că e capabil, i-a zis sora ei, nu m-am îndoit niciodată de dragostea lui.

Atara i-a răspuns, zâmbind:

— Chiar că ești tare.

S-a ridicat imediat de pe treaptă și s-a grăbit spre mașină, înainte să regrete. Nici între ele două nu se schimbase nimic. Noapte de noapte dormeau împreună, cu capetele lipite unul de altul, în camera pe care o împărțeau, în timp ce Ofra o asculta și se prefăcea că era alături de ea, susurându-i în ureche cuvinte pline de venin.

— Poate că ești anormală, îi șoptea cu gura aproape de ureche, iar ea îi simțea căldura și mirosul mentolat al pastei de dinți. Chiar arăți diferit, adăuga uneori, cu o tristețe prefăcută. Poate că, dacă ai fi semănat mai mult cu mine și cu mama, el te-ar fi iubit și pe tine mai mult.

Sora și mama ei erau blonde, aveau forme pline și părul drept, pe când ea era negricioasă și ascuțită, cu o coamă de păr negru și sălbatic. Poate că tocmai asta e problema, se gândea uneori, faptul că o poate trage de păr atunci când îl enervează.

Într-o noapte, Ofra i-a povestit emoționată că o auzise pe mama ei vorbind în șoaptă cu unchiul Rubi în bucătărie, despre prima soție a tatălui lor și a pus-o să jure că nu va sufla o vorbă despre asta, dar Atara a așteptat răbdătoare vreo săptămână, până s-a ivit prima ocazie în care a rămas singură acasă cu mama ei.

— Cine a fost prima soție a tatei? a întrebat-o ea fără nici o introducere, iar mama ei s-a speriat.

— Cine ți-a povestit despre asta? E interzis să știi astfel de lucruri! Să nu mai spui în viața ta nici un cuvânt despre asta!

— Ce știi despre ea? Cum arăta? a insistat Atara, ignorând emoția mamei, care avea obiceiul de a-i ignora ei emoțiile.

Avea pe atunci cel mult treisprezece ani, dar conversația îi rămăsese bine întipărită în memorie. Avusese loc în dormitorul părinților ei, camera aceea mare și întunecoasă ca o peșteră, iar mama îi spusese:

— Îți voi povesti când vei crește, îți promit, doar să nu-i pomenești tatei nimic despre asta.

— Îți promit că nu-i spun nimic, dacă îmi povestești chiar acum tot ce știi, i-a răspuns ea sec, altfel îi voi zice tatei că am auzit de ea de la tine, iar de data asta își va revărsa furia asupra ta.

Mama a privit-o cuprinsă de panică, părând a descoperi în clipa aceea că fiica ei era un monstru, dar, spre surprinderea ei, s-a apropiat de bibliotecă și a luat de pe raft un volum îngălbenit, Luptătorii pentru libertatea Israelului sau ceva de genul ăsta. Pe fiecare pagină era câte o fotografie alb-negru, iar mama ei a răsfoit în grabă filele, până când a găsit-o pe aceea pe care o căuta, arătându-i, fără să rostească nici un cuvânt, fotografia unei tinere frumoase, cu fața prelungă și trăsături elegante, cu părul cârlionțat și negru, cu ochii migdalați și oblici și o expresie serioasă pe chip, iar Atara a privit-o fermecată, scuturând din cap în semn de neînțelegere. Îi era cumva cunoscută femeia aceasta, îi semăna, chiar dacă, din nefericire, Atara nu era la fel de frumoasă ca ea. Dacă ar fi fost atât de frumoasă, n-ar mai fi stat pe tușă la petrecerile de la școală, dar poate că acesta era un gen de frumusețe specific unor vremuri trecute și dificile, în care femeile erau serioase și triste, nu ca acum, când tot ce se așteaptă de la tine e să fii fericită și lipsită de griji.

— De ce au divorțat? a întrebat ea, iar mama i-a răspuns:

— N-am idee. Tata nu vrea să vorbească despre asta. Nici unchiul Rubi nu știe prea multe. Din câte se pare, ea l-a părăsit. Dar ce importanță mai are acum? a zis ea, ridicând din umeri, aruncându-i o privire îngrijorată. Să nu-i pomenești nimic tatei despre asta, ne-am înțeles?

— Unde e ea acum? Ce face? a iscodit-o Atara, agitată, iar mama s-a uitat înfricoșată spre ușă.

— N-am idee! Cu siguranță s-a căsătorit, a făcut copii, și cu asta basta. Nu mă vei da de gol că ți-am arătat-o, nu-i așa?

— Îmi seamănă puțin, uite, a zis Atara. Poate că el mă urăște din cauza ei, dar mama a fluturat din mână, în semn de negare.

— De unde până unde? Nici măcar nu semeni cu ea, iar el nu te urăște. Faci pur și simplu tot ce-ți stă în putință pentru a-l scoate din răbdări. Trebuie să fii mai înțeleaptă.

Destin, de Zeruya Shalev, Ed. Humanitas Fiction 2023, traducere din ebraică și note de Ioana Petridean, col. „Raftul Denisei”