Îmi place foarte mult când găsesc în cărți referiri la alte cărți sau scriitori. Ca orice cititor, simt cărțile ca niște prieteni și mă bucur când văd că se „împrietenesc”, discută, se contrazic sau se completează una pe cealaltă.
Dialogul cărților e o temă care mă vizitează demult, dar căreia nu am putut până acum să-i dau o formă, ceea ce înseamnă că încă n-a ajuns la forma pe care trebuie s-o ia în mintea și în scrisul meu. Nu e o temă nouă, n-am descoperit-o eu și sunt scriitori care deja excelează în abordarea ei. Cărțile lui Alberto Manguel sunt, probabil, cel mai bun exemplu în acest sens (dar nu singurul).
Până descopăr unde și cum mă va duce acest dialog al cărților, am zis că ar fi o idee bună să notez aici când dau peste un astfel de dialog al cărților care mi se pare revelator. Azi am găsit un dialog despre scriitură între Emmanuel Carrère și Marguerite Yourcenar: Carrère cu obișnuitul ton zeflemitor și auto-ironic, Yourcenar cu stilul său profund și plin de miez. Dialogul îl începe Carrère în Împărăția cerurilor, însă ăsta e farmecul cărților: își răspund peste ani, indiferente la trecerea timpului sau cronologia liniară.
Degeaba-mi spun că am un roman de făcut, tot nu mă inspiră chestia asta. Și poate că nu mă inspiră tocmai fiindcă este vorba despre un roman. Ca să nu mai pun la socoteală că a obliga personaje din Antichitate, în togă sau fustanelă, să spună lucruri de genul „Te salut pe tine, Paulus, vino deci în atrium”, asta o pot face mulți fără să clipească, eu însă nu. Asta e treaba cu romanul istoric și, cu atât mai mult, cu filmul istoric: am pe loc senzația că mă aflu la Astérix.
În pofida încercărilor mele repetate, nu am reușit niciodată să ajung până la capătul Memoriilor lui Hadrian. În schimb, îmi plac mult carnetele de lucru pe care Marguerite Yourcenar le-a publicat ca anexă a romanului, tovarăș al vieții sale timp de douăzeci de ani. Ca un bun cetățean modern, prefer schița în locul tabloului de mari dimensiuni – și asta ar fi trebuit să-mi folosească drept avertisment mie, care niciodată nu mi-am văzut propria carte altfel decât ca pe una dintre acele ample compoziții ultraechilibrate, arhitecturale, capodopere de meșteșugar după care ai putea, în sfârșit, să mai răsufli un pic, ușurat, să te mai lași și-n voia ta, ceea ce oricum, nu se poate imediat. Acum muncesc ca un câine pentru a reuși să intre în cadrul majestuos mii de notițe creionate de-a lungul a zile și zile, lecturi, stări. Uneori mă cuprinde bănuiala că aceste notițe, luate ca atare, în zbaterea lor liberă din carnetele ori din fișierele desperecheate, sunt cu mult mai vii și mai plăcute la citire decât odată ordonate, unificate, legate unele de altele prin abile fire, numai că este ceva mai puternic decât mine: lucrul la care țin, care mă liniștește și îmi dă iluzia că nu îmi pierd de pomană timpul pe pământ, este să mă spetesc pentru a dizolva ceea ce îmi trece prin cap într-una și aceeași materie omogenă, onctuoasă, bogată în multiple straturi suprapuse, dar astfel de straturi nu realizez niciodată suficient, deci, ca un obsedat cum se cade, mereu plănuiesc să mai așez unul și peste ele, o peliculă subțire de culoare, un lac, mai știu eu ce, orice mai degrabă decât să las lucrurile să respire, neterminate, tranzitorii, în afara propriului meu control. (Împărăția cerurilor, trad. Doru Mareș, Ed. Trei, 2016, pp. 352-353)
Și „metoda” lui Yourcenar, așa cum apare în „Carnetele de note” la Memoriile lui Hadrian (câteva selecții).
Să evoc o viaţă cunoscută, împlinită, fixată (cât pot ele fi vreodată) de Istorie, în aşa fel încât curba ei întreagă să fie dintr-odată cuprinsă cu privirea; mai mult, să aleg momentul în care cel ce a trăit această existenţă o cântăreşte, o examinează, fiind pentru o clipă capabil să o judece. Să fac astfel ca el să se găsească în faţa propriei vieţi în aceeaşi poziţie ca şi noi. („Carnetele de note” la Memoriile lui Hadrian, trad. Mihai Gramatopol, Ed. Humanitas Fiction, 2015, p. 252)
Totul ne scapă, şi toţi, şi noi înşine. Viaţa tatălui meu mi-e mai necunoscută decât cea a lui Hadrian. Dacă ar trebui să-mi scriu propria existenţă, aş reconstitui-o din afară, cu dificultate, ca pe a altuia; aş apela la scrisori, la amintirile cuiva ca să fixez atari memorii aflate în stare de suspensie. Ele nu sunt decât ziduri prăbuşite, bucăţi de umbră. A face astfel încât lacunele textelor pe care le aveam, în ce priveşte viaţa lui Hadrian, să coincidă cu ceea ce ar fi uitat el însuşi. (idem, pp. 259-260)
Regulile jocului: să înveţi tot, să citeşti tot, să te informezi despre tot şi în acelaşi timp să-ţi adaptezi scopului Exerciţiile lui Ignatius de Loyola sau metoda ascetului hindus care ani de-a rândul se străduie să vizualizeze puţin mai exact imaginea pe care şi-a creat-o sub pleoape. Să urmăreşti de-a lungul a mii de fişe realitatea faptelor; să încerci să redai acestor imagini de piatră mobilitatea, supleţea lor vie. Când două texte, două afirmaţii, două idei se contrazic, să încerci să le conciliezi mai degrabă decât să le anulezi una prin cealaltă; să vezi în ele două feţe diferite, două stări succesive ale aceluiaşi fapt, o realitate convingătoare prin complexitatea ei, omenească prin aceea că e multiplă. Să ajungi prin muncă să citeşti un text din secolul al II-lea cu ochii, sufletul şi simţurile acelui secol; să-l laşi să se scalde în apa primordială a faptelor contemporane; să îndepărtezi, dacă-i posibil, toate ideile, toate simţămintele acumulate în straturi suprapuse între acei oameni şi noi. Să te foloseşti totuşi, dar cu prudenţă şi numai cu titlu de studii premergătoare, de posibilităţile de apropiere şi verificare prin alte date, de noile perspective îndelung elaborate de mulţimea veacurilor şi evenimentelor ce ne separă de acel text, de acel fapt, de acel om; să le utilizezi ca un fel de repere pe drumul de întoarcere către un anumit punct al timpului. Să respingi cu hotărâre umbrele aruncate de ele; să nu îngădui ca răsuflarea să înceţoşeze luciul oglinzii; să reţii numai ceea ce-i mai durabil, mai esenţial în noi, în emoţiile simţurilor sau în manifestările spiritului, ca tot atâtea puncte de contact cu acei oameni care, ca şi noi, ronţăiau măslinele, beau vinul, se umpleau de miere pe degete, luptau împotriva vântului tăios şi a ploii ce bătea în faţă şi căutau vara umbra unui platan şi se bucurau şi gândeau şi îmbătrâneau şi mureau. (idem, p. 260-261)
Romanul devorează astăzi toate formele; eşti aproape obligat să treci prin el. Acest studiu asupra destinului unui om care s-a numit Hadrian ar fi fost în secolul al XVII-lea o tragedie; în epoca Renaşterii ar fi fost un eseu. (idem, p. 267)
În final, o legătură între cele două romane: ambele încearcă, în felul propriu, să reproducă o epocă uitată, dar care ne-a făcut ceea ce suntem (poate mai mult decât orice altă epocă istorică): secolul II după Hristos, Carrère urmând drumul evangheliștilor religiei creștine, Yourcenar încercând să refacă viața unuia dintre „ultimii oameni liberi”.
Am regăsit într-un volum al corespondenţei lui Flaubert, foarte citit şi subliniat de mine prin 1927, fraza de neuitat: „Nemaiexistând zei, iar Cristos neexistând încă, de la Cicero la Marcus Aurelius a fost un răstimp în care, singur, doar omul a existat”. O mare parte din viaţa mea avea să se scurgă încercând să definesc, apoi să zugrăvesc pe acest om singur, legat de altminteri de tot ce-l înconjura. (...) Acest secol al II-lea mă interesează fiindcă a fost, pentru foarte multă vreme, cel al ultimilor oameni liberi. În ce ne priveşte, suntem poate deja foarte departe de acele timpuri. („Carnetele de note” la Memoriile lui Hadrian, ed. cit., p. 251, p. 269)
Scrie un comentariu