Distanţa dintre noi, de Jhumpa Lahiri (fragment în avanpremieră)

Editura Nemira va publica luna aceasta romanul Distanţa dintre noi, scris de autoarea americană de origine indiană Jhumpa Lahiri, câştigătoare a premiului Pulitzer pentru ficţiune în anul 2000.

Volumul care apare în colecţia Babel, tradus de  Adriana Voicu a fost nominalizat la Man Booker Prize şi National Book Award for Fiction. De asemenea, a fost inclus în Top TIME cele mai bune romane, Top USA Today cele mai bune cărți; Top People cele mai bune zece cărți; Top Good Reads cele mai bune cărți; Top 10 Apple.

Doi frați, o singură tragedie. Două civilizații, o singură viață.  Un trecut de coșmar, o revoluție, o iubire ce trece dincolo de moarte, un roman despre distanța dintre oameni și lumi și despre imposibila apropiere. Din anii ’60 și până în prezent, din India în America, de la o generație la alta, povestea unei familii se scrie într-o carte ce poartă amprenta inconfundabilă a scriitoarei Jhumpa Lahiri.

Explorând conflictele între civilizații și generații, angoasele omului contemporan, rupt între identitățile din care este alcătuit, precum și efectele globalizării, proza semnată de Jhumpa Lahiri se axează pe viața în exil, pe traumă, inadaptare și alienare, cercetând cu finețe viețile frânte ale unor personaje aflate în căutarea fericirii, care este niciodată acasă.

„Cea mai bună carte a lui Lahiri. Neliniștitoare și generoasă. Tulburătoare și, de asemenea, satisfăcătoare.” (The New York Review of Books)

„Un roman memorabil și puternic… Cu Distanța dintre noi, literatura lui Lahiri ajunge la mare înălțime.” (USA Today)

JHUMPA LAHIRI s-a născut la Londra în 1967, numele său real fiind Nilanjana Sudeshna. Și-a petrecut copilăria în South Kingstown, Rhode Island. Crescută în America printre cărți, de un tată bibliotecar și de o mamă care a dorit să-și educe copiii în spiritul identității lor indiene, și-a descoperit încă de mică moștenirea culturală bengaleză. În anul 1989 a absolvit Barnard College, specializându-se în literatură engleză, după care și-a aprofundat studiile la mai multe universități, obținând titlul de doctor cu o teză despre Renaștere. În anul 2001 s-a căsătorit cu Alberto Vourvoulias-Bush, coordinator al ediției din America Latină a revistei TIME. Au doi copii, pe care i-au crescut în Brooklyn, înainte de a se muta la Roma.

Interpret de maladii (Interpreter of Maladies), volumul de proză scurtă cu care a debutat, atrăgând imediat atenția lumii literare, a câștigat Premiul PEN/ Hemingway Award (Best Fiction Debut of the Year). Un an mai târziu, în 2000, tinerei scriitoare i-a revenit Premiul Pulizer pentru ficțiune și premiul pentru debut al revistei The New Yorker pentru aceeași carte. În 2003, a publical romanul The Namesake, ecranizat în 2006. A urmat în 2008 volumul de povestiri Pământ neîmblânzit (Unaccustomed Earth), recompensat cu Frank O’Connor International Short Story Award. Distanța dintre noi (The Lowland, 2012) este cea mai recentă carte a sa, editată în 2012 și nominalizată la Premiul Man Booker și la National Book Award for Fiction. În același an, scriitoarea a devenit membră a American Academy of Arts and Letters. Președintele SUA Barack Obama a desemnat-o membră a comisiei sale pentru artă și umanioare.

Distanţa dintre noi, de Jhumpa Lahiri (fragment în avanpremieră)

Ca și bunica ei, Bela nu putea să plece singură din casa din Tollygunge. Nu avea voie nici prin casă să umble nestingherită, să coboare în curte sau să iasă pe acoperiș fără permisiune.

Nu putea să se alăture copiilor pe care îi vedea uneori jucându-se pe stradă, nici să intre în bucătărie și să-și ia singură o gustare. Dacă îi era sete de un pahar de apă fiartă și răcită din sticla ei, trebuia să ceară.

Dar în Rhode Island, încă din clasa a treia mama îi dăduse voie Belei să hoinărească după-amiza prin campus. O însoțea Alice, o altă fetiță cam de vârsta ei, care locuia atunci în cvartalul lor. Li se spunea doar să nu iasă din campus, atât. Dar pentru ea campusul era imens, cu străzi de traversat, cu mașini la care trebuia să fie atentă. Ea și Alice ar fi putut ușor să se rătăcească.

            Ele două se jucau în campus așa cum s-ar plimba alți copii printr-un parc, făcându-și o distracție din urcatul și coborâtul treptelor, întrecerile din piațeta aflată în fața facultății de arte și hârjoneala pe careul cu iarbă al curții interioare. Treceau și pe la bibliotecă, unde lucra mama lui Alice.

            Mergeau la biroul ei, stăteau în separeurile libere. Se răsuceau pe scaunele rotative, mâncau din gustările pe care mama lui Alice le ținea în sertarul biroului. Beau apă rece de la dozator și se ascundeau printre rafturile cu cărți.

După câteva minute ieșeau din nou afară. Le plăcea să meargă la sera care flanca facultatea de horticultură, înconjurată de o grădină cu flori unde erau o mulțime de fluturi. În zilele ploioase se jucau în clubul studenților.

Bela era mândră că era lăsată fără supraveghere și știa să ajungă acasă fără să întrebe pe nimeni. Trebuia să fie atente la bătăile ceasului și iarna să o ia spre casă înainte de patru și jumătate.

Tatălui ei nu-i povestise nimic din aceste episoade. Le ținea ascunse, știind că el și-ar fi făcut griji. Și astfel, până s-au mutat din campus, aceste după-amieze au rămas o punte de legătură între Bela și mama ei, o apropiere bazată pe faptul că își petreceau separat o parte din timp. Îi oferise mamei acele ore numai ale ei și nu voia s-o dezamăgească, să pună în primejdie legătura dintre ele.

            Acum Bela era destul de mare să se trezească singură, să ia cutia cu cereale lăsată dimineața pe blatul din bucătărie, iar mâinile îi erau suficient de sigure ca să-și toarne lapte. Când era gata de plecare, o pornea neînsoțită pe stradă, până la stația de autobuz. Tatăl ei pleca de acasă devreme. Mama stătea și lucra în biroul ei până târziu și dimineața îi plăcea să doarmă mai mult.

            Nu avea cine să observe dacă mânca pâine prăjită sau cereale, dacă își termina sau nu micul dejun, deși îl termina de fiecare dată, adunând cu lingura tot laptele îndulcit, punând castronelul murdar în chiuvetă și lăsând să curgă puțină apă în el ca să fie mai ușor de spălat. După ore, dacă mama era plecată la universitate, era acum destul de mare să ia cheia pe care tatăl ei o ținea într-un recipient gol pentru hrănit păsărelele și să descuie ușa ca să intre.

            În fiecare dimineață urca scările, străbătea un coridor scurt și bătea la ușa de la dormitorul părinților să-i spună mamei că pleacă, nevoind s-o deranjeze, dar sperând totodată că o aude.

            Apoi, într-una din zile, având nevoie de o agrafă de birou ca să prindă laolaltă două pagini ale unui rezumat, a intrat în biroul mamei. A găsit-o pe mama ei dormind pe canapea, cu spatele spre ușă, cu un braț deasupra capului. A început să înțeleagă că încăperea pe care mama o numea birou îi servea și de dormitor. Și că tatăl ei dormea în celălalt dormitor, singur.

 

Câți ani aveai în tabloul ăla? și-a întrebat tatăl când stăteau amândoi întinși în pat, sub plasa de țânțari, înainte să înceapă o nouă zi.

În care tablou?

Cel din camera lui Dida, unde mâncăm. Tabloul de lângă cel al lui Dadu, la care se uită ea tot timpul.

Tatăl ei stătea culcat pe spate. L-a văzut închizând ochii. Acela este fratele meu, a răspuns el.

Tu ai un frate?

Am avut, dar a murit.

Când?

Înainte să te naști tu.

De ce a murit?

S-a îmbolnăvit.

De ce?

A făcut o infecție. Doctorii nu l-au putut vindeca.

Era unchiul meu?

Da, Bela.

Ți-l aduci aminte?

S-a întors cu fața la ea. A mângâiat-o pe cap. El face parte din mine. Am crescut împreună.

Ți-e dor de el?

Da, îmi e.

Dida zice că ești tu în tablou.

A îmbătrânit și ea, Bela. Mai încurcă lucrurile câteodată.

Distanța dintre noi, de Jhumpa Lahiri, Ed. Nemira, 2015, trad. Adriana Voicu, col. „Babel”