Autoarea bestsellerului Fata cu fragi revine cu un roman impresionant, inspirat de fapte reale – povestea de dragoste dintre Alfred Nobel și Sofie Hess. După o documentare minuțioasă, pornind de la corespondența celor doi, Lisa Strømme ne dezvăluie suișurile și coborâșurile unei iubiri de-o viață, precum și luminile și umbrele personalității chimistului și filantropului suedez. Bazat pe scrisorile secrete dintre Sofie Hess și Alfred Nobel, romanul Doamna Nobel ne arată cum puterea dragostei poate duce la acte de o imensă generozitate, care schimbă lumea noastră pentru totdeauna și ne redau încrederea în umanitate.
Sofie Hess lucrează la florăria lui Frau Schiegl în Baden, un mic oraș balnear de lângă Viena, unde își petrec verile oameni bogați din toată Europa. Înconjurată de frumusețe, tânăra nu este fericită: pentru ea, florăria e o închisoare, deoarece nu a ajuns aici de bunăvoie, iar Frau Schiegl îi face viața grea. Dar când Alfred Nobel, „regele dinamitei“, o cunoaște din întâmplare, viața lui Sofie se schimbă. Nobel îi promite să o ajute și o însoțește la Paris, unde o instalează în lux și îi oferă accesul la educație, nebănuind că tânăra are un secret, pe care, îndrăgostită fără speranță de el, încearcă să-l ascundă.
Bântuit de vinovăție pentru accidentele și victimele provocate de invenția lui, Alfred Nobel se luptă cu propria conștiință și cade adeseori pradă depresiei, iar Sofie îl înconjoară cu afecțiune. Pe măsură ce relația lor trece prin încercări și despărțiri, dragostea lui Sofie, bunătatea și sprijinul ei constant îl inspiră pe celebrul chimist să dăruiască omenirii cea mai importantă invenție a lui: o fundație care va încununa, an de an, cele mai strălucite minți.
„Timp de doi ani am călătorit și m-am documentat asupra vieții lui Alfred Nobel, discutând cu experți din Suedia și din Italia și vizitând Viena și Parisul ca să mă asigur că informațiile mele sunt exacte. Sunt fascinată de Alfred Nobel și am considerat că povestea lui și a lui Sofie Hess trebuie neapărat spusă.” (Lisa Strømme)
„Adesea mă simt ca și cum m-aș prăbuși. Sofiechen, tu ești singura care mă poate prinde. Sunt absorbit de forța gravitației și totul se scufundă în jurul meu. În cădere pierd controlul, căci toate forțele exterioare din jurul meu devin din ce în ce mai puternice: folosirea dinamitei cu barbarie, amenințările la adresa bunului meu nume, extinderea companiei, Barbe și afacerile lui dubioase, siguranța pulberii de azvârlire fără fum. Totul devine cumplit de greu de ținut în frâu și de ferit de compromisuri. Totul mă trimite, clătinându-mă, în jos spre Niflheim și spre spiritele care mă înghit de tot. Poți să găsești un sens în locul meu în toată treaba asta, Sofie? Poți să mă aduci înapoi?” (fragment din Doamna Nobel)
Născută în Yorkshire în anul 1973, dar crescută la Leeds, Teheran și Glasgow, Lisa Strømme a studiat la Universitatea Strathclyde din Glasgow, fiind licențiată în marketing. De-a lungul timpului a avut mai multe slujbe, lucrând pe rând ca traducătoare, redactoare, profesoară de limba engleză, pentru ca în cele din urmă să-și asume rolul de organizatoare a unor ateliere de dezvoltare a creativității. În prezent locuiește în Norvegia împreună cu soțul ei și cei doi copii ai lor, în apropiere de Åsgårdstrand, și predă cursuri de creativity coach. E fascinată de istorie și pasiunea ei constă în a scrie roman istoric. Fata cu fragi (The Strawberry Girl; Humanitas Fiction, 2017), romanul ei de debut publicat în Marea Britanie în aprilie 2016, avându-l ca personaj central pe pictorul norvegian Edvard Munch, s-a bucurat de mare succes, fiind tradus în peste zece limbi. Humanitas Fiction publică în 2020, în premieră mondială, traducerea celui de-al doilea roman al Lisei Strømme, Doamna Nobel (Madame Nobel).
Doamna Nobel, de Lisa Strømme (fragment în avanpremieră)
Lumina se strecoară printr-o crăpătură amărâtă. Razele puternice de soare devin neputincioase, se transformă într-o ceață subțire când trec prin fereastra rotundă de la mansardă.
Abia dacă se poate spune că e fereastră, e doar un cerc de sticlă în acoperiș. Lumina plăpândă a reușit s-o trezească. Îi spune să se miște, să se îmbrace. ea se gândește la un bărbat. Nu se-ntâmplă des și gândurile par neobișnuite. să te gândești la un bărbat liniștit, la un bărbat în vârstă, la un bărbat căruia îi plac crinii. Și să te gândești la el în felul ăla, încercând să-ți aduci aminte fiecare cuvânt, fiecare expresie. nobel. Numele îi umblă prin cap. Herr Nobel. E un om bun, un om amabil.Vrea s-o ajute. Așa a zis.
La început a stat foarte incomod în cupeul ăla, cu crinii pe genunchi și gălețile cu garoafe și trandafiri la picioare. Oamenii de pe stradă se opreau și se holbau la el, rămânând fără grai când vedeau cupeul strălucitor, armăsarii albi ca lapteleși florile. Ziceai că e kaiserul în persoană, înconjurat de ghirlande. Dar el nu făcea nimic ca să pară că e kaiserul. s-a lăsat pe spate, făcându-se mic de tot în scaunul lui și și-a ferit fața, acoperind-o cu borul de la pălărie.
Au vorbit un pic. din întâmplare, Sofie a spus că totdeauna își închipuise c-o să fie în altă parte pe vremea asta, c-o să facă altceva, că totdeauna avusese sentimentul că ar putea fi mai mult decât o biată vânzătoare de flori. Și atunci el s-a schimbat, s-a înviorat, i-a pus tot felul de întrebări despre ea și cum ar putea să plece de la Frau Schiegl și să găsească altceva de făcut care să aibă mai mult înțeles și să-i ofere un scop mai înalt în viață.
Când cupeul s-a oprit la Römertherme, au râs amândoi de mirosul neplăcut din aer. Dar pe urmă ochii lui albaștri și sclipitori s-au făcut cenușii și el a zis că trebuie să suferim ca să apreciem frumusețea, să cunoaștem greutăți ca să apreciem ce ni s-a dat. Ea a văzut că el suferea, așa că l-a atins ușor pe mână și a spus că acei crini o să-i aducă liniște și pace în suflet.
Atunci el s-a oferit s-o ajute, așa, pur și simplu. a spus că ar putea s-o ajute să ajungă mai educată. Treaba asta a speriat-o. Sofie nu avea cum să studieze, să-și îmbunătățească educația. Și-a dorit să nu fi spus nimic despre faptul că vrea să plece sau să fie mai mult decât o simplă florăreasă. El a devenit insistent și nu s-a lăsat deloc. Ea l-a întrebat dacă era profesor la vreo școală, profesor la universitate sau ceva pe acolo. nu se aștept la răspunsul pe care i l-a dat:
— Doamne Dumnezeule, nu, sunt inventator.
Herr Nobel. E chimist, inventatorul dinamitei.
Ea a spus că trebuie că el e foarte deștept, dar el a exclus chestia asta din discuție și a zis că n-are nimic de-a face cu deșteptăciunea, că se străduise și atâta tot. A mai spus că nu se deosebea cu nimic de ea. Ea a zis că nu poate crede așa ceva, dar pe urmă el a spus că nu face pe modestul, dar că este un fapt demonstrat științific. A vorbit despre corpul lor și a zis că și al lui, și al ei erau la fel.
— Toate elementele chimice care te alcătuiesc pe tine sunt aceleași cu cele care mă alcătuiesc pe mine. Corpul omenesc: oxigen, carbon, hidrogen și azot. Toți suntem făcuți din aceeași materie.
Ea nu a înțeles ce a vrut el să spună, dar el a încercat să-i explice.
— E ca o rețetă, a zis el, totul e făcut din materie, din lucruri pe care nu le putem vedea cu ochiul liber. Corpul nostru e făcut din acele elemente chimice, deși nu le putem vedea.
Când au ajuns, a spus că o să mai facă o plimbare cu trăsura și a întrebat-o dacă ar vrea să meargă cu el. Ea a mirosit trandafirii și a dat din cap. El i-a dat mâna și a ajutat-o să coboare din trăsură. Până acum nimeni nu o tratase ca pe o doamnă adevărată. probabil că de asta se gândește încă la el. (…)
Sofie se duce în camera din spate și întinde mâna după șorț. Glasul lui Frau Schiegl se pierde, devenind o bombăneală surdă.Își pune șorțul pe după cap și bâjbâie în buzunar după cuțit. Găleți îndesate bine cu hortensii albastre-violete stau aliniate de-a lungul peretelui din spate. Ridică florile care sunt mulțumitor de mari. Lama cuțitului intră pe furiș în cozile florilor și le taie în curmeziș. Frunzele cad pe masă și tulpinile se rostogolesc pe podea. În duhoarea de tutun și în zăpușeală trebuie să se concentreze, deși are amețeli. Umple o găleată cu apă. Picături mici cad pe podea, stropind-o. apa e rece și plăcută. Se lasă în jos spre găleată, uitând de hortensii, și-și dă cu apă pe frunte și apoi pe tâmple, lăsând-o să se absoarbă în păr.
Cade pe podea. Să ai 25 de ani și să cazi pe podeaua din camera din spate a unei florării ca o floare aruncată la gunoi! Mai bagă mâna în găleata cu apă și se stropește pe față, lăsând-o să se scurgă în jos pe lângă gât și să găsească toate locurile mai ascunse din lenjeria ei de corp. Pipăie medalionul care atârnă de o bentiță în jurul gâtului. alinarea îi vine de la mama ei, de la mama ei adevărată, care a murit când s-a născut Amalie.Mama ei vitregă, Julie, abia dacă i-a aruncat vreodată vreo privire lui Sofie și niciodată n-a tratat-o altfel decât ca pe-o servitoare…
„Proasta aia de fată! La ce e bună?”
Frau Schiegl începe să coboare scările care scârțâie și Sofie se ridică din nou ca s-o găsească lucrând la flori.
— Sofie, ai și început?
— Da.
— Ai început sau nu?
— Da.
— Sofie, zice ea țâfnoasă, intrând în cameră, de ce nu-mi răspunzi, fetițo?
Pipa lui Frau Schiegl e prinsă la mare fix între două degete și poți să juri că e al șaselea deget. a pus la punct un mod de a o ține strâns între încheieturile degetelor, așa încât să poată totuși să-și folosească mâna și să nu se despartă de mult adorata ei pipă.
— Taie-le-n curmeziș, așa e bine, zice ea. Le putem pune afară pentru ziua de astăzi. Ar trebui să se vândă ca pâinea caldă. Unele o s-ajungă la Römertherme și, cu un pic de noroc, cei de la firma Müller o să vrea și ei. Și pe urmă e omul cu caii. Ce-a mai cumpărat?
— Crini, zice Sofie.
— Atunci o să mai aducem crini. perfect, o să-ncep eu.O pornește anevoie, cu hainele atârnând după ea de parcă le-ar fi târât cineva fără voia lor.
Sofie atacă hortensiile cu cuțitul. Cozile sunt ca zăbrelele care o țin aici, în pușcărie, la Frau Schiegl. „Proasta aia de fată! La ce e bună?“ să taie flori, din câte se pare. Mama ei vitregă l-a convins pe tatăl ei că celelalte fete îi erau de mai mult ajutor la cofetărie. Julie nu o lăsa nici în ruptul capului pe Sofie să vorbească cu clienții sau să înregistreze o comandă ori să se ocupe de o livrare. Sofie era bună la frecat podele și la făcut curățenie, dar până la urmă nu și-au mai putut permite s-o plătească nici pentru atât. Heinrich Hess a crezut că l-a apucat pe Dumnezeu de-un picior când i-a expediat-o lui Ines Schiegl la Baden bei Wien.
— Dacă muncești mult, poți chiar să-ți păstrezi un procent din salariu pentru nevoile tale.
A încântat-o cu povești despre aerul proaspăt, despre Kurpark, despre trandafiri, despre alimentația care te face să fii mereu sănătos. Dar în camera din spate, căldura absoarbe aerul și fumul se adună în nori, deși Frau Schiegl îl trimite înapoi, suflându-l și încercând să-l dea cât mai departe de florărie.
După ce termină de tăiat florile, sofie începe să le aranjeze în vaze. Se duce să mai aducă apă și-și mai aruncă un pic pe lângă gât. Aude clopoțelul sunând în față și dintr-odată Frau Schiegl vine ca o furtună înapoi, bombănind ceva despre un musafir, și despre armăsari albi, și despre un cupeu grozav.
Herr Nobel. s-a întors.
— Scoate-ți șorțu’, spune Frau Schiegl. S-a întors. Vrea să te ducă la plimbare în cupeul ăla. Zice ceva despre un aranjament. Un aranjament, Sofie? De când ai început tu, așa, să ai aranjamente cu bărbații?
Sofie se uită pe lângă silueta lui Frau Schiegl și, în partea din față a florăriei, îl vede pe domnul ăla mititel, clientul din ziua de dinainte.
— Așteaptă, zice Frau Schiegl, vorbind mai încet. Trebuie că e bogat, șuieră ea. Ce crezi? Cu caii ăia? Am zis că poți să-ți iei o mică pauză pentru că nu ești în apele tale astăzi.
Îi dă un ghiont. Sofie se ferește.
— Ce? Nu vrei să te duci? Dar ești așa de tăcută în dimineața asta! Serios, aerul o să-ți facă bine. Nu poți pierde o ocazie ca asta. Du-te. Întreabă-l de crini. Da’ nu prea mult.
Sofie își scoate șorțul și pune cuțitul pe masă. se spală pe mâini și își atinge cu palmele gâtul și fruntea, potolind focul care îi încinge pielea. Nu e timp ca să vadă dacă îi stă bine părul. Netezindu-și fusta, trage aer în piept și se duce să îi iasă în întâmpinare.
El stă lângă ușă și studiază frunzele unei ferigi în ghiveci. Planta și omul par că-și strâng mâinile.
— Herr Nobel?
El lasă frunzele și-și scoate pălăria.
— Fräulein Hess, zice el.
Ei îi place timiditatea lui, glasul lui blând și felul în care ochii i se preschimbă din gheață în stele când zâmbește și bunătatea îi face chipul să radieze, încercând s-o atingă și pe ea.
— Am spus că o să te scot în oraș în cupe. Ai mai vrea să vii cu mine?
— Da, zice ea, uitându-se înapoi la Frau Schiegl.
— Poftește, te rog, spune el, deschizându-i portiera și punându-și pălăria pe cap.
În stradă, caii albi așteaptă. servitorul lui Herr Nobel, Kraus, stă cocoțat pe capră și ia hățurile în mână. sare jos când o vede pe Sofie venind și-i oferă un braț ca să urce treptele.
— Ușurel, Fräulein, fii atentă, așa e bine, zice el în vreme ce fusta ei îi fâșâie pe la urechi. Herr Nobel, poftiți!
— O să punem umbrarul, spune Herr Nobel, cuibărindu-se lângă Sofie. Soarele e tare astăzi și doamna preferă umbra. Un tur în jurul orașului și pe urmă te întorci aici, la florărie.
Kraus leagă umbrarul bine și se întoarce la locul lui. Vizitiul scutură ușor de căpăstru și trăsura pornește.
— Stai bine? zice Herr Nobel încetișor.
— Da, mulțumesc, domnule, spune Sofie. Mi-a fost așa de groaznic de cald astăzi. Nici nu mai țin minte când a fost ultima oară la fel de cald aici, la Baden.
— Totuși e de preferat frigului. Face bine la sănătate, nu-I așa?
— Așa e, spune ea. Cum sunt apele de la Römertherme, domnule?
— Nu sunt sigur dacă sunt mai bune cu ceva decât apele de la Marienbad sau Franzensbad. Cu siguranță apa are mai puțin fier decât la Marienbad. Dar, în ciuda acestui fapt, o beau și fac baie în ea.
Caii merg tropotind spre gară, trecând pe lângă casele elegante pe care soarele le face să sclipească. Orașul strălucește. Florile par să se arcuiască spre el, femeile se opresc pe stradă, trupurile se răsucesc ca să urmărească cupeul impresionant în trecere pe acolo.
Herr Nobel o privește sfios pe furiș.
— Ce colier frumos ai, spune el.
— Mulțumesc. E mama. Mama mea adevărată. a murit când s-a născut sora mea.
— Îmi pare rău, zice el.
Sofie își atinge colierul și simte contururile delicate ale părului mamei ei.
— Ce mai fac crinii dumneavoastră, domnule? întreabă ea.
— Mă fac să mă gândesc la cum aș putea să te ajut, draga mea.
— Poftim?
— Da, cum să te ajut să te apuci de învățat. Menajera mea de la Paris e o femeie cu multe cunoștințe. Sunt sigur că pot să găsesc o guvernantă pentru tine.
— Guvernantă?
— O să ai nevoie de un profesor dacă e să termini școala cu note foarte bune.
— N-ați putea să-mi fiți dumneavoastră profesor, domnule? zice ea.
— Eu? Spune el, râzând. Am munca mea, laboratoarele mele, fabricile mele, companii peste tot în lume. N-am cum să fac ca să-ți fiu și ție profesor.
Sofie prinde strâns marginea banchetei din cupeu. Pieptul îi tresaltă de căldură și tâmplele i se fac lipicioase.
— Nu fi așa de îngrijorată, draga mea, zice Herr nobel. N-ai de ce să te temi. Învățătura o să te ajute să pleci de la florărie, o să-ți ofere ocazii cu mult peste condiția ta de acum. O să fac tot ce e nevoie ca să ai de toate. N-o să-ți lipsească nimic.
— O să… zice ea, uitându-se la el și punându-și mâna streașină la ochi. O să vin să stau cu dumneavoastră, domnule?
Herr Nobel râde din nou și clipește din ochii lui albaștri.
— Nu trebuie să-ți faci griji pentru reputația ta, Fräulein, spune el. Nu-ți propun nimic necuviincios, pur și simplu mă ofer să te ajut. O să-ți găsesc unde să stai. Ți se va da tot ce e necesar: profesori, cărți, mâncare, haine, tot ce le este necesar domnișoarelor din ziua de azi, adaugă el, aplecându-se spre ea. Draga mea, dacă totul e cum trebuie, se pot întâmpla tot felul de minuni.
— Minuni, domnule?
— Bineînțeles. În laborator se petrec mereu minuni. Dacă îți închipui, spune el, începi să găsești soluții și lucrurile pot să se transforme. Poți să-ți închipui viața fără Frau Schiegl, nu-i așa? Mi-ai spus tu însăți că ți-ai închipuit c-o să fii în altă parte. Îți poți închipui o viață care să fie mai presus de așteptările tale? O ocupație care să-ți ofere cu adevărat un scop mai înalt?
Trec pe lângă Kurpark, unde straturile de flori aranjate fără cusur se întind spre pădurea vieneză și doamnele se plimbă țanțoș cu umbrele de soare. Sofie se pierde o clipă cu firea.
— Bănuiesc că pot, zice ea, zâmbind.
— Fără discuție că poți, zice Herr Nobel, și eu o să te ajut. Întinde mâna și scoate o carte din buzunarul de pe ușa trăsurii.
— Uite, spune el vesel, am reușit să fac rost de asta pentru tine, ca să începi cu ea. E Balzac. Un roman epistolar, ca un schimb de scrisori. m-am gândit că ți-ar fi ușor să-ncepi cu el.
Împinge cartea încet pe banchetă și Sofie se uită la ea încurcată.
— Hai, draga mea, ia-o! zice el.
Ea atinge coperta, dar nu ia cartea de pe banchetă.
— Un roman te poate ajuta să-ți treacă timpul mai ușor. Eu citesc mult când călătoresc, spune el. Asta poate fi prima ta evadare până când aranjez eu lucrurile ca să facem o mișcare mai de durată.
— Unde o să merg? zice sofie, neluând în seamă cartea.
— O să găsesc un loc unde să studiezi. Poate c-o să începi la Viena, spune el, ți-ar plăcea?
Sofie dă din cap.
— Sunteți foarte drăguț, domnule. de ce sunteți așa de drăguț cu mine?
— Vreau doar să te ajut, zice el.
Ochii i se fac cenușii și expresia i se schimbă.
— Ți-e atât de greu să-ți închipui așa ceva?
Sofie se simte brusc împovărată.
— Nu, spune ea, pot să-mi închipui, dar numai într-un vis și într-un alt loc, cu o altă fată. Nu cu mine.
Doamna Nobel, de Lisa Strømme, Ed. Humanitas Fiction, 2020, trad. Carmen Pațac, col. „Raftul Denisei”
Scrie un comentariu