Celebra fotografă suprarealistă Dora Maar, pe numele ei real Henriette Theodora Markovitch, a murit în 1997. Printre însemnările făcute în limba franceză, în apartamentul său a fost găsit și un carnet scris în croată, limba tatălui, pe care o vorbea perfect. Viața Dorei alături de Picasso, așa cum reiese din însemnări, și consecințele traumatizante pe care le-a avut despărțirea lor asupra ei dezvăluie relația tumultuoasă a două personalități creatoare, dintre care una este zdrobitor de dominatoare.
„Slavenka Drakulić este o scriitoare și o jurnalistă a cărei voce aparține lumii întregi.” (Gloria Steinem)
„Îmi dau seama că tot ceea ce am sunt cuvintele și că, din când în când, dacă le strâng în brațe mă simt mai puțin singură.” (Slavenka Drakulić)
„Stilul Slavenkăi Drakulić are poeticitatea austeră a scriiturii lui Marguerite Duras.” (The Guardian)
„Romanele Slavenkăi Drakulić sunt opera unei prozatoare foarte talentate care folosește toate șiretlicurile imaginabile, ba chiar și unele inimaginabile, pentru a ne transporta în trecutul nu foarte îndepărtat.” (Timothy Snyder)
Slavenka Drakulić s-a născut în Croația (fosta Iugoslavie) în 1949. A publicat șapte romane și cinci cărți de eseuri. Este colaboratoare permanentă la The Nation, iar eseurile ei au apărut în The New Republic, The New York Times Magazine, The New York Review of Books, Süddeutsche Zeitung, Internazionale, Dagens Nyheter, The Guardian, Eurozine ș.a. În 2004 a primit prestigiosul The Leipzig Book Award For European Understanding. În 2010, în cadrul Reuniunii Internaționale a Scriitorilor care a avut loc la Praga, a fost numită drept una dintre cele mai influente scriitoare europene a vremurilor noastre. În prezent, își împarte viața între Suedia, Austria și Croația, alături de soțul ei, scriitorul și jurnalistul Richard Swartz.
Dora și Minotaurul. Viața mea cu Picasso, de Slavenka Drakulić (fragment în avanpremieră)
Eram dornică să lucrez orice, cu condiția să lucrăm împreună. Pentru mine ăsta era cel mai important lucru, însă modul în care combinam fotografiile cu pictura mă conducea spre pictură. Era nevoie de un singur pas ca să trec granița și să mă aflu în tabăra lui, pe teritoriul lui. Era un pas greșit, pentru că pe acel teritoriu el era stăpân. Nu mai eram parteneri. Aveam un maestru și un stăpân, nu doar un amant. Oare îmi doream acest lucru? Oare asta visam eu? În schimbul trecerii complete spre pictură devenisem în cele din urmă Ucenica Marelui Maestru. Iar fărâma de respect de care mă bucurasem în ochii lui după ce pictase Guernica părea că se topea cu fiecare tușă de penel. Pentru că tablourile mele din acea perioadă nu erau decât o imitație a tablourilor lui. După ce mă așezase sub aripa lui ocrotitoare de maestru, ce‑ar fi putut fi altceva?
Am început să pictez din nou, după multe regrete și ezitări, pentru că exact când apucasem să mă afirm ca fotograf, am încetat să mai fiu. Dacă aș fi avut mai multă încredere în forțele mele, m‑aș fi putut opune îndemnului său. Dar în fața mea se afla Zeul picturii moderne pe care îl divinizam, bărbatul de care eram îndrăgostită, care mă convingea că sub îndrumarea lui puteam să pictez și singură. M‑a sedus mai întâi ca femeie, apoi ca artist. Nu pot însă să‑l învinovățesc doar pe el. M‑a schimbat pentru că i‑am permis, i‑am dat voie să devină el centrul vieții mele și nu eu, așa cum ar trebui să gândească orice artist. De îndată ce acest centru s‑a deplasat, a dispărut și echilibrul fragil din relația noastră, pe care reușisem să‑l mențin în limita teritoriului meu, insistând să lucrez și să nu fiu doar o amantă.
Nu mai eram femeia în negru cu chip de piatră, acea etruscă îndrăzneață și specială din cercul suprarealiștilor, care și‑a putut permite să se distanțeze de Bataille fără consecințe vizibile. Nu mai eram femeia învăluită într‑o aură de mister. Deveneam din ce în ce mai banală, deși asta se întâmpla doar în particular. În fotografia făcută de el îl priveam rugător. Îmi aduc aminte că‑l rugasem să nu mă fotografieze, pentru că în acel moment nu eram Dora Maar. Nici măcar Adora. Speriată, într‑un pulover gri, fără urmă de machiaj ori de bine‑cunoscuta mea expresie de calm imperturbabil. Cu umerii strânși, semn de introspecție, ca și cum m‑aș fi temut de ceva, nu mă simțeam deloc confortabil în fața camerei foto, neliniștită, pe punctul de a izbucni în plâns. Transformarea din Dora Maar în Femeia care plânge urma să se finalizeze curând…
Oare să fi plâns atât de mult așa cum sugerau portretele lui? Judecând după acele portrete mă transformasem în Femeia care plânge. Dar primul portret în care eram desenată plângând l‑a făcut încă din toamna lui 1937, în perioada în care râdeam atât de mult împreună! Și totuși, zâmbetul meu nu apare în niciunul din tablourile pe care mi le‑a făcut. De ce? Așa erau vremurile, revoluția spaniolă, războiul — este explicația criticilor de artă. Portretele Dorei Maar plângând oglindesc acele vremuri. Nu am nimic împotrivă ca lumea să‑mi perceapă chipul schimonosit și lacrimile ca pe niște simboluri, dar acestea sunt în același timp și reflectarea intima a schimbării de atitudine a lui Picasso în relația cu mine. În felul în care m‑a pictat în 1937 există mai mult decât o simplă simbolistică. Acest lucru se petrecuse și mai devreme. Se întâmplase și cu Olga: portretele și reprezentările ei clasice, realiste, în culori pastelate s‑au transformat în decurs de câțiva ani în chipuri copleșite de tristețe. Și Marie‑Thérèse a pierdut în tablourile lui, după ceva vreme, din lejeritatea, seninătatea și relaxarea copilărească. Iar eu, din fata liniștită cu părul scurt de pe plajă am devenit treptat, dar sigur, „plângăcioasa“.
E drept că după certurile noastre îi trimiteam scrisori în care‑i repetam deznădăjduită: te implor, iartă‑mă, n‑o să mai plâng. Cât de mult îi priau vorbele mele, rugămințile mele, dependența mea care devenise evidentă, bolnăvicioasă și care‑l îngrijora pe Paul! Cei care mă cunoscuseră înainte au intuit că docilitatea mea exagerată nu se putea sfârși bine. Au văzut că Picasso devenise brutal, căutând motive să mă umilească, că era tot mai rece și mai distant.
Nici astăzi nu pot să privesc cu detașare acele portrete, așa cum le vede toată lumea. Știu cum au fost create, știu cum mă privea și ce‑mi spunea. Mai rău, știu și ce spunea despre mine când le arăta celorlalți.
De câte ori apăream împreună în public, reușeam să‑mi păstrez calmul exterior, indiferent de ce se întâmpla în acel moment între noi. Făcea totul ca să fiu umilită în public, dar eu rezistam. Cel puțin mă străduiam să las această impresie. Totul până în clipa în care m‑am ridicat de la masă și am plecat pentru totdeauna. Dar până atunci au mai trecut câțiva ani, războiul, moartea mamei și a lui Nusch. Acum mă gândesc că acele portrete erau un semn că începuse pur și simplu să mă urască. Eram prea complicată, pretențioasă, capricioasă. Se săturase de mine.
Dora și Minotaurul, de Slavenka Drakulić, Ed. Pandora M, trad. din sârbo-croată de Octavia Nedelcu, col. „ANANSI. World Fiction”
Scrie un comentariu