„Dorință”, de Mathias Enard (fragment)

O plimbare prin flamboaianta Veneție a secolului XVIII. 

Mathias Enard, câștigător al premiului Goncourt, îi invită pe cititori în Veneția de vis, cu luminile și umbrele ei, o vrăjitoare desăvârșită, o otravă dulce, patria minciunilor și a comerțului, a palatelor și a bogățiilor, a condimentelor și a soldaților. Veneția teatrului și a picturii, a muzicii și a pericolului, a măștilor și a capelor, Veneția erotică și religioasă, secretă și vibrantă, stăpâna mărilor, a galerelor și a caravelelor.

Povestea pune în scenă personaje care ar fi putut foarte bine să existe la 1750: un maestru gravor de peisaje, foarte în vogă printre străinii bogați care voiau amintiri cu fermecătorul oraș italian, un artist tânăr care visează la celebritate și la un destin de excepție, nobili și săraci, mascați, care se cunosc în gondole și se întâlnesc prin locuri interzise, și un tânăr învățăcel care se îndrăgostește de o orfană cu glas de înger.

Personajele apar pe fundalul nemuritorului Oraș al Dogilor, deopotrivă luminos și întunecat. Ce va ieși: o commedia dell’ arte sau o dramă? Probabil ambele, căci apele Veneției amestecă totul.

Scriitorul Mathias Enard, născut în 1972, studiază civilizațiile arabe și persane și petrece mult timp în Orientul Mijlociu pentru cercetare. În prezent predă la Barcelona, traduce din limba arabă și scrie despre arta islamică. În 2003 debutează cu romanul La Perfection du tir, fiind recompensat cu Premiul celor 5 continente ale Francofoniei. Continuă apoi în 2008 cu Zone, un roman scris într-o singură frază lungă de 500 de pagini, pentru care câștigă nu mai puțin de 6 premii literare. În 2010 publică Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți (Nemira, 2017, trad. Cristian Fulaș), un mare succes de critică, pentru care primește Premiul Goncourt al Liceenilor. Consacrarea definitivă vine în 2015, când câștigă prestigiosul premiu Goncourt pentru romanul Busola (Nemira, 2018, trad. Cristian Fulaș).

Câștigătorul premiului Goncourt, Mathias Enard, vine în România la începutul lunii octombrie, la invitația Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT și a Institutului Francez din România – IFR.

Scriitorul va avea o serie de întâlniri cu cititorii români la Iași și la București, evenimente organizate cu sprijinul IFR și al editurii Nemira.

Între 4 și 6 octombrie, scriitorul va fi prezent la Iași, în cadrul evenimentelor FILIT, ce vor fi anunțate pe site-ul www.filit-iasi.ro.

Luni, 7 octombrie, de la 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, Mathias Enard va răspunde întrebărilor jurnalistului Marius Constantinescu și ale publicului, cu ocazia lansării celui mai recent roman: Dorință, apărut în colecția Babel a editurii Nemira, în traducerea lui Cristian Fulaș.

Marți, 8 octombrie, de la 19.00, Institutul Francez din București găzduiește o dezbatere pe tema România între Occident și Orient, cu Mathias Enard.

Dorință, de  Mathias Enard (fragment)  

Camilla a început acordând cele treisprezece corzi din fixuri și verificând,cu câteva mișcări ale arcușului, ca perechile de corzi simpatice care treceau pe sub căluș și tastieră să rezoneze corect. Tocmai datorită respectivelor corzi viola d’amore avea un ton aparte, corzi care abia dacă se auzeau, care sunau în urma fiecărei note așa cum umbrele dau întregul relief unui portret.

Camilla și-a încălzit degetele și încheietura cu câteva arpegii, apoi a atacat o melodie pe care o cunoștea la perfecție pentru a căpăta încredere, allegro-ul unui concert pentru viola d’amore compus de un vechi maestru de muzică de la Pietà, cu multă vreme înainte, maestru al cărui nume era aproape uitat de public, dar ale cărui opere erau încă interpretate cu pasiune – mai ales acest concert vesel și deopotrivă emoționant pentru Camilla (dincolo de virtuozitatea extraordinară și de plăcerea pe care o încerca, orice-ar fi fost, cântând melodiile cele mai acrobatice) reprezenta o culme a artei acelui Maestru. Allegro, și bucuria a invadat imediat azilul; veselia a străbătut coridoarele și dormitoarele, camerele și oficiile; bucuria s-a propagat pe canalul din apropiere, s-a reflectat în apă și a răsunat chiar până la Palatul Dogilor; această melodie în re minor era viola d’amore în sine, era iubirea însăși și sfântul duh care adia deasupra Carnavalului – ce mare melodist, acest maestru Vivaldi! Atât de mare melodist, încât nici măcar nu excelează în materie de armonie: concertele sale nu se susțin decât prin cântece, prin dansurile cântate la unison sau pe două voci, joasele sunt adesea ratate, plate și fără nicio invenție, se gândea Camilla bisând pentru sine fraza atât de veselă și atât de frumoasă a concertului. Bineînțeles că nu ar fi spus nimic față de maestra di coro Anna Maria, care fusese eleva lui… Domnul Vivaldi cântase el însuși la viola d’amore, Camilla era sigură de asta: nu o trata simplu, ca pe o violină sau un alto, și știa, într-unul sau două concerte, să profite de posibilitățile atât de deosebite ale instrumentului și ale vocii sale unice.

Camilla a căutat în teancul de partituri (unele editate, bine imprimate pe hârtie frumoasă și altele manuscrise, recopiate de mână de muziciene) tema zilei, o sonată a Maestrului de Muzică al instituției, Andrea Bernasconi – ce păcat, se gândea Camilla, că suntem constrânse să executăm doar lucrări compuse de Maestri de la Pietà. Visa ca într-o zi să interpreteze în public una dintre sublimele sonate ale lui Attilio Ariosti, maestrul bolognez al viola d’amore, lucru din nefericire imposibil.
 
A început deci să-și descifreze partea pentru viola d’amore din sonata Maestrului Bernasconi, așteptând că Amerigo să vină cu violoncelul sau viola da gamba pentru a o acompania. Amerigo venea fără să spună nimic, fără a-și anunța sosirea, dar Camilla știa că întotdeauna apărea într-un final; se așeza și asculta clătinând din cap piesa pe care o cânta Camilla înainte de a lua el însuși instrumentul și a o acompania. Uneori li se alăturau o lăută, o ghitară sau o spinetă completând basul continuu, dar Amerigo nu aprecia nimic mai mult decât să cânte singur cu Camilla. Oricât repetau în fiecare zi, el nu se putea sătura de vocea ușor aspră a violei care conținea o urmă de duritate, o umbră – viola d’amore are o umbră în voce, un văl de o finețe unică pe care Amerigo îl simțea răspândindu-i-se ușor, aproape lichid, în mâini, pe ceafă, pe față, în pântec, iar această tafta rotitoare era textura pielii Camillei, mătasea buzelor ei, mângâierea degetelor ei pe care el nu avea s-o simtă nicicând altfel decât prin sunetul violei căruia-i răspundea cu acela al gambei, jos, suav și plin de virtuozitate – în freturile ei se nășteau acorduri somptuoase; intestinele poleite cu aramă și argint vibrau, iar pieptul lui Amerigo, sprijinit de spatele plat al violei, vibra și el, iar plămânii îi rezonau lipiți de inimă. Dorința lui Amerigo, acest ritm arzător, acest arcuș ce smulgea elodia din corzi, Camilla o auzea, bineînțeles; o înțelegea, o reproducea în pieptul, bustul și partea de jos a spatelui ei curbate ca niște eclise, cu viola sprijinită de umflătura sânului – îi plăcea să se știe dorită de acest bărbat care nu putea decât să o asculte. Să o asculte, să o atingă, să o miroasă, toate simțurile lui Amerigo erau unul singur, arcușul subțire apucat de jos, degetele care țineau firele albe de păr de cal ce frecau corzile tot mai apăsat, mâna stângă strângându-le pe cele mai grave (re, sol) pe gâtul instrumentului gros cât brațul unei femei, un braț moale pe care și-ar fi dorit să urce, cu ajutorul unei game magice, către pliul cotului. Amerigo și-o imagina pe Camilla învăluită în felurite materiale, în stofe, în foșnituri, în secrete păcătoase, parfumuri chihlimbarii și melodii nespuse a căror forță rămasă în gât avea să se transforme în lichid și să se scurgă de pe buze – Camilla își lăsa degetele să alerge pe coarde urmând ritmul dansului antic din prima mișcare a sonatei; i-a aruncat o privire lui Amerigo, al cărui cap se legăna pe ritm, cu fruntea sus și un surâs pur pentru a urma forța gravă a legănării. Viola tresărea, iubirea legată la ochi a volutei dansa în cercuri concentrice, în ritmul brațului Camillei; fantele picurau un cântec lichid și voluptuos; aceste flăcări din lemnul prețios emanau parfumul magic al unei flori pe jumătate deschise și îl vrăjeau pe Amerigo la fel cum îl vrăjea corpul Camillei, pe care și-l imagina grație foșniturilor rochiei. Amerigo tresărea hipnotizat, drogat, pierdut.

Mișcarea se apropia de sfârșit; viola a suspinat o ultimă dată înainte de a geme lung în dominantă – ritmul l-a lăsat pe Amerigo trist, cu bărbia pe umărul instrumentului, cu arcușul în gol, visător, ca și mort, iar Camilla, a cărei inimă reintra puțin câte puțin într-un tempo mai calm, a surâs și câteva secunde și-a contemplat partenerul. Părul negru, vigoarea bărbiei, noblețea feței, trăsăturile fine și blânde în ciuda urmelor – fâșii albicioase de piele, zbârcituri ale cărnii – atrocelui accident, estompate de timp. Amerigo era fiul unui patrician, abandonat după acea mare nenorocire; puțin lipsise să moară, Fecioara îl salvase, fusese încredințat milei Sale. Fili David Jesu miserere mei! Dar asta a fost tot; plânsetelor pruncului le-au răspuns țipetele muzicii. În ciuda obârșiei sale nobile, Amerigo nu-și dorise niciodată să părăsească ospedale; toate amintirile lui erau acolo și fiecare zid păstra urma secretă a mângâierii mâinii lui. Nu văzuse niciodată nici auriul serii care se lasă, nici gondolele care înaintau spre Dogana; nu-i plăceau nici Arlechino, nici Pulcinella, nici Tartaglia; îi plăcea opera pentru cuvintele care se îngemănau cu muzica, la fel ca în oratorii.

Îi plăcea să asculte povești, să mănânce și să bea; recunoștea toate cartierele Veneției după miros și nu fusese la un pas să se înece decât o singură dată, în copilărie, când o bandă de copii răi de la Castello îi întinseseră o capcană lângă un pod.

Camilla știa toate acestea și alte lucruri în plus. Dorința care picura aproape pură din sufletul violei. Dragostea profundă și fraternă pe care i-o purta. Violența mișcărilor arcușului, dificultatea partiturii, măștile Carnavalului.

Camilla a întors pagina pe pupitru; a doua mișcare era andante, tristă, încețoșată; îi amintea de Miercurea Cenușii fără să-și dea seama prea bine din ce motiv.

Mendicante, derelitto, incurabile: iată în ce-l transformase Camilla pe Amerigo. Un cerșetor abandonat și incurabil.

Dorința, de Mathias Enard, Ed. Nemira, 2019, trad. Cristian Fulaș, col. „Babel”