• „Omul are trei vârste: tinerețea, vârsta mijlocie și «Vai, ce bine arăți!»” - Fulton J. Sheen

Citesc, deci exist, despre „Femeia de hârtie”, de Rabih Alameddine

Citesc, deci exist, despre „Femeia de hârtie”, de Rabih Alameddine

O cititoare de cursă lungă

 

În Beirutul contemporan, Aaliya, o femeie de 72 de ani, trăiește, aproape nevăzută, într-un apartament vechi și înghesuit, sufocat de cărți și cutii pline cu hârtii. Nu e vorba de simple hârtii, ci de munca ei de o viață de a traduce în arabă opere ale literaturii universale. Pentru asta și-a pus la punct un sistem original: traduce doar cărți care nu sunt scrise în engleză și franceză, dar pe care le citește în aceste limbi.

 

...știu fluent doar trei limbi: araba, engleza și franceza. Așa că mi-am inventat un sistem al meu: pentru a obține cea mai fidelă reprezentare a unei opere, folosesc o traducere franceză și o traducere engleză pentru a crea o traducere în arabă. Este un sistem funcțional și bine planificat, care îmi permite să mă delectez cu ceea ce muncesc.  

 

La fiecare 1 ianuarie, după un ritual bine stabilit, se apucă de tradus o nouă carte pe care, după ce o duce la capăt, o închide într-o cutie depozitată într-o baie dezafectată. Pare o ocupație inutilă și lipsită de orice fel de valoare, însă pentru Aaliya, alături de actul de a citi, constituie însăși rostul vieții.

 

Cred că uneori, nu tot timpul, atunci când traduc, capul îmi e precum lumina cerului. Fără nici un efort personal, sunt vizitată de fericirea deplină. Nu se întâmplă des, însă pot fi fericită când sunt în comuniune cu traducerea, stăpâna mea. Uneori cred că asta e de ajuns, câteva clipe de extaz într-o viață de plictiseală beckettiană. Culmile nu pot exista fără văi. Activitatea mea de traducere este o operă de Wagner. Povestea începe, se acumulează tensiune, muzica crește și descrește în intensitate, viorile, cornii, și mai multă tensiune și, brusc, un moment de plăcere pură. Gabriel suflă din trompeta lui de aur, mireasma de ambrozie umple aerul și zei coboară din Olimp să danseze – nespus de minunată, această culme a extazului.

 

Femeia de hârtie (un titlu care mie mi se pare mai potrivit decât originalul, An Unnecessary Woman) este o plimbare prin memoria proustiană a Aaliyei, o viață cu amintiri din cărți ce sunt mai vii și mai importante decât amintirile vieții „reale”. Singură și singuratică, lipsită de obligații profesionale și familiale care s-o țină departe de cărți, Aaliya își permite luxul de a citi fără griji. Tot timpul. În mintea ei se amestecă versuri și replici, personaje, locuri și scriitori, cuvinte citite și fraze ce dobândesc statut de ființe. O lume de cuvinte, o femeie de hârtie, totul pe fundalul instabil și incendiar al Beirutului contemporan în care realitatea și literatura se amalgamează într-un mod profund și subtil, se-ngână și-și răspund.

 

Sunt sigură c-ați băgat de seamă că îmi displace Israelul, acest ridicol stat pigmeu care dă pe dinafară de îngâmfare, deși mulți dintre giganții pe care îi respect sunt evrei. Nu e nici o contradicție. Mă identific cu outsiderii, cu alienații sau deposedații. Ca multe state naționaliste, inclusiv ca statul pigmeu-frate Liban, Israelul este o oroare.

Israelienii sunt evrei care și-au pierdut simțul umorului.

Îmi plac bărbații și femeile care nu se potrivesc bine în cultura dominantă, sau, cum îi numește Álvaro de Campos, străini în acest loc la fel ca-n oricare altul, la fel de întâmplători în viață ca și în suflet. Îmi plac outsiderii, fantome cutreierând sălile pline de pânze de păianjeni ale castelului blestemat în care trebuie trăită viața.

O iubi David Grossman Israelul, dar îi cutreieră sălile pline de pânze de păianjeni la fel cum omonimul său Vasili le cutreiera pe ale Rusiei. A scrie înseamnă a ști că nu ești acasă.

Am încetat să-l îndrăgesc pe Ulise de îndată ce-a ajuns înapoi în Ithaca.

Îmi place mult ideea de țară natală, nu însă și întoarcerea efectivă în ea.

 

Cititorii adevărați se implică

 

E o vorbă în critica literară, cum că lectura de identificare e semn de amatorism. Cu alte cuvinte, „profesioniștii” lecturii citesc detașați, atenți la mecanismele de manipulare din spatele textului și, de preferat, imuni la ele. Așadar, când te identifici cu un personaj sau o situație se cheamă că ai fost „păcălit”. Mie-mi place când scriitorii mă „păcălesc” să iubesc, să urăsc, să gust sau să miros, așa că, deși sunt atentă la jocurile de cuvinte, la strategiile naratoriale, la stilul scriiturii și la felul în care e construit subiectul, mi se pare la fel de important să rezonezi cu personajele, să intri în pielea lor, să participi activ la acțiune pentru că doar așa liteatura își poate îndeplini unul dintre marile ei roluri: de a te deschide spre lume, spre alte feluri de a privi lumea și oamenii, spre alte posibilități pe care nici o viață de om nu le poate cuprinde sau epuiza. Cred că nu putem să citim neimplicați și cu indiferență, la fel cum nu putem trăi astfel.

 

Dacă ai impresia că Marcello din Conformistul, de Alberto Moravia, devine un porc fascist pentru c-a omorât șopârle când era copil, atunci îți dai asigurări că tu n-ai putea niciodată să faci așa ceva. Dacă crezi că doamna Bovary comite adulter pentru că încearcă să evadeze din banalitatea unor moravuri din Pleistocen, atunci trădările ei nu sunt ale tale. Dacă citești despre foametea din Etiopia sau violențele din Kazahstan, asta nu are legătură cu tine.

Toți încercăm să alungăm prin explicații Holocaustul, Abu Gahrib sau Masacrul din Sabra, negând că noi am putea face vreodată ceva atât de groaznic. Făptașii acelor crime sunt răi, poame rele, alții; există ceva în spiritul german sau american care face ca aceste popoare să fie susceptibile de a îndeplini ordine, de a bea Kool-Aid cu aromă de struguri, de a ucide fără discriminare. Crezi că tu nu ești persoana care ar fi putut provoca șocuri electrice în cadrul experimentului Milgram pentru că, nu-i așa, cei care au făcut asta trebuie să fi fost abuzați emoțional de către părinții lor sau au avut tați dominatori ori au fost părăsiți de neveste. Din orice motiv îi face diferiți de tine.

Când citesc o carte, îmi dau toată silința, nu întotdeauna cu succes, să las zidul să se fărâme un pic, baricada aceea care mă separă de carte. Încerc să mă implic.

Eu sunt Raskolnikov. Eu sunt K. Eu sunt Humbert și Lolita.

Eu sunt voi.

 

Citesc, deci exist. E suficient?

 

Nu mai știu cine și unde a zis ceva de genul, „când voi muri, cel mai mare regret va fi că nu o să mai pot citi”. Poate suna ciudat, teoretic sunt lucruri mult mai importante pentru care să trăiești, iubirea, familia, o viață împlinită... lucruri importante. Însă când am citit asta, am simțit foarte acut regretul ăsta: regretul de a nu fi citit tot, de a fi lăsat cărți necitite și autori necunoscuți. Nu știu cât ar trebui să citesc pentru a fi mulțumită. Eu chiar vreau să citesc tot și vreau să fac asta până în ultima clipă. Pe patul de moarte, deși nu mai poate face efortul de a ține o carte în mână, Stoner al lui John Williams se simte liniștit doar privind cărțile ce stau pe noptiera de lângă pat. Și asta e suficient. În zilele proaste, în zilele triste, în zilele în care pare că nimic nu are rost, simpla prezență a cărților îmi face bine. Oriunde aș fi, îmi dau senzația de acasă. Sunt acasă atâta timp cât am o carte și un creion cu mine; sunt străină oriunde trebuie să renunț la ele.

 

Mă duc înapoi în dormitor, înapoi la teancul de cărți de pe măsuța mea de toaletă fără oglindă, cărți necitite pe care intenționez să le citesc, un teanc mare. Nu e dificil să aleg ce carte să citesc. De obicei, mă opresc la ultima carte pe care am adus-o acasă. Cumpăr cărți în mod constant și le pun în teancul cu Cărți-De-Citit. Când termin ceea ce citesc în momentul respectiv, încep ultima carte pe care am cumpărat-o, cea care mi-a atras atenția ultima oară. Desigur, teancul crește întruna, până când decid că n-o să mai cumpăr nici măcar o care până când nu termin teancul. Uneori, funcționează.

Cartea de deasupra din teanc este Microcosmosuri de Claudio Magris. (...) O, splendidul Microcosmosuri, plăcerea de a descoperi o capodoperă. Frumusețea primelor propoziții, acel ce-este-asta, cum-se-poate-asta, prima îndrăgostire, surâsul sufletului. Inima începe să-mi crească. Mă văd stând toată ziulica în fotoliul meu, adâncită în alte vieți, intrigi și fraze, îmbătată de cuvinte și himere, paralizată de satisfacție și mulțumire, citind până la lăsarea amurgului, până când nu mai sunt în stare să deslușesc cuvintele, până când mintea începe să-mi zboare, până când mușchii dureroși nu mai sunt capabili să țină cartea ridicată. Bucuria este anticiparea bucuriei. Lectura unei cărți bune pentru prima dată este la fel de minunată ca prima înghițitură de suc de portocale care întrerupe postul în Ramadan.

Mă rog, eu n-am mai postit de pe vremea când eram obligată să fac asta, copil fiind. Doar îmi amintesc cum era.

Mă așez mai bine în fotoliul pentru citit, îmi ridic picioarele. O să fie o călătorie lungă, voluptuoasă.

 

Poate pasiunea pentru lectură, doar ea singură, să justifice întreaga existență a unui om? Te poți defini ca cititor/cititoare și asta să reprezinte munca ta de-o viață? Cea mai mare realizare a ta? La întrebarea ce ești? răspunde cineva cu mândrie și convingere „sunt cititor”? Când ne facem CV-ul, putem scoate cititul din zona de „hobby” pentru a o pune la „experiență profesională”? Să fii scriitor e o meserie, să fii traducător, redactor, editor, ilustrator, bibliotecar, librar, la fel. Dar cititor? Poți fi doar cititor? Citesc, deci exist. E suficient? Sper să fie. Trebuie să fie, pentru că este singura ocupație în care mă regăsesc. Restul sunt doar alienări.

 

M-am abandonat cu mult timp în urmă unei pofte oarbe pentru cuvântul scris. Literatura e groapa mea cu nisip. E locul meu de joacă, în ea îmi construiesc fortărețele și castelele, acolo petrec momente glorioase. Lumea din afara acelei gropi cu nisip este cea care îmi face necazuri. M-am adaptat prin îmblânzire, deși neconvențională, la această lume vizibilă, ca să mă pot retrage fără multă dificultate în lumea mea interioară, a cărților. Transmutând această metaforă nisipoasă, dacă literatura este groapa mea cu nisip, atunci lumea reală este clepsidra mea - o clepsidră care se scurge cu fiecare fir de nisip. Literatura îmi dă viață, iar viața mă ucide.

Am ajuns să recurg la artă ca să evadez din viață. M-am furișat afară din viață, în literatură.

 

Femeia de hârtie e o carte pe care nu o împrumuți ca s-o citești, ci care trebuie să fie a ta ca să poți s-o umpli de sublieri (cu creionul, evident) și de post-it-uri. Poate părea livrescă, pentru că e plină de referințe literare, însă mie mi-a plăcut tocmai datorită acestor trimiteri literare omniprezente. În galeria mea personală de mari cititori, Aaliya stă pe același raft cu William Stoner și Alberto Manguel și se simt foarte bine împreună. Și, alături de ei, și eu mă simt acasă.

Romanul lui Rabih Alameddine a fost, pentru mine, una din acele cărți cu care te identifici profund, în care trăiești și la care te întorci mereu cu emoție. Mi-a făcut un chef nebun să citesc și să recitesc (nu că nu l-aș fi avut, dar acum e și mai accentuat). Ce să citesc? Simplu: toate cărțile. De la Austerlitz de W.G. Sebald pe care Aaliya abia o terminase de tradus (și care, întâmplător, era și pe biroul meu așteptând să-i vină rândul), până la Memoriile lui Hadrian de Margurite Yourcenar, prima carte prin care (fiind scrisă în franceză), la 72 de ani, își schimbă sistemul de traducere atât de bine spus la punct. Oricând o putem lua de la capăt, oricând putem avea parte de începuturi noi, de cărți noi. Și ăsta e un gând care poate schimba tot.

 

Pot să traduc Doamna Dalloway. Pot dacă vreau. O să petrec ziua aceea faimoasă în capul Clarissei în timp ce se pregătește să găzduiască petrecerea. Sau o să lucrez la O cameră separată în propriul meu apartament umed. Poate c-ar trebui să traduc Pentru cine bat clopotele de Hemingway. Durerea s-ar putea să inducă un extaz religios.

Ba nu, pot să traduc o carte franțuzească. Pot să petrec un an cu scumpa mea Emma Bovary.  (...)

Las-o pe Emma. O voi traduce pe Marguerite a mea. Memoriile lui Hadrian, romanul meu preferat. Poate că l-o fi vrut Marie Thérèse pe Vronski de soț, dar eu îl voiam pe Hadrian. Voiam pe cineva care să ridice monumente în memoria mea, care să făurească statui. Voiam pe cineva care să ridice orașe în numele meu.

Unde este Aaliyoolisul meu?

Hadrian sau Emma, Emma sau Hadrian, o casnică franțuzoaică sau un împărat roman? Alegeri, alegeri nelimitate – ei bine, aproape nelimitate

Dacă o voi traduce pe Yourcenar, pot să fiu propriul meu Hadrian. Îmi pot clădi propriul oraș. Pot să fiu împărat pentru un an, conducătorul universului, arbitrul vieții și morții. Numiți-mă Împăratul-Fir-de-Praf.

 

Femeia de hârtie, Rabih Alameddine, Ed. Polirom, 2015, trad. Mihaela Negrilă, col. „Biblioteca Polirom. Actual”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

O nouă istorie a literaturii române lansată de Nicolae Manolescu la Gaudeamus

Nicolae Manolescu va lansa la Gaudeamus o nouă carte, un fel de istorie a literaturii române ce se vrea mai prietenoasă și mai accesibilă decât volumele scrise pentru specialiști, intitulată „Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc”.

„Prin celălalt capăt al telescopului”, de Rabih Alameddine (fragment)

Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul „Prin celălalt capăt al telescopului”, de Rabih Alameddine, proaspăt apărut în colecția de literatură universală „Biblioteca Polirom” – coordonator Dan Croitoru, în anul în care aceasta împlinește 25 de ani.

Cu cele mai bune intenții – „Lumina dintre oceane”, de M.L. Stedman

Lumina dintre oceane este un roman bine scris, povestea e bine construită și e chiar greu, odată început, să-l lași din mână. Pe mine m-a cam întristat finalul, dar, pe de altă parte, nu aș fi vrut să fiu în situația de a hotărî ce a fost bine și ce a fost rău în alegerile pe care le-au făcut personajele.

8 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Cristina A 09-08-2017 19:30

    Un articol supeeeerb! Multumesc!

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 10-08-2017 11:56

    Cu drag, mă bucur că ți-a plăcut :)

  3. Catalina Serban 12-09-2015 10:25

    Buna, Laura!Prin martie citeam si eu aceasta carte, primita cadou de maritsor. Recunosc ca a fost ca o gura de aer pentru mine, cum de ceva ani buni citesc doar carti de specialitate. La fel cum ai spus si tu, nu este o carte pe care o imprumuti sau apoi o faci cadou. Este o carte care iti ramane intiparita in vene de cititor arid, pentru ca te atinge in toate simturile, de la senzatii, la mirosuri, gusturi pana la cognitie. Nu stiu daca am reusit sa ma identific cu personajul, dar este drept ca m-a prins captiva in existenta sa beiruteana si m-a trimis in viitor. Intr-un viitor in care deja stiu ce carti au sa-mi fie camarazi ai diminetilor singuratice. Cea mai mare surpriza a mea, a fost sa descopar pe la jumatatea cartii ca autorul este barbat :D. Pentru asta mi se pare ca este cu adevarat maiestros, sa construiasca un astfel de personaj feminin si sa-i expuna atat de autentic framantarile, trairile, emotiile, existenta. Ma bucur ca ai scris despre aceasta carte. Cred ca este o carte facuta pentru a fi citita in zilele mohorate de toamna sau primavara, pentru ca ne provoaca la si mai multa lectura si la si mai multa introspectie. O zi de toamna minunata iti doresc!

    Raspunde
  4. Laura Câlțea 12-09-2015 10:44

    Bună, Cătălina, bucuroasă de cunoștință :) Mă bucur că ți-a plăcut „Femeia de hârtie”, chiar e o carte cu totul specială și care ar putea fi, ea singură, o bibliografie întreagă. Am vrut să fac o listă a cărților recomandate, însă nici acum nu am găsit timp pentru asta. Și, da, chiar în zilele astea de ploaie mi-am adus aminte de ea și mă gândeam ce plăcut ar fi să mă afund din nou în universul livresc al lui Alameddine :) Să ai un week-end minunat și cât mai multe lecturi frumoase!

  5. Ana 28-04-2015 17:36

    Salut, Laura! O coincidenta fericita face ca si eu sa fi terminat aceasta carte ieri. O lectura foarte frumoasa care mi-a amintit de "Eleganta Ariciului" prin prisma referintelor literare si culturale (abia astept sa citesc si "Stoner"). De mentionat cred ca este si finalul reusit al cartii, faptul ca in cele din urma a lasat "vrajitoarele" sa o ajute si eu cred ca a realizat ca desi stivele de carti sunt niste companioni extraordinari, totusi din cand in cand e nevoie si de o prezenta umana in jurul nostru. Frumoasa si descrierea Beirutului, printre randuri.

    Raspunde
  6. Laura Câlțea 28-04-2015 18:00

    Bună, Ana, bucuroasă de cunoștință :) E foarte frumoasă toată cartea, cum ai zis și tu; mie mi-ar fi plăcut s-o citez pe toată, dar am mai lăsat și lucruri de descoperit pentru cititori ;)) Am înțeles că Alameddine mai are câteva cărți la fel de bune ;)

  7. Ema 27-04-2015 23:47

    Faine cărțile astea care îți fac chef de citit. :) Laura, m-ai convins. Vreau și eu cartea asta!Mi-au plăcut pasajele personale legate de „meseria” de cititor și am mai remarcat următoarea chestie: când te identifici cu un personaj sau o situație se cheamă că ai fost „păcălit”. Ha, nu am privit niciodată din unghiul ăsta! Că scriitorul încearcă să mă manipuleze, da, dar că am fost păcălită... Și eu prefer să fiu un cititor naiv și păcălit, decât unul lucid și cârcotaș. :)Austerlitz am și eu în bibliotecă (ediția de la Curtea Veche) dar nu m-am învrednicit s-o citesc. Poate îmi dă un impuls femeia de hârtie (fain titlu, într-adevăr). :)

    Raspunde
  8. Laura Câlțea 28-04-2015 09:17

    Nici nu mă gândeam că nu-ți va plăcea. Chiar e o carte de suflet pentru cititorii pasionați. Faza asta cu „păcălitul” e una dintre chestiile care ți se predau la Litere: lectura de identificare e semn de amatorism. Dar acum sunt mai bătrână și știu și eu mai multe ;)