„Fiica ceasornicarului”, de Kate Morton (fragment în avanpremieră)

„Numele meu... nimeni nu și-l amintește. Ce s-a întâmplat în acea vară... doar eu mai știu.”

Kate Morton construiește un roman pasionant nu numai prin dozarea suspansului, ci și prin forța personajelor și finețea detaliului. În vara anului 1862, artiștii din Frăția Magenta, însoțiți de muzele lor, sunt invitați să creeze și să se bucure de libertate la Birchwood Manor, casa mult iubită a lui Edward Radcliffe de pe malul Tamisei. Edward e cel mai strălucit dintre ei, cel mai entuziast, cel mai hotărât să sfideze prejudecățile epocii. Dar în scurtă vreme, viața și cariera lui vor fi distruse căci, spre sfârșitul șederii lor, o femeie este împușcată, o alta dispare, iar o neprețuită bijuterie de familie este de negăsit.

O sută cincizeci de ani mai târziu, Elodie Winslow, o arhivistă londoneză, dă din întâmplare peste o geantă veche, în care găsește carnetul de schițe ce pare să fi aparținut unui pictor victorian și fotografia unei tinere de o frumusețe aparte. Printre desenele din carnet, unul anume îi atrage atenția: o casă cu două frontoane, așezată la cotul unei ape, care i se pare neobișnuit de familiară. Care e legătura ei cu Birchwood Manor? Și de ce simte că femeia din fotografie are ceva să-i transmită? Pentru a răspunde acestor întrebări, Elodie va trebui să asculte vocea martorului uitat de toți: Birdie Bell, fiica ceasornicarului.

„În cel de-al șaselea său roman, Kate Morton explorează istoria întrețesută a oamenilor și a locurilor. Pe lângă dragoste – nu numai iubire în sens romantic, ci și dragoste părintească și de frate – și pierdere, povestea, formidabil spusă de Morton, e prilej de reflecție asupra artei, trădării și asupra felului în care vieți adevărate și locuri reale se pot preschimba în timp până ajung să capete aură de legendă.“ (Publisher’s Weekly) 

Kate Morton s-a născut în 1976 la Berri, în sudul Australiei, fiind cea mai mare dintre cele trei fete ale familiei. A studiat arta dramatică la Trinity College din Londra, audiind apoi un curs despre Shakespeare la Royal Academy of Dramatic Art din capitala britanică. A urmat cursurile de literatură engleză de la University of Queensland, pe care le-a absolvit ca șefă de promoție. Și-a continuat studiile cu o lucrare de masterat care a avut drept temă tragedia în literatura epocii victoriene. Primul ei roman, Casa de la Riverton (The House at Riverton; Humanitas Fiction, 2009), a fost publicat în Australia în 2006 cu titlul The Shifting Fog, iar un an mai târziu, cu noul titlu, în Marea Britanie și Statele Unite, fiind desemnat bestseller de Sunday Times și New York Times. Cel de-al doilea roman, Grădina uitată (The Forgotten Garden, 2008; Humanitas Fiction, 2011), a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor din Australia și Marea Britanie și a fost desemnat de Sunday Times drept cea mai vândută carte a anului. În 2010 publică Orele îndepărtate (The Distant Hours; Humanitas Fiction, 2013), care se bucură de același succes. Romanul Păzitoarea tainei din 2012 (The Secret Keeper; Humanitas Fiction, 2014) a devenit la rândul lui bestseller și a fost recompensat cu American Library Association Award 2013, Women’s Fiction Category. Primele sale patru romane au câștigat Australian Book Industry Award for General Fiction Book of the Year. În 2015 îi apare Casa de lângă lac (The Lake House; Humanitas Fiction, 2017), bestseller aflat în topurile de vânzări din Australia, SUA, Marea Britanie și Canada. În 2018 Kate Morton publică Fiica ceasornicarului (The Clockmaker’s Daughter; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional nominalizat la Indie Book Awards 2019, Australia. Romanele lui Kate Morton s-au vândut în 11 milioane de exemplare în 42 de țări, fiind traduse în 34 de limbi.

Fiica ceasornicarului, de Kate Morton (fragment în avanpremieră) 

Vara, 2017

Pentru Elodie Winslow, acesta era momentul preferat al zilei. Vara în Londra, când într-un anume moment al amiezii târzii soarele părea că șovăie în trecerea lui pe cer și lumina se revărsa prin cărămizile de sticlă din pavaj direct pe biroul ei. Și avantajul era că, Margot și dl Pendleton fiind plecați deja acasă, Elodie se bucura pe deplin de una singură. 
Subsolul companiei Stratton, Cadwell & Co, din clădirea sa de pe Strand, nu era un loc prea romantic, nu semăna nici pe departe cu colecţia de documente de la New College, unde Elodie se angajase peste vară, după ce își terminate studiile de masterat. Nu era niciodată cald, nici măcar în timpul unui val de caniculă ca cel de acum, când Elodie era nevoită să poarte un jerseu în birou. Dar adesea, când se aliniau stelele, biroul devenea aproa pe fermecător, cu tot izul său de praf și vechi, cu toată umezeala Tamisei. 
În bucătărioara îngustă din spatele fișetelor, Elodie a turnat apă în cană și a întors clepsidra. Margot era de părere că această precizie era exagerată, dar lui Elodie îi plăcea ca pliculețul de ceai să stea în apa fiartă exact trei minute și jumătate. 
Și în timp ce aștepta, firicelele de nisip scurgându-se în vasul de sticlă, Elodie și-a  reamintit de mesajul Pippei. Îl citise pe telefon când dăduse fuga peste drum să-și cumpere un sendviș la prânz: o invita la o petrecere dată pentru lansarea unei colecții de modă, care i se părea la fel de tentantă ca o oră petrecută în sala de aștept are a unui doctor. Din fericire, avea deja alt program – să-l viziteze pe tatăl ei în Hampstead ca să ia înregistrările pe care i le pregătise –, așa că nu mai era nevoită să inventeze un motiv de refuz. 
Nu era ușor să i se spună „nu“ Pippei. Era cea mai bună prietenă a ei încă din prima zi a clasei a treia la școala primară din Pineoaks. Adesea, Elodie îi mulțumea în gând domnișoarei Perry că le așezase în aceeași bancă: Elodie – Fetița cea Nouă, în uniformă străină și cu codițele strâmbe împletite cu greu de tata, și Pippa, cu zâmbetul ei larg, cu gropițe în obraji, mișcându-și mereu mâinile când vorbea. 
De-atunci au rămas nedespărțite. În școala primară, la liceu și chiar după aceea, când Elodie a plecat la Oxford, iar Pippa la Central Saint Martins. Acum se vedeau mai rar, dar asta era de așteptat – lumea artistică era atât de ocupată și sociabilă, iar Pippa lăsa un șir nesfârșit de invitații în mesageria telefonului lui Elodie, în timp ce se îndrepta de la deschiderea unei galerii sau prezentarea unei instalații la alta. 
Lumea arhivelor era, prin comparație, complet neaglomerată. Adică nu era aglomerată după gustul efervescent al Pippei. Elodie petrecea mult timp la birou şi intra adesea în contact cu altfel de ființe umane, dar nu erau chiar dintre cele care trăiau și respirau. Primii domni Stratton și Cadwell străbătuseră globul pământesc la vremea când tocmai începuse să se micșoreze, iar inventarea telefonului nu diminuase încă importanța corespondenței scrise. Așa că Elodie își petrecea timpul în compania unor obiecte apar- ținând unor persoane de mult dispărute, cufundându-se în descrierea unei serate ținute în Orient Express sau a întâlnirii dintre aventurierii victorieni în căutarea Coridorului Nord- Vestic. 
Astfel de evenimente sociale peste timp o bucuraseră mereu pe Elodie, care e drept că nu avea prea mulți prieteni în carne și oase, dar nu-și bătea capul cu asta. Era istovitor să tot zâmbești și să sporovăiești, să îți dai cu părerea despre vreme, și, indiferent cât de restrânse erau, pleca întotdeauna de la întâlniri mondene simțindu-se vlăguită, de parcă și- ar fi pierdut niște părți vitale pe care nu le-ar mai fi putut recupera vreodată. Elodie a scos pliculețul de ceai, a stors ultimele picături în chiuvetă și și-a turnat lapte preț de două secunde. 
Și-a dus cana la masa de lucru unde începeau să răzbată razele soarelui de amiază și, pe măsură ce aburul se răsucea voluptuos, iar palmele i se încălzeau, Elodie își trecea în revistă treburile rămase pe ziua aceea. Ajunsese la mijlocul unui index al termenilor din relatarea tânărului James Stratton despre călătoria sa pe coasta de vest a Africii din 1893, mai avea de scris un articol pentru numărul următor al buletinului lunar al companiei Stratton, Cadwell & Co, iar dl Pendleton îi lăsase să verifice corectura pentru catalogul următoarei expoziții, înainte de a-l da la tipar. 
Dar Elodie lucrase toată ziua cu cuvinte, asigurându-le înșiruirea corectă, și își simțea mintea obosită. Privirea i-a căzut pe cutia de carton de sub biroul ei. Stătea acolo de luni după-amiază, când, din pricina unei inundații în biroul de deasupra, trebuiseră să evacueze imediat vechea garderobă – un adaos arhitectural cu tavan jos în care Elodie nu- și amintea să fi intrat în cei zece ani de când lucra în clădirea aceea. Cutia apăruse de sub un maldăr de draperii de brocart prăfuite aflate în spatele unui șifonier vechi, purtând o etichetă scrisă de mână: „Conținutul unui sertar al birou lui din pod, 1966 – necatalogat.“ 
Descoperirea unor materiale de arhivă în garderoba dezafectată – să nu mai pomenim și că asta se întâmpla după zeci de ani de când se pare că fuseseră livrate – era îngrijorătoare, iar reacția dlui Pendleton fusese explozivă, după cum era de așteptat. Era maniac în privința protocolului și era un mare noroc – după cum căzuseră de acord Elodie și Margot ceva mai târziu – că cel însărcinat cu primirea acelor materiale în 1966 părăsise de mult timp acest serviciu. 
Iar asta căzuse cum nu se poate mai rău: de când le fusese trimis un consultant în probleme de management ca să mai „scape de balast“, dl Pendleton stătea ca pe jar. Nu numai că i se invada universul personal, dar era prea de tot să fie jignit punându-i-se la îndoială eficiența. 
— E ca și cum cineva ți-ar cere ceasul cu împrumut ca să-ți zică el cât e ora, spusese el cu un rictus înghețat după întâlnirea cu specialistul din ziua precedentă. 
Cum apariția bruscă a cutiei amenințase să-l ducă în pragul apoplexiei, Elodie – căreia îi displăcea lipsa de armonie la fel de mult ca dezordinea – a intervenit promițând ferm că va aranja ea totul, împingând-o iute sub birou ca să o facă nevăzută. 
De atunci avusese grijă să o țină ascunsă ca să nu mai provoace o altă criză, dar acum, în biroul liniștit, a îngenuncheat și a scos cutia din ascunziș…

Parcă luată prin surprindere de împunsătura luminii bruște, geanta – strivită pe fundul cutiei – s- a umflat ca și cum ar fi tras aer în piept. Făcuse o călătorie lungă și obositoare, după cum era de înțeles. Marginile i se tociseră, cataramele îi ruginiseră și un miros neplăcut de mucegai îi năpădise interiorul. Iar praful se întărise formând o patină permanentă pe pielea ei cândva fină, făcând-o să semene cu obiectele acelea pe care oamenii le țin la distanță, privindu-l e pe toate părțile, în timp ce socotesc la ce ar fi bune. Prea veche ca să fie de vreun folos, dar cu un aspect istoric greu de definit, care excludea posibilitatea de a o arunca. 
Geanta fusese mult iubită cândva, admirată pentru eleganța ei și, mai ales, pentru utilitatea ei. Fusese de nelipsit cuiva la vremea când astfel de obiecte erau ținute la mare preț. De atunci rămăsese ascunsă și nebăgată în seamă, regăsită și denigrată, pierdută, găsită, uitată. 
Acum, totuși, lucrurile care stătuseră deasupra ei erau ridicate în fine unul câte unul și geanta era scoasă la iveală, în încăperea aceasta cu zumzet slab de electricitate și trosnet de țevi, cu lumină difuză galbenă, miros de hârtie și mănuși albe și moi. 
Dincolo de aceste mănuşi albe și moi se afla o femeie. Tânără, cu brațe subțiri, ducând spre un gât delicat pe care se sprijinea un chip înconjurat de păr negru, scurt. Ținea și ea geanta la distanță, dar nu cu un sentiment de neplăcere. 
Atingerea ei era blândă, buzele i se strânseseră în semn de interes ca gura unei punguțe elegante, iar ochii săi întunecați se îngustaseră ușor, după care se deschiseseră larg la vederea margi nilor cusute de mână, cu măiestrie, cu ață fină de bumbac indian. 
Și-a trecut ușor degetul cel mare peste inițialele șterse și mohorâte de pe clapă și geanta a simțit un fior de plăcere. Atenția acestei tinere îi dădea de înțeles că ceea ce se dovedise a fi o călătorie neașteptat de lungă ar fi putut să se apropie de sfârșit. 
Deschide-mă! a îndemnat-o geanta. Uită-te înăuntru!

Cândva geanta aceasta fusese nouă și strălucitoare, făcută pe comandă de domnul Simms însuși la manufactura regală W. Simms & Son din Bond Street. Inițialele aurite fuseseră dăltuite de mână și lipite la cald cu mare pompă, fiecare țintă și cataramă de alamă fusese special aleasă, atent cercetată și lustruită, pielea de cea mai fină calitate fusese croită și cusută cu grijă, unsă și fățuită cu mândrie. Mirosul de mirodenii din Orientul Îndepărtat – cuișoare, santal și șofran – se strecurase prin crăpăturile clădirii din parfumeria de alături și se cuibărise în ea, făcând-o să te ducă cu gândul la locuri îndepărtate. 
Deschide- mă…
Femeia cu mănuși albe a desfăcut catarama de alamă și geanta și-a ținut respirația. 
Deschide-mă, deschide-mă, deschide-mă… 
I-a dat la o parte cureaua de piele și, pentru prima dată în mai bine de o sută de ani, lumina a pătruns în colțurile cele mai întunecate ale genții. 
O învălmășeală de amintiri – trunchiate și confuze – a năpădit- o: clopoțelul de deasupra ușii de la Simms & Son, foșnetul rochiei unei tinere, tropăitul copitelor de cai, mirosul de vopsea proaspătă și terebentină, căldură, pasiune, șoapte. Lumina lămpilor cu gaz din gări, un râu lung și șerpuitor, parfumul de grâne coapte al verii… 
Mâinile înmănușate s-au retras, și odată cu ele încărcătura genții. Vechile senzații, vocile, urmele s-au risipit și totul a devenit – în fine – șters și tăcut. 
Se terminase. 

Elodie a pus conținutul în poală și a așezat geanta deoparte. Era un lucru prea frumos care nu se potrivea cu celelalte din cutie, o adunătură de obiecte de birou: un perforator de hârtie, o călimară, un suport de creioane și agrafe, precum și un toc de ochelari din piele de crocodil, a cărui etichetă informa că este „proprietatea lui L.S- W“. Aceasta i-a indicat lui Elodie că biroul și obiectele de pe el aparținuseră lui Lesley Stratton-Wood, o strănepoată a unuia din vlăstarele familiei primului James Stratton. Datarea ar fi concis – Lesley Stratton-Wood murise în anii 1960 – și s-ar fi explicat astfel de ce cutia fusese adusă la Stratton, Cadwell & Co. 
Dar geanta era totuși prea veche ca să fi aparținut domnișoarei Stratton-Wood, dacă nu cumva fusese făcută vreo copie în mod special, iar obiectele dinăuntru păreau a fi dinaintea secolului XX. La o primă privire au ieșit la iveală un carnet negru cu monograma (E.J.R), cu marginile marmorate, o cutie de creioane de alamă din epoca victoriană mijlocie și o mapă de documente din piele verde, decolorată. Nu aveai cum să-ți dai seama de la început cui aparținuse geanta, dar sub clapa din față a mapei se afla o etichetă aurită pe care scria: „James W. Stratton, Esq., Londra, 1861“. 
Mapa verde era subțire și, la început, Elodie a crezut că ar fi putut fi goală, dar când i-a desfăcut închizătoarea, a dat de un singur obiect: o ramă delicată de argint, îndeajuns de mică să îi încapă în palmă, conținând fotografia unei femei. Era tânără, cu părul lung, deschis la culoare, dar nu blond, din care jumătate era prins într-un coc moale în vârful capului, ochii priveau direct, cu bărbia ușor ridicată și pomeții înalți. Buzele arătau o fire voluntară, condusă de inteligență, poate chiar și de sfidare. 
Elodie a simțit un fior de nerăbdare pe când studia din priviri tonurile de sepia, ca o promisiune de redescoperire a unei vieți. Rochia femeii era mai lejeră decât ar fi fost de așteptat pentru epoca aceea. Materialul alb îi cădea pe umeri într-un decolteu ascuțit. Mâneca transparentă era largă și, la o mână, fusese ridicată până la cot. Avea încheieturile subțiri, iar mâna așezată în șold îi punea în evidență subțirimea taliei. 
Încadrarea era la fel de neobișnuită ca și subiectul, căci femeia nu se afla în interior, așezată pe o canapea sau pe vreun fundal pitoresc așa cum ar fi fost de așteptat la un portret victorian. Ea se afla afară, înconjurată de o verdeață deasă, un peisaj care sugera mișcare și viață. Lumina era difuză, cu un efect amețitor. 
A pus fotografia la o parte și a luat carnetul cu monogramă, care s-a deschis scoțând la iveală pagini crem, groase, din hârtie pânzată scumpă, pline cu rânduri întregi de scriitură, și din când în când cu câte o schiță în cerneală a unor siluete, peisaje, obiecte. O bucată de hârtie ruptă de altundeva a căzut dintre pagini. Pe ea era scrisă o singură frază: „O iubesc, o iubesc, o iubesc, și dacă n- o să fie a mea am să înnebunesc cu siguranță, căci mă tem că, atunci când nu sunt cu ea…“ 
Cuvintele au țâșnit de pe pagină de parcă ar fi fost rostite cu voce tare, dar, când a întors hârtia pe partea cealaltă, Elodie nu a aflat de ce se temea cel ce le scrisese. 
Și-a trecut degetul înmănușat peste aceste rânduri. Ridicată în lumină, hârtia dădea la iveală propria urzeală, împreună cu perforațiile străvezii lăsate de penița ascuțită a tocului. 
Elodie a pus cu grijă la loc în carnet hârtia cu marginile rupte. 
Deși atât de vechi acum, impactul acestui mesaj era tulburător: vorbea pregnant și valabil încă despre o treabă neterminată. 
Elodie a mai frunzărit cu atenție câteva pagini pline cu studii hașurate de o mână de artist și, din când în când, câte o schiță de profil pe marginea textului. 
Apoi s-a oprit. 
O schiță anume era mult mai atent lucrată decât celelalte, mai completă. Un peisaj de pe malul unui râu, cu un copac în prim-plan și o pădure care se zărea îndepărtare, peste un câmp lin. De după o dumbravă în partea dreaptă se ivea o casă cu două frontoane cu acoperișuri ascuțite, cu opt hornuri și cu giruetă frumos lucrată, care înfățișa Soarele și Luna și alte corpuri cerești. 
Era un desen minunat, dar nu din pricina asta a rămas Elodie cu privirile ațintite la el. A avut un sentiment aproape dureros de déjà-vu, atât de puternic că-i apăsa pieptul. 
Mai văzuse locul acela. Amintirea era atât de vie, de parcă fusese acolo, și totuși Elodie își dădea oarecum seama că îl vizitase doar în închipuirea ei.
Cuvintele i-au revenit în minte cu aceeași claritate cu care se aude cântecul păsărilor în zori: „Și pe poteca șerpuită, peste poiana întinsă, spre râu au pornit-o cu tainele și săbiile lor.“ 
Și și-a amintit. Era o poveste pe care i-o spunea mama ei. O poveste de adormit copiii, romantică și încâlcită, cu eroi și tâlhari și o Zână a Zânelor, care se petrecea într-o  casă ascunsă în păduri întunecate, înconjurată de o apă mare și șerpuitoare. 
Dar nu existase nici o carte cu imagini. Povestea fusese doar spusă, pe când ședeau amândouă în patul ei de copil din camera cu tavan înclinat. 
Orologiul din biroul domnului Pendleton a răsunat pe un ton jos și prevestitor, iar Elodie și- a aruncat ochii la ceasul ei de mână. Întârziase. Timpul își pierduse din nou șirul, prefăcându-și săgeata în praf în jurul ei. Cu o ultimă privire la scena ciudat de familiară, a pus carnetul și celelalte obiecte la loc în cutie, a închis capacul și a împins-o înapoi sub birou. 
Tocmai își luase poșeta și făcuse o parte din mișcările obișnuite de verificare și închidere a ușilor biroului, când a simțit o pornire greu de stăvilit. Neputând rezista, s-a repezit înapoi la cutie, a scos afară carnetul cu schițe și l-a vârât în geanta ei.

Fiica ceasornicarului, de Kate Morton, Ed. Humanitas Fiction, 2019, trad. Sînziana Dragoș, col. „Raftul Denisei”