• „Teama de ridicol determină în noi cele mai mari laşităţi” - André Gide

„Frații Karamazov”, de F.M. Dostoievski: Ivan Karamazov despre suferința copiilor

„Frații Karamazov”, de F.M. Dostoievski: Ivan Karamazov despre suferința copiilor

În timp ce citeam Fata cu toate darurile, de M.R. Carey, îmi revea în minte, obsesiv,un citat pe care știam sigur că-l citisem în Frații Karamazovde Dostoievski, în celebra discuție dintre Ivan (marele sceptic) și Alioșa (marele credincios). În mintea mea, deformat de timp, suna ceva de genul: „Dacă Dumnezeu permite ca un copil să fie chinuit, eu nu mă ridic împotriva lui Dumnezeu, dar mă retrag din joc”. Imediat ce am terminat romanul lui Carey, am început să dau căutări pe Google în română și engleză, am întrebat în stânga și-n dreapta prietenii, însă nimeni nu și-l amintea. În cele din urmă, cu ajutorul unui prieten, din aproape în aproape, am găsit capitolul în care avea loc discuția și replicile lui Ivan. Evident că nici una nu era identică cu ce-mi aminteam eu, însă ce am găsit a fost cu mult mai frumos și mai profund și mai dureros decât tot ce-mi aminteam. Capitolul se numește „Răzvrătirea” (este în partea a II-a, cartea a V-a, capitolul IV, iar în ediția folosită de mine, Polirom 2011, Top 10+, e între paginile 300-314). Imediat după această discuție începe cel mai celebru capitol al acestui roman, „Marele închizitor”. 

Mi-a făcut mare plăcere să recitesc câteva pagini din romanul lui Dostoievski (Frații Karamazov și Demonii sunt preferatele mele), așa că am făcut câteva selecții cu gândul că poate o să facă și altora plăcere să (re)citească. Mie mie se pare fascinant acest gen de dialog al cărților, momentul în care o care te duce cu gândul la alta și felul în care „se-ngână și-și răspund”. Nu știu dacă M.R. Carey s-a gândit la Dostoievski când și-a scris distopia, tind să cred că nu, însă legătura între aceste două cărți le conferă amândurora o profunzime surprinzătoare. Vă recomand să încercați și Fata cu toate darurile după ce citiți gândurile lui Ivan Karamazov referitoare la suferința copiilor și la ce înseamnă umanitatea. Sublinierile din text (îngroșările, de fapt) îmi aparțin și se referă chiar la punctele comune între discursul lui Ivan Karamazov și distopia lui M.R. Carey.

 

— (...) Aș fi vrut să-ți vorbesc despre suferința omenească în genere, dar poate că-i mai bine să ne limităm numai la suferințele copiilor. În felul acesta, argumentația mea o să se reducă, probabil, cam la o zecime din ceea ce ar fi trebuit să fie, dar e mai bine totuși să ne oprim numai asupra copiilor. Este în dezavantajul meu, bineînțeles, dar n-are a face. În primul rând, copiii îți sunt oricum dragi, chiar dacă-i ai tot timpul lângă tine, chiar dacă-s nespălați sau urâți (deși mi se pare că nu există copii urâți). Și, pe urmă, nu-mi face plăcere să vorbesc despre adulți nu numai pentru că sunt respingători și nu merită să fie iubiți, dar și pentru că apasă asupra lor un păcat: acela de a fi mușcat din mărul oprit, de a fi ajuns astfel să cunoască binele și răul. Aș spune că și astăzi încă se mai înfruptă din mărul oprit. Pe când copilașii n-au apucat să se înfrupte din el și deocamdată nu au nici un păcat. Ţie îți plac copiii, Alioșa? Ştiu că-ți plac și sunt convins că mă înțelegi de ce nu vreau să-ți vorbesc decât despre ei. Și dacă suferă atât de crunt pe lumea asta, este pentru ca sunt sortiți, probabil, să ispășească păcatele săvârșite de părinții lor, atunci când au mușcat din măr; aceasta e doar o explicație metafizică, pentru care sufletul unui pământean nu poate avea nici o înțelegere. Nu se poate ca un nevinovat – un biet prunc neprihănit – să sufere pentru alții. N-o să-ți vină poate să crezi, Alioșa, dar să știi că-mi sunt nespus de dragi copiii. Să observi că tocmai oamenii cruzi, pătimași, sângeroși, ca de-alde noi, ăștia din neamul Karamazovilor, iubesc uneori din toată inima copiii. Vezi tu, copiii, cât sunt încă prunci, adică până pe la vreo șapte ani, bunăoară, se deosebesc teribil de oameni: parcă ar fi niște ființe complet diferite, înzestrate cu altă fire. Am cunoscut cândva un tâlhar care asasinase familii întregi de-a lungul carierei sale, pătrunzând pe furiș noaptea prin case ca să jefuiască, și care, printre alte victime, înjunghiase și câțiva copii. Curios e însă că, la pușcărie, prinsese dragoste de ei. Tot timpul nu făcea decât să stea la fereastră și să se uite la copiii care se jucau prin curtea închisorii. Ba chiar îl obișnuise pe unul dintre ei – un prichindel, uite, atâtica – să se apropie de ferestruica lui, și cu timpul piciul ajunsese să se împrietenească cu el... Tu nu știi pentru ce îți spun toate astea, Alioșa? Mă doare capul îngrozitor și nu știu de ce mă simt atât de deprimat...(...)

— (...) Nekrasov pomenește într-o poezie  despre un mujic care-și lovește calul cu pleasna biciului peste ochi, peste „ochii lui blânzi”. Cine n-a avut parte să vadă astfel de scene? Este ceva specific rusesc. Nekrasov descrie căluțul numai piele și oase, covârșit de o povară peste puterile lui. Carul s-a împotmolit în noroi, și bietul căluț se trudește zadarnic să-l urnească din făgașuri. Mujicul îl bate, îl bate cu înverșunare, croindu-l așa cum apucă, înfierbântat de beția loviturilor; îl snopește în neștire, cărându-i la bice cu nemiluita. „N-oi fi putând, știu, dar trebuie să urnești carul de aici, chiar de-ai crăpa, numai să-l urnești!” Gloaba se smucește, în timp ce mujicul n-o slăbește deloc, plesnindu-l cu șfichiul peste ochi pe nefericitul dobitoc fără apărare, peste „ochii lui blânzi”, înlăcrimați. Mârțoaga se opintește, reușind, în sfârșit, să scoată carul din făgaș, și pornește mai departe, într-o rână, umilită, tremurând toată și abia mai suflând, cu un mers șontâcăit, penibil, curios. Scena, așa cum o descrie Nekrasov, este cutremurătoare, deși este vorba numai despre un cal, și doar de ce a făcut Dumnezeu pe lume calul dacă nu ca să fie bătut? Așa cel puțin ne-au învățat tătarii, lăsându-ne ca amintire cnutul.

De altfel, și oamenii au parte uneori de bice pe spinare. Să luăm, bunăoară, cazul unui anume domn bine , om cu școală, intelectual care, împreună cu consoarta lui, își bat sistematic copila, o fetiță de șapte anișori, biciuind-o cu nuiele; am notat totul foarte exact. Tăticul se bucură chiar când nuielele au noduri: „Așa are s-o doară mai tare”, zice el, și se apucă să-și „croiască” odrasla. Știu că există oameni care simt o plăcere sadică să bată, plăcere care sporește cu fiecare lovitură, în timp ce sângele li se înfierbântă tot mai tare, clipă de clipă. Omul își bate copila un minut, cinci, zece, mai mult, și loviturile se întețesc mai aprige și mai dureroase. Fetița țipă ca din gură de șarpe, apoi nici să țipe măcar nu mai poate, se îneacă: „Tată, tată, tăticule, tăticuțule!” Prin nu știu ce diabolică întâmplare, afacerea, devenind scandaloasă, ajunge în fața tribunalului. E angajat un avocat. Poporul rus și-a spus de mult părerea despre avocați – pentru el un avocat este „un suflet de vânzare”. Și avocatul nostru începe să vocifereze, apărându-și clientul: „Cazul e pe cât de simplu, pe atât de banal, o chestiune strict familială, un tată care-și bate copilul, și trebuie să recunoaștem că e o rușine pentru epoca noastră că un caz de felul acesta poate fi adus în fața instanței!” Convins de argumentele apărătorului, juriul se retrage pentru deliberare, ca, după câtva timp, să se reîntoarcă în sală, și să dea sentința; acuzatul e achitat. Publicul jubilează: așadar călăul a fost achitat! Ce rău îmi pare că n-am fost de față, fiindcă aș fi cerut să se instituie o bursă de onoare pentru zbirul acesta!... Ei, ce zici, mai mare dragul să vezi asemenea scene! Am însă alte cazuri și mai grozave, și tot în legătură cu cei mici, nici nu știi ce multe am strâns, Alioșa, o colecție întreagă de cazuri din viața copiilor ruși! Bunăoară, o fetiță de vreo cinci anișori, pe care părinții – altminteri „oameni culți, bine situați, respectabili, cu educație aleasă” – nu puteau s-o sufere. Îți repet, există indivizi care simt o plăcere deosebită să maltrateze copiii, însă numai și numai copiii. Cu toți ceilalți reprezentanți ai speciei omenești tartorii ăștia se poartă frumos, cu mânuși, ca niște persoane civilizate și umane, da, sunt europeni până în măduva oaselor, atâta doar că le face plăcere să tortureze copiii pe care îi iubesc tocmai pentru că le procură asemenea voluptate! Lipsa de apărare a unor biete făpturi care n-au pe cine să cheme într-ajutor, încrederea lor angelică este cu atât mai mult o tentație pentru acești sadici, tentație care le înfierbântă sângele spurcat! În sufletul fiecăruia dintre noi, de altminteri, zace o fiară – fiara patimilor neîmblânzite care caută să se smulgă din lanț – fie că-i vorba de o mânie turbată, de instinctele sadice ațâțate de țipetele victimei, sau de mai știu ce beteșuguri căpătate după o viață de desfrâu, podagră, boală de ficat și așa mai departe. Și, cum îți spuneam, sărmana copilă urgisită era supusă de părinții ei – oameni civilizați, mă rog! – la cele mai variate torturi. O snopeau în bătăi, o biciuiau și o călcau în picioare fără nici un motiv, încât mititica de ea avea tot trupușorul plin de vânătăi. Ca, în cele din urmă, cruzimea lor să atingă o adevărată culme a rafinamentului: iarna, în toiul gerului, o țineau toată noaptea încuiată în privată, sub cuvânt că nu se cere afară când o prind nevoile peste noapte (ca și când un biet prunc de cinci ani, care doarme dus, cufundat în somnul lui de îngeraș, poate fi deprins cumva să se trezească atunci când trebuie să se ceară afară!), o ungeau pe obraz cu excremente, pe care o sileau chiar să le mănânce, și cine crezi că făcea treaba asta? Însăși maică-sa, da, da, mama ei! O mamă care e în stare să doarmă liniștită, în timp ce se aud țipetele nefericitului copilaș, încuiat în miez de noapte în privată! Poți tu să-ți închipui un noduleț ca ăsta, care nici nu e în stare încă să-și dea bine seama ce se întâmplă cu el, stând așa închis în closet, pe întuneric și în frig, și, bătându-se cu pumnișorii ei mici în pieptul zbuciumat de plâns, cu obrajii scăldați în lacrimi fierbinți, lacrimi suave, curate și pline de nevinovăție, se roagă lui „Doamne, Doamne”, să-l scape! Spune-mi, pricepi tu ceva din toată harababura asta, prietenul și fratele meu, dragul și smeritul meu novice? Ești tu cumva în măsură să-mi explici care-i rostul ei pe pământ și la ce ne poate folosi?! Se zice că omul n-ar putea trăi fără ea, fiindcă atunci n-ar mai avea posibilitatea să facă deosebirea dintre bine și rău. Dar pentru ce să cunoști deosebirea asta blestemată dintre bine și rău dacă trebuie plătită atât de scump? Toată știința lumii, adunată la un loc, nu face cât lacrimile bietei copile și ruga ei către „Doamne, Doamne”. Nu-ți vorbesc despre suferințele oamenilor în toată firea, treabă lor dacă au mușcat din mărul oprit, dracu' să-i ia! – dar copiii, mititeii de ei!... Mi se pare că te chinuiesc, Alioșă, am impresia că stai pe ghimpi. Poate că-i mai bine să încetez.

— Ba nu, ba nu, vreau să mă chinuiesc, bâigui Alioșa.

— N-am să-ți mai descriu decât o singură scenă, cu titlu de curiozitate, fiind într-adevăr cât se poate de caracteristică. Am citit-o de curând într-o colecție de articole din trecut, în Arhiva, sau poate în Pagini din trecut, nu mai țin bine minte, trebuie să cercetez. Asta se petrecea pe la începutul secolului, în vremurile de tristă amintire ale celei mai crâncene iobăgii. Trăiască deci dezrobitorul norodului iobag! Cum îți spuneam, pe atunci, la început de veac, era un general, om cu relații înalte și mare latifundiar, unul dintre aceia (ce-i drept, chiar pe atunci destul de puțin numeroși) care, retrăgându-se din activitate după o carieră îndelungată, erau convinși că dobândiseră cumva dreptul de viață și de moarte asupra celor aflați la cheremul lor. Trebuie să știi că asemenea oameni au existat în realitate. Așadar, generalul nostru se retrage la țară, statornicindu-se la el, la conac, pe o moșie dotată cu două mii de suflete, și, plin de ifose de nu-și mai încape în piele, se uită de sus la vecinii săi mai modești, tratându-i ca pe niște lingăi sau măscărici din suita lui. Printre altele, generalul întreține o crescătorie de câini de vânătoare, o haită întreagă de câteva sute de copoi cu îngrijitorii respectivi, și ei aproape o sută la număr, toți în uniformă și toți călări. Într-o bună zi, un copil de prin curte, un băiețaș de vreo opt ani, azvârlind cu o piatră în joacă, nimerește întâmplător în ogarul preferat al generalului, și nu știu cum se face că-l ologește. „Ce are câinele, de ce șchiopătează, dragul de el?” întreabă zbirul. I se raportează că băiatul aruncase în el cu o piatră și-l lovise. „Tu ai făcut asta?” îl ia la refec generalul. „Ia să mi-l înșfăcați!”, poruncește dumnealui. Slujitorii pun mâna pe el, smulgându-l din brațele maică-sii, și-l închid în beci, unde rămâne toată noaptea. A doua zi dimineața, în zori, generalul se pregătește de plecare cu tot alaiul la vânat; se saltă în șa, înconjurat de oamenii lui de casă, de droaia de câini, de hăitași și de însoțitori, toți călări. De față cu toată slugărimea de la conac care stă strânsă buluc afară în curte, în frunte cu mama vinovatului, ca să-i fie învățătură de minte, întemnițatul este scos din beci. Era o zi posomorâtă, cețoasă și rece, de toamnă, cum nu se poate mai potrivită pentru vânătoare. Generalul poruncește ca băiețașul să fie dezbrăcat în piele goală; îi smulg hainele de pe el, lăsându-l despuiat, în timp ce bietul copil, pierit de groază, tremura ca varga, fără a îndrăzni măcar să crâcnească... „Goniți-l!”, ordonă generalul. „Fugi, fugi!”, se pornesc hăitașii să strige, și băiatul o rupe la fugă... „Pe el!”, urlă generalul, asmuțind asupra lui droaia de copoi. În cele din urmă, dulăii îl încolțesc și-l rup în bucăți sub ochii maică-sii. Pare-mi-se că după asta generalul a fost pus considerat inapt să-și mai administreze moșia. Ei, ia spune... ce crezi tu c-ar merita să-i facă? Să-l pună la zid? Să-l împuște pentru ca morala să fie satisfăcută? Zi, Aleoșka!

— Da, să-l împuște! murmură Alioșa cu un surâs stins, crispat, ridicând ochii spre Ivan.

— Bravo! strigă Ivan încântat. Dacă până și tu spui asta, înseamnă că... Halal călugăr! Vasăzică, și-n sufletul tău e cuibărit un pui de drac, Alioșa Karamazov!

— Poate că-i absurd ce am spus, dar...

— Ei, uite, asta e, vezi: există un „dar” la mijloc! exclamă Ivan. Află de la mine, călugărașule, că asemenea absurdități sunt mai mult decât necesare pe lume. Universul se sprijină pe absurdități și fără ele mă întreb dacă s-ar mai putea întâmpla ceva pe fața pământului. Știm noi ce știm!

— Ce știi tu?

— Nu pricep nimic, continuă Ivan, ca și când ar fi vorbit în delir, și nici nu vreau să pricep. Mă mulțumesc numai cu faptele. De mult mi-am pus în gând să nu mai înțeleg nimic. Încercând să înțeleg ceva, ar însemna să trădez faptele, și eu țin să mă limitez la ele...

— Pentru ce cauți să mă ispitești? izbucni, plin de amărăciune, Alioșa. Ai să-mi spui odată pentru ce?

— Mai încape vorbă?! Chiar la asta voiam să ajung. Mi-ești tare drag și n-aș vrea să te pierd, Alioșa, nici să te las pe mâna starețului tău, Zosima. Ivan tăcu o clipă, cu o umbră de tristețe pe față. Dacă vrei să știi, m-am ocupat numai de cazul copiilor, care este și cel mai flagrant. Pământul nostru însă este îmbibat de lacrimi omenești, și nu numai la suprafață, ci mult mai adânc, până în miezul lui, dar despre lacrimile astea nu-ți mai spun nici un cuvânt, am restrâns anume subiectul. Nu sunt decât o ploșniță, și recunosc, cu toată umilința, că nu pot cu nici un chip să pricep de ce lumea asta a fost zidită așa cum o vedem. Cred că oamenii sunt singurii vinovați. Gândește-te, li s-a dat raiul, și ei au râvnit libertatea; au furat focul din cer, știind de la bun început că asta o să le aducă numai necazuri, prin urmare n-are rost să-i compătimim. O, mintea asta păcătoasă a mea, spiritul meu realist, euclidian, îmi spune că suferința există, dar că nu e nimeni vinovat, că toate lucrurile decurg unele din altele, simplu și direct, că totul e trecător și totul se compensează, dar, vezi tu, astea nu sunt decât elucubrațiile lui Euclid! Îmi dau seama, și de aceea nu pot, nu, nu pot accepta să trăiesc după asemenea concepții absurde! Ce-mi pasă mie că nu există vinovați și că sunt conștient de lucrul acesta! Eu am nevoie de răzbunare, altminteri simt c-am să mă distrug singur. Și răzbunarea asta să nu se înfăptuiască cine știe pe ce lume, undeva, în infinit, cine știe când, ci chiar aici, pe pământ, s-o pot vedea cu ochii mei! Am crezut în ea și vreau s-o văd cu ochii mei, iar dacă la ceasul acela s-ar întâmpla să fiu mort, vreau să mă scol din mormânt, căci mi-ar părea nespus de rău să se petreacă totul fără mine. Doar n-am suferit ca să îngraș cu ființa mea, cu ticăloșiile și suferințele mele, pământul pe care va înflori armonia viitoare, ca să se bucure de ea mai știu eu cine! Vreau să văd cu ochii mei ciuta tolănindu-se alături de leu și victima îmbrățișându-l pe cel care a înjunghiat-o. Vreau să fiu de față atunci când lumea va apuca să afle, în sfârșit, pentru ce a fost tot ce s-a întâmplat. Dorința asta stă la temelia tuturor religiilor de pe lume, și eu sunt un om credincios. Dar copilașii, cum rămâne atunci cu ei? Iată o problemă pe care eu, unul, îți mărturisesc, nu mă simt în stare s-o rezolv. Îți repet pentru a nu știu câta oară: există nenumărate probleme; eu m-am oprit numai asupra copiilor, deoarece în cazul lor lucrurile despre care ți-am vorbit apar cu o limpezime incontestabilă. Ascultă, dacă toată lumea trebuie să sufere pentru a răscumpăra prin suferință acea nepieritoare armonie, ce caută aici copilașii, explică-mi și mie, te rog. În ruptul capului nu pot să înțeleg pentru ce sunt sortiți să sufere și ei și de ce armonia trebuie neapărat plătită cu prețul suferințelor lor? De ce trebuie să ajungă și ei băligar, să îngrășe cu făptura lor, spre binele nu știu cui, pământul pe care va înflori armonia viitoare? Îmi pot explica, bunăoară, solidaritatea întru păcat a oamenilor, după cum îmi pot explica și solidaritatea lor în răzbunare, dar nu văd cum solidaritatea întru păcat se poate extinde și asupra pruncilor, și dacă este adevărat că și ei sunt răspunzători, deopotrivă cu părinții, pentru fărădelegile săvârșite de aceștia, așa ceva, crede-mă, depășește înțelegerea mea, e un adevăr ce nu aparține acestei lumi! Probabil un mucalit ar putea să-mi riposteze că în orice caz pruncul va crește cu timpul și va săvîrși la rîndul său destule păcate, dar ce ne facem atunci cu băiețașul acela de opt anișori rupt în bucăți de dulăi? O, Alioșa, zău, nu vreau să hulesc divinitatea! Îmi dau seama ce cutremurare va fi în tot universul când tăriile cerești și toată suflarea pământească își vor uni glasurile ridicând un imn de slavă, când tot ce este viu sau care a trăit cândva pe lume va striga: „Drept ești tu, Doamne, pentru că judecățile tale s-au dat pe față!”. Fiindcă atunci când mama va îmbrățișa pe călăul copilașului ei, pe cel care i-a ucis feciorul, asmuțind copoii asupra lui, și câteșitrei, înlăcrimați, vor mărturisi în gura mare: „Drept ești tu, Doamne!”, desigur, vom fi atins treapta cea mai înaltă a cunoașterii și totul se va lămuri. Ei, uite, aici este buba, tocmai cu gândul ăsta nu pot să mă împac! Și, cât timp mai sunt încă pe lume, mă grăbesc să iau măsuri. Vezi tu, Alioșa, dacă într-adevăr mi-o fi dat să apuc vremea aceea, sau dacă am să mă scol din mormânt atunci ca să mă conving cu ochii mei, în clipa când mama va îmbrățișa pe gâdele copilului ei, se prea poate să strig și eu într-un glas cu ea: „Drept ești tu, Doamne!”. Eu însă nici atunci n-aș vrea să fac asemenea mărturisire.

De aceea, cât mai e timp, deci, caut să-mi iau toate măsurile de apărare, și de aceea sunt hotărât să renunț cu desăvârșire la suprema armonie. Fiindcă ea nu merită nici măcar o lacrimă vărsată de bietul copilaș chinuit, care se bătea cu pumnișorii în piept într-o văgăună infectă, rugându-se lui Dumnezeu și vărsând la picioarele Lui șiroaie de lacrimi, pe care nimeni, nimeni nu le-a răscumpărat! Nu merită, de vreme ce lacrimile lui au rămas nerăscumpărate. Și trebuie neapărat să se găsească o compensație, altminteri nu poate să existe armonie. Dar cum, te întreb, în ce fel? Mi se pare un lucru imposibil. Răzbunându-le? La ce mi-ar folosi răzbunarea, ce să fac, oare, cu iadul în care sunt azvârliți călăii, cu ce-i mai poate ajuta pe copilașii aceia, după ce au fost supuși la cazne și au murit în chinuri? Ce fel de armonie mai poate fi aceea, atâta timp cât admitem focul gheenei? Dorința mea e să iert și să îmbrățișez pe toată lumea, nu vreau să mai pătimească nimeni. Iar dacă suferințele copiilor sunt sortite să se adauge noianului de suferințe necesare pentru răscumpărarea adevărului, declar de la bun început că tot adevărul lumii nu merită a fi plătit cu asemenea preț. Nu vreau, în definitiv, ca mama să-l îmbrățișeze pe ucigașul odorului ei, pe cel care a pus câinii să-l sfâșie! Fiindcă nu are dreptul să-l ierte! Din partea ei, n-are decât să-l ierte dacă vrea să treacă peste nemărginita durere a inimii ei de mamă, absolvindu-l pe călău; nu are însă nici un drept să-l absolve în numele copilului ei sfâșiat de copoi, nu are dreptul să-l ierte pe ucigaș, chiar dacă însuși copilul ei i-ar cere s-o facă! Și, dacă așa stau lucrurile, dacă nu-i e îngăduit să acorde această iertare, atunci unde mai este armonia? Există, oare, în toată lumea asta o singură ființă care să poată și care să aibă și dreptul de a ierta? Nu vreau să primesc deci armonia, din dragoste pentru omenire nu vreau s-o accept. Mai bine să rămân cu suferințele nerăzbunate. Prefer să rămân nerăzbunat, chiar dacă nu am dreptate, fără a fi apucat să găsesc împăcarea sufletului meu mistuit de revoltă. Și apoi, cred că s-a pus un preț exagerat pe această armonie, biletul de intrare e prea scump pentru punga noastră. De aceea mă și grăbesc să-l restitui. Și, dacă vreau să fiu un om într-adevăr cinstit, sunt dator să-l restitui cât mai curând. Ceea ce și fac. Asta nu înseamnă că nu accept existența lui Dumnezeu, Alioșa; mă mulțumesc doar să-i dau înapoi cu tot respectul biletul meu de intrare.

— Asta e răzvrătire... murmură cu ochii în pământ Alioșa.

— Răzvrătire? N-aș fi vrut să aud din gura ta cuvântul ăsta, rosti Ivan apăsat. Crezi tu că ar putea cineva să trăiască tot timpul în răzvrătire? Ei uite, eu așa vreau să trăiesc. Te rog stăruitor să-mi răspunzi cinstit la o întrebare: închipuiește-ți că ți-ar fi dat să clădești cu mâna ta destinul omenesc spre fericirea tuturor, ca lumea să se poată bucura în sfârșit de liniște și pace, dar că, pentru a ridica această construcție, trebuie neapărat, e absolut necesar să ucizi în chinuri o singură făptură plăpândă, bunăoară pe copilașul acela care se bătea cu pumnișorii în piept, să pui la temelia construcției lacrimile lui nerăzbunate. Spune, ai accepta în aceste condiții să fii tu arhitectul? Mărturisește cinstit! 

— Nu, rosti încet Alioșa.

— Ai putea să concepi că oamenii pentru care vrei să durezi o astfel de construcție ar accepta să primească o fericire ce-și trage obârșia din sângele nevinovat al micului martir, iar dacă ar primi-o, crezi că ar putea ei să fie pururi fericiți?

— Nu, n-aș putea să concep așa ceva, răspunse cu glas molcom Alioșa. Apoi, deodată i se aprinse o lumină în ochi: Frate, vorbi Alioșa în continuare, m-ai întrebat adineauri dacă există pe lumea asta o singură ființă care să poată și să aibă dreptul de a ierta? Ființa aceasta există, să știi, și poate să ierte totul, și să-i ierte pe toți, da, da, pe toți și toate pentru tot, fiindcă ea însăși și-a dăruit sângele nevinovat pentru toți și pentru toate. Și tu o cunoști, ea este într-adevăr temelia construcției despre care vorbeai, către ea se vor ridica glasurile tuturor spre a-i spune: „Drept ești tu, Doamne, pentru că judecățile tale s-au dat pe față!”

— Aha, el, unicul neprihănit, și sângele lui! Nu, nu l-am uitat, dimpotrivă, mă miram tot timpul că nu-l scoți din sertar mai curând, potrivit bunului obicei al celor din tagma ta, care în orice discuție se referă la El, în tot momentul. Am să-ți spun ceva, Alioșa, dar să nu râzi; acum vreun an am compus un poem. Dacă mai poți să pierzi încă zece minute, ți-l spun.

— Ai scris un poem?

— A, nu, nu l-am scris! râse Ivan. În viața mea n-am îmbinat nici două rime. L-am gândit numai și am căutat să-l memorez. L-am creat în focul inspirației. Tu o să fii primul meu cititor, adică primul om care-l va auzi. Care autor s-ar îndura să piardă o asemenea ocazie unică? (Ivan zâmbi.) Să ți-l povestesc?

— Te ascult.

— Poemul meu se numește Marele inchizitor. Este un lucru absurd, dar țin totuși să-l cunoști.

 

Frații Karamazov, de F.M. Dostoievski, Ed. Polirom, 2011, trad. Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă, col. „Top 10+”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Prima experienţă multimedia integrată carte-joc: Endgame (Comunicat de presă)

Editura Trei lansează prima experienţă multimedia integrată carte-joc: Endgame – Jocul final. Convocarea.

Concurs „Pistolarul”: cartea și filmul [încheiat]

Azi are premiera una dintre cele mai așteptate ecranizări ale anului: Pistolarul, în regia lui Nikolaj Arcel, după cartea lui Stephen King, cu Idris Elba și Matthew McConaughey în rolurile principale (Columbia Pictures).

O saga amuzantă, cu personaje interesante, despre „Trilogia Ghisha”, de Leigh Bardugo

„Regatul umbrelor” e un fantasy pentru adolescenți care are tot ce-i trebuie unei povești de succes: o iubire cu (multe) obstacole, magie, suspans și un personaj negativ diabolic de ... atrăgător.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Vlad 14-07-2016 11:26

    Mi-ai amintit de ce Ivan e unul dintre cele două personaje din literatură cu care mă indentific... Celălalt e doctorul Jivago.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 15-07-2016 17:34

    Ivan e și unul dintre preferații mei. Celălalt este Hadrian :)