„Glasul mării”, de Manuel Vicent

Un fel de rescriere modernă a Odiseii lui Homer, Glasul mării, romanul spaniolului Manuel Vicent urmărește, mai degrabă, rătăcirile eroilor săi pe propriile mări interioare. Fără a fi complicat, reușește să fie surprinzător de la început până la sfârșit și e presărat de numeroase mici sclipiri care rescriu dintr-o întorsătură simplă de condei mituri și adevăruri luate de-a gata.

Une simple histoire d’amour

– Avea motive întemeiate să n-o facă. În duminica aceea, soția îi făcea cartofi prăjiți pentru masă.

– Și ăsta este un motiv suficient ca să nu te omori?

– Este.

Dispărut pe mare în urmă cu 10 ani, spectrul lui Ulises Adsuara se întoarce sub chipul unui bărbat înecat pentru a bântui locuitorii micului port mediteranean Circea. Naufragiat pe mal într-o foarte călduroasă zi de duminică, cadavrul, îmbrăcat ca un mire după părerea curioșilor, se întâlnește în clădirea morgii cu cea care-i va fi, sau i-a fost, nu se știe, mireasă. Naufragiată și ea pe o plajă vecină, îmbrăcată într-o rochie Chanel și cu un buchețel de flori sălbatice plutind lângă ea, Martina Lambert, soția celui mai bogat bărbat din oraș și văduva mai sus-numitului Ulises Adsuara, i se alătură în marea călătorie pe care se spune că o facem cu toții singuri. O întreagă odisee începe de aici, o odisee a rememorării, spusă de glasul mării și de șoaptele vântului, o poveste de dragoste unică și, în același timp, la fel ca toate celelalte, o iubire ce se rescrie cu fiecare întâlnire între un bărbat și o femeie.

O rescriere modernă a Odiseii lui Homer, Glasul mării, romanul spaniolului Manuel Vicent urmărește, mai degrabă, rătăcirile eroilor săi pe propriile mări interioare. Ulises Adsuara și a sa Penelopă, pe nume Martina, se întâlnesc sub soarele arzător al unui mic orășel mediteranean, se iubesc, apoi se pierd pentru a se regăsi și a se iubi cu și mai multă forță. Cine iubește pe cine, cine părăsește și cine rămâne, cine e el și cine e ea… toate întrebările îți rămân pe buze la finalul unui roman care, fără a fi complicat, reușește să fie surprinzător de la început până la sfârșit.

O poveste cu un erou modern ce pare subjugat de aceeași pornire aventurieră care i-a mânat pe eroii din toate miturile, din toate poveștile și din toate romanele, să-și părăsească soțiile și casele și să pornească peste mări și țări, în căutarea a… A ce? A ceva ce probabil numai ei știu.

Însă dacă, în epoca modernă, Ulise visează tot aventuri și călătorii peste mări și țări (doar pentru a descoperi că fericirea adevărată era cea de acasă), Penelopele moderne nu mai sunt atât de doritoare să stea cuminți și să-i aștepte să se întoarcă. Și, în locul vajnicilor eroi gata mereu să se bată pentru Dreptate, pentru Iubire, pentru Adevăr și pentru orice altă idee pe care scriitorii țin să o scrie cu majusculă, parcă apreciază tot mai mult un erou casnic care e în stare să spele singur vasele: „În vreme ce îl aranja puțin, Ulises o contempla din pat, dar ea i-a spus că după ce a făcut înconjurul pământului în singurătate ar fi trebuit să învețe să facă curat prin casă și să spele vasele. Așa trebuie să fie eroii moderni”. Întreg romanul e plin de astfel de mici sclipiri care rescriu dintr-o întorsătură simplă de condei mituri și adevăruri luate de-a gata.

Dincolo de eroi și de eroine, de aventuri și inițieri, Glasul mării rămâne, vorba cântecului, une simple histoire d’amour. O poveste de iubire nici mai complicată, nici mai simplă decât altele, o poveste cu doi oameni care se iubesc, se pierd și se regăsesc și care, în final, rămân pe buze cu aceeași întrebare pe care și-o puteau pune în primul moment în care s-au întâlnit: „Cine ești?”. Întrebarea asta, pe care Ulise și Martina și-o adresează unul altuia în momentul ultim, într-un moment în care credeai că fiecare știe totul despre celălalt, ne face să ne întrebăm cât de mult îl cunoaștem, de fapt, pe Celălalt, pe Marele Necunoscut alături de care trăim?

Mie, spre final, cartea mi-a deșteptat un sentiment demult uitat, un sentiment pe care mi-l dăduse o poezie citită în adolescență, aparținând unei poete despre care nu am reușit să aflu absolut nimic și care, la vremea aia, m-a bântuit mai mult decât Eminescu, Minulescu și Nichita la un loc. Nu m-am lăsat până n-am găsit-o într-unul din multele caiete pe care le umpleam pe-atunci cu poezii și citate și, după ce am recitit-o, am simțit că încheie perfect romanul lui Manuel Vicent. Așa că, la final, v-o las și vouă să vă bântuie frumos poeta mea necunoscută:

Mi-au rămas prea puține valuri

Să-ți pot ciopli chipul în pântecul

Mării.

 

Mi-au rămas prea puține țărmuri

Să renasc din atâtea plecări

O așteptare.

 

Mi-au rămas prea puține zăpezi

Să dau eternității numele de anotimp.

 

Și, totuși, mi-au rămas atât de multe cuvinte

Să te pot cuprinde într-o singură întrebare:

Cine ești?

(Iulia Dora Marinescu, Cine ești?)

Glasul mării (fragmente alese)

– Avea motive întemeiate să n-o facă. În duminica aceea, soția îi făcea cartofi prăjiți pentru masă.

– Și ăsta este un motiv suficient ca să nu te omori?

– Este.

Vara nu se cufundase încă în melancolie și, cu toate că fusese o zi funestă, în care se sfârșise tragic o poveste de dragoste, lumea dansa, scuipa semințe de floarea-soarelui, bea bere, nădușea și era încântată fără să-i pese de nimic în afară de trăirea clipei.

– Dumneata ce profesie ai?

– Sunt profesor, a zis Ulises.

– Și ce predai?

– Predau literatură greacă și latină.

– Asta nu-i nimic. Ar trebui să vezi într-o noapte ce-i un banc sardele sau de macrou luminat de luna plină în mijlocu' Atlanticului. E ca și cum s-ar crăpa deodată de ziuă. Strălucirea te taie la ochi și câteodată ajunge la stele.

Unul dintre jocurile secrete ale lui Ulise era să și-o închipuie goală. Lenjeria Martinei era întinsă la uscat în anumite zile ale săptămânii, în vreme ce el mânca sub vița-de-vie în compania pisicii și a câinelui, cu o carte deschisă lângă farfurie. Atunci Uliss închidea ochii și își imagina că trupul fetei se eliberase de lenjerie și umbla cum o făcuse maică-sa prin fumul tavernei, printre marinari. Era una dintre fanteziile lui.

Într-o zi, Ulises mânca ghiveci la felul întâi citind un fragment din Eneida și chiloții Martinei picurau. De data aceasta erau chiloții negri. Un fir de apă luneca pe la cusătură și, înainte de a cădea pe pământ, o pictură zăbovea înmărmurită în acea parte a obiectului de îmbrăcăminte care a doua zi avea să fie în contact cu materia visurilor lui. Gustul ghiveciului de dovleac, chiloții uzi ai Martinei, strălucirea soarelui pe ei și lectura Eneidei creau o singură senzație în creierul profesorului de literatură clasică.

Ulises tocmai le predase o oră de literatură în care le explicase elevilor sensul celebrului vers al lui Horațiu Carpe diem, lucru care nu i-a interesat câtuși de puțin pe cei treizeci de măgari plini de acnee.

Câinele dormea la umbra lămâiului din curte și deasupra câinelui tolănit dormea pisica. Respirau amândoi în cadență, marcând un timp ce părea să se fi oprit pentru totdeauna.

Cu mâinile înlănțuite, Ulises și Martina zăboveau în tăcere. De la înălțimea aceea contemplau toată întinderea mării și superba priveliște îi împiedica să-și manifeste vreun sentiment. Nici o pasiune nu se putea compara cu acea forță a naturii. Lui Ulises îi era de ajuns să posede mâna Martinei. Îi străbătea cu buricul degetului arătător fiecare venă, urca degetele pe rând și apoi cobora pe liniile palmei, încercând să ghicească destinul marcat de ele. În vreme ce realiza această mângâiere atât de delicată, marea urla jos. Și parcurgerea mâinii era începutul unei lungi călătorii.

La poalele falezei marea răsuna în toate cavernele și, dacă își lipeau urechile de pământ, din măruntaiele muntelui sunau acorduri de orgă de o maiestate sălbatică, dar rodul acestei formidabile bătălii a naturii consta în faptul că în înălțimea promontoriului, aproape suspendați în genune, un tânăr profesor luase mâna unei fete.

Cu toate că Ulises studiase epopeea antică în cărți cu eroi și isprăvi de vitejie și era specialist în astfel de exaltări ale individualității, tânărului profesor i se strecurase în suflet un fel de moliciune mintală care se făcea simțită mai ales în dulceața cartilajelor. Începea să bage de seamă că, de fapt, cucerirea micilor plăceri este eroismul cel mai sublim ce se poate imagina. Ahile distrusese Troia, Ulise, tizul său, protagonistul Odiseei, navigase zece ani îndurând multe cazne până se întorsese în Itaca, Enea întemeiase Roma după o lungă traversare plină de peripeții. Aceștia erau eroii clasici ale căror isprăvi cântate în versuri le învățase pe dinafară tânărul profesor ca să obțină catedra de la Institut. Sosise în orășelul marinăresc cu mintea plină de isprăvi nemaipomenite și de visuri. Dar acum Ulises Adsuara nu voia decât să-și cumpere o mică barcă de lemn, la mâna a doua, cu un motor diesel, ca să se ducă duminica la pescuit, o barcă purtând numele Martina scris cu litere albastre.

Mitologia este poezie, dar și un fel de nebunie.

La ora aceea tot câmpul era plin de perechi de tineri iubindu-se în toate felurile pe sub portocali și, cu toate că aceste manifestări ale dragostei erau invizibile, creau fără îndoială un flux lipicios în aerul în care albinele sugeau nectarul.

Înainte de a termina schița, fără a-și pierde concentrarea, Xavier a spus:

– Ai piciorul grecesc.

– Picior grecesc?

– Ai degetul al doilea mai lung decât cel gros.

– Și asta ce înseamnă? a întrebat Ulises.

– Este un privilegiu aristocratic.

– Nu știam.

– Cunoști toată mitologia și n-ai învățat esențialul, a spus Xavier fără a-și ridica privirea din caietul de desen. N-ai analizat niciodată picioarele sculpturilor grecești? Toți zeii au al doilea deget mai lung decât degetul gros. Și toți eroii.

Din momentul acela, Martina a nutrit o dragoste animalică față de soțul ei, în ciuda faptului că el nu avea nici o virtute ca s-o domine, în afară de seducția exercitată de niște cuvinte fabuloase. Martina nu simțea foc în trup decât când Ulises îi aprindea urechile și memoria cu povestiri care ei îi păreau incredibile și care o transformau pe dinăuntru.

– Atunci de ce iubești un bărbat care nu știe să câștige bani?

– Știe să spună povești.

În vreme ce îl aranja puțin, Ulises o contempla din pat, dar ea i-a spus că după ce a făcut înconjurul pământului în singurătate ar fi trebuit să învețe să facă curat prin casă și să spele vasele. Așa trebuie să fie eroii moderni.

„Glasul mării”, de Manuel Vicent și eroii de-altădată, articol pe Bookaholic.

Glasul mării, Manuel Vicent, Ed. Univers, 2013, traducere Lavinia Similaru, colecția „Globus”