• „Libertatea este dreptul de a nu minți” - Albert Camus

„Ipoteza fericirii. Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune”, de Jonathan Haidt (fragment în avanpremieră)

„Ipoteza fericirii. Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune”, de Jonathan Haidt (fragment în avanpremieră)

Ipoteza fericirii este o carte despre cum ne putem găsi un sens în viaţă asimilând sfaturile vechii înţelepciuni şi adoptând descoperirile psihologiei moderne. Haidt pune în discuţie unele dintre concepţiile populare despre originea fericirii, despre rolul reciprocităţii şi despre contribuţia raţiunii la luarea deciziilor. Aflăm astfel de ce, de multe ori, virtutea nu îşi este propria răsplată, de ce extrovertiţii sunt de fapt mai fericiţi decât introvertiţii şi de ce gândirea conştientă nu e atât de importantă cum ne-ar plăcea să credem. Inspirându-se atât din filozofie, cât şi din ştiinţă, Ipoteza fericirii ne arată cum am putea deveni mai buni, mai echilibraţi şi mai fericiţi.

„Fericirea nu e ceva ce putem găsi, obţine sau atinge în mod direct. Trebuie să ne asigurăm condiţiile potrivite şi apoi să aşteptăm. Unele dintre acele condiţii ţin de noi înşine, precum coerenţa din­tre părţile şi nivelurile personalităţii noastre. Alte condiţii presupun o relaţie cu lucruri care se află în afara noastră: aşa cum plantele au nevoie de soare, de apă şi de pământ fertil pentru a creşte, oamenii au nevoie de iubire, de muncă şi de o legătură cu ceva mai mare decât ei înşişi. Merită să luptăm pentru a dezvolta relaţiile potrivite dintre noi şi ceilalţi, dintre noi şi munca pe care o facem şi dintre noi şi ceva mai mare decât persoana noastră. Dacă reuşim să creăm aceste relaţii, scopul şi sensul vor începe să se facă simţite.“ (Jonathan Haidt)

„O carte captivantă... ce împleteşte într-un mod strălucit vechea înţelepciune cu psihologia modernă.” (The Times)

„Din punct de vedere intelectual, Ipoteza fericirii este poate cea mai substanţială carte produsă de mişcarea psihologiei pozitive.” (Nature)

Ipoteza fericirii... are mai multe de spus despre plăcerile, pericolele şi adevărurile existenţei decât orice altă carte pe care am citit-o în ultima vreme.” (San Francisco Bay Guardian)

Jonathan Haidt (n. 19 octombrie 1963, New York) este titularul Catedrei Thomas Cooley de Ethical Leadership la Stern School of Business, New York University. Și‑a luat doctoratul în psihologie socială la University of Pennsylvania în 1992, apoi a predat vreme de 16 ani la University of Virginia. Este autorul a două cărți de succes, The Happiness Hypothesis: Finding Modern Truth in Ancient Wisdom (2006) și The Righteous Mind: Why Good People Are Divided by Politics and Religion (2012; Mintea moralistă: De ce ne dezbină politica şi religia?, Humanitas, 2016), și coeditorul volumelor Flourishing: Positive Psychology and the Life Well‑Lived (2002), All Minus One: John Stuart Mill’s Ideas on Free Speech Illustrated (2018) și The Coddling of the American Mind: How Good Intentions and Bad Ideas Are Setting Up a Generation for Failure (2018).

 

Ipoteza fericirii. Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune, de Jonathan Haidt (fragment în avanpremieră)



Când am început să scriu acest capitol, mi-am propus să trec în revistă teoria atașamentului doar într-o pagină sau două și apoi să trec la lucruri care îi interesează pe adulți. Când auzim cuvântul „dragoste”, ne gândim la dragostea romantică. Mai auzim uneori câte un cântec despre dragostea dintre părinți și copii, însă în orice alt context, dragostea se referă la acel lucru care te cuprinde în totalitate și pe care te lupți să nu-l pierzi. Dar, pe măsură ce am continuat cercetările, mi-am dat seama că Harlow, Bowlby și Ainsworth ne pot ajuta să înțelegem dragostea adultă. Judecați și singuri: care dintre următoarele afirmații vă descrie cel mai bine relația romantică:

1. Mi se pare relativ ușor să mă apropii de o altă persoană și mi-e bine dacă depind de ea și ea de mine. Nu mă îngrijorez că voi fi părăsit sau că cineva se apropie prea tare de mine. 

2. Nu mă simt tocmai în largul meu când mă apropii de cineva. Mi-e greu să am încredere completă într-o altă persoană și nu-mi permit să depind ea. Mă neliniștește când cineva se apropie prea mult și deseori partenerul de viață îmi cere să mă deschid mai mult decât mi-ar plăcea.

3. Mi se pare că alții nu vor să se apropie de mine așa cum mi-aș dori. Mă tem adesea că partenerul de viață nu mă iubește sau că nu va dori să rămână cu mine. Aș vrea să mă unesc complet cu o altă persoană, iar această dorință îi sperie adesea pe ceilalți.

Cindy Hazen și Phil Shaver, cercetători ai tipurilor de atașament, au conceput acest simplu test pentru a vedea dacă cele trei stiluri identificate de Ainsworth funcționează și atunci când adulții doresc să formeze relații. Chiar funcționează. Unii oameni își schimbă stilul când se maturizează, însă marea majoritate a adulților aleg descrierea care li se potrivea și în copilărie. (Cele trei variante de mai sus corespund tiparelor identificate de Ainsworth: siguranță, evitare și rezistență.) Modelele interne de lucru sunt destul de stabile (deși nu de neschimbat), ghidându-ne de-a lungul celor mai importante relații din viață. Așa cum bebelușii care se simt în siguranță sunt mai fericiți și mai bine adaptați, adulții cu același sistem de atașament se bucură de relații mai fericite și mai de durată, precum și de o rată mai scăzută a divorțurilor.

Întrebarea este dacă iubirea din perioada maturității își are originea în același sistem psihologic care îl leagă pe copil de mamă. Pentru a afla dacă astfel stau lucrurile, Hazan a urmărit procesul prin care atașamentul din copilărie se schimbă odată cu vârsta. Bowlby fusese foarte concis în descrierea celor patru caracteristici ce definesc relațiile de atașament:

1. menținerea proximității (copilul vrea și se străduiește să fie lângă părinte);

2. neliniște cauzată de separare;

3. oază de siguranță (când este speriat sau neliniștit, copilul vine la părinte pentru a obține alinare);

4. adăpost sigur (copilul consideră părintele o bază de la care poate porni explorarea și dezvoltarea personală).

Hazan și colegii săi au realizat sondaje la care au participat sute de oameni cu vârsta cuprinsă între 6 și 82 de ani. Aceștia au fost întrebați care persoane din viața lor au îndeplinit fiecare dintre cele patru trăsături definitorii ale atașamentului (de exemplu: „Cu cine îți place cel mai mult să-ți petreci timpul?”, „La cine apelezi când ești supărat?”). Dacă bebelușii ar putea completa chestionarul, ar nominaliza unul dintre părinți ca răspuns la toate întrebările, însă, odată ajunși la vârsta de opt ani, copiii doresc cel mai mult să fie în compania celor de aceeași vârstă. (Atunci când nu vor să-și părăsească prietenii când îi chemați acasă să mănânce, avem de-a face cu menținerea proximității.) Între 8 și 14 ani, adăpostul sigur se extinde de la părinți la alți copii de aceeași vârstă, pe măsură ce adolescenții încep să caute susținere morală în rândul colegilor. Însă abia la sfârșitul adolescenței, între 15 și 17 ani, toate cele patru componente ale atașamentului pot fi îndeplinite de un prieten de aceeași vârstă, mai exact de un partener romantic. Noul Testament vorbește despre acest transfer normal al atașamentului: „De aceea bărbatul își va lăsa tatăl și mama (și se va uni cu soția lui), iar cei doi vor deveni un singur trup.” (Marcu 10:7–9)

Dovada că partenerii romantici devin adevărate figuri de atașament, asemenea părinților, vine dintr-o analiză a cercetărilor felului în care oamenii se confruntă cu moartea partenerului de viață sau cu o separare îndelungată. Analiza a evidențiat faptul că persoanele adulte trec prin aceeași serie de stări identificate de Bowlby în cazul copiilor internați în spital: anxietate și panică inițiale, urmate de letargie și depresie, apoi de recuperare prin detașare emoțională. Mai mult, studiul a subliniat de asemenea că legătura cu prietenii apropiați nu a fost întotdeauna de folos în atenuarea durerii, însă contactul repetat cu propriii părinți a fost mult mai eficient. 

Dacă ne gândim bine, asemănările dintre relațiile romantice și părinte–bebeluș sunt evidente. Îndrăgostiții, în iureșul primelor întâlniri, petrec ore întregi uitându-se unul la celălalt, ținându-se în brațe, alintându-se și îmbrățișându-se, vorbind cu o voce de copil și bucurându-se de aceeași eliberare de oxitocină care îi ține pe mamă și pe copil într-un soi de dependență. Oxitocina este hormonul care le pregătește pe mamiferele femele să nască (declanșând contracțiile uterine și lactația), dar le afectează și creierul prin încurajarea grijii pentru nou-născut și prin reducerea stresului provocat de contactul cu propriul copil.

Acest puternic atașament al mamelor față de nou-născut – numit adesea „sistem de îngrijire” – reprezintă un sistem psihologic diferit de cel al atașamentului bebelușului, însă este evident că cele două sisteme au evoluat împreună. Semnalele de disconfort ale copilului sunt eficiente doar pentru că declanșează dorința de îngrijire la mamă. Oxitocina este liantul care unește cele două părți. În presa de largă circulație, oxitocina a fost simplist descrisă drept hormonul care îi face pe oameni (chiar și pe cei mai irascibili) drăguți și afectuoși, însă studiile mai recente ne arată că poate fi considerată și un hormon al stresului în cazul femeilor: este secretată atunci când femeile sunt stresate și când nevoile lor de atașament nu sunt satisfăcute, generând astfel dorința de contact cu o persoană iubită. Pe de altă parte, când oxitocina inundă creierul (atât în cazul bărbaților, cât și al femeilor), în clipa în care doi oameni se află în contact, efectul este calmant și liniștitor, întărind legătura dintre ei. În cazul adulților, cea mai mare doză de oxitocină – în afară de naștere sau de îngrijirea bebelușului – este generată în timpul contactului sexual. Activitatea sexuală, mai ales cea care include îmbrățișări, mângâieri îndelungate și orgasm, activează multe dintre aceleași circuite care îi leagă pe părinți de copii. Nu e de mirare astfel că stilurile de atașament din copilărie rămân aceleași și la maturitate: sistemul de atașament nu dispare.

 

Ipoteza fericirii. Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune, de Jonathan Haidt, Ed. Humanitas, 2020, trad. Simona Drelciuc



Articole asemănătoare

Lapte negru, de Elif Shafak

Lapte negru m-a atras în primul rând prin titlul său, care mi s-a părut foarte inspirat, și apoi prin tema abordată: depresia postpartum a autoarei. Cartea e scrisă într-un stil incitant, ușor amuza(n)t, ușor autoironic și aduce în discuție probleme de multe ori ascunse sub preș.

Două noi cărți excepționale de nonficțiune la Editura Trei

Cele mai recente apariții din colecția de non-ficțiune a Grupului Editorial Trei: „Orizonturi. Originile globale ale științei moderne”, de James Poskett (trad. rom. Bogdan Ghiurco), și „Mesagerul stelar. Perspective cosmice asupra civilizației”, de Neil deGrasse Tyson.

Provocarea Humanitas pentru Clubul cititorilor de cursă lungă [ÎNCHEIAT]

Pentru a face mai bine cunoscută cititorilor colecția de literatură română contemporană 821.135.1. Scriitori români contemporani, Editura Humanitas lansează o provocare pentru membrii Clubului cititorilor de cursă lungă.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu