• „Pentru că fiinţele puternice şi irezistibile sunt întotdeauna tolerante, răbdătoare şi înţelegătoare” - Alexandru Paleologu

„Istoria cuplurilor regale. Puterea la patru mâini”, de Jean-François Solon (fragment)

„Istoria cuplurilor regale. Puterea la patru mâini”, de Jean-François Solon (fragment)

Editura Nemira publică Istoria cuplurilor regale. Puterea la patru mâini, de Jean-François Solon, povestea a 11 cupluri regale care au scris istoria împreună, din Antichitate și până în epoca modernă. 

Este arta guvernării un privilegiu exclusiv masculin? Ce ar fi un suveran fără consoarta lui? Cum ar fi arătat istoria, dacă femeile nu ar fi stăpânit din umbră sau la vedere?

Jean-François Solon caută pentru prima dată femeia de lângă bărbatul de la putere și invers, pentru a ne dezvălui istoria „la patru mâini” a cuplurilor în decurs de paisprezece secole: de la Iustinian și Teodora la Nicolae al II-lea și Alexandra. Volumul analizează cazuri precum Ludovic al XVI-lea și Maria Antoaneta, Napoleon al III-lea și Eugenia sau împăratul Franz Joseph și împărăteasa Sissi.

Povestea captivantă a cuplurilor regale îmbină fermecător registrul domestic și personal cu istoria, politica și religia, pentru că intimitatea celor care conduc este întotdeauna strâns legată de datoria față de patrie.

Jean-François Solnon, născut în 1947, este un cunoscut istoric francez. Doctor în istorie și litere, este profesor emerit de istorie modernă la Universitatea din Besançon. Specializat în Vechiul Regim și în Imperiul Otoman, a publicat în decursul timpului o mulțime de eseuri, studii și biografii, pentru care a fost recmpensat cu numeroase premii și distincții. Dintre scrierile sale, amintim: Le Goût des rois (2015), Louis XIV, vérités et légendes (2015), L’Empire ottoman et l’Europe (2017). Este autorul mai multor volume despre Versailles, cel mai recent, Versailles. Vérités et légendes, apărând în 2017.

 

Puterea la patru mâini, de Jean-François Solon (fragment)

 

Introducere

În statele care ignoră legea salică, femeilor le este îngăduit să se bucure din plin de autoritatea regală. În Castilia, Isabela domneşte după fratele ei din 1474. Soţul său, Ferdinand, în curând rege de Aragon (1479), nu are în regatul soţiei decât drepturile pe care ea vrea să i le acorde. Orice iniţiativă a prinţului este pusă în practică numai cu consimţământul reginei. La fel, Marea Britanie le permite femeilor să domnească, iar Victoria urcă pe tron în 1837, după mai mulţi monarhi, în timp ce soţul ei este doar un prinţ consort, nerăbdător s-o secondeze.

În alte părţi, personalitatea soţului sau circumstanţele le lasă soţiilor marja de manevră necesară pentru a pune mâna pe o parte sau pe toată autoritatea regală. Monarhul se poate afla în incapacitatea de a domni. Nebunia lui Carol al VI-lea, al cărei prim semn se manifestă după doisprezece ani de domnie, îi permite reginei Isabeau, mama mai multor băieţi, să încerce să guverneze în perioada crizelor nervoase ale soţului. Nehotărârea, teama lui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei sau a lui Ferdinand al IV-lea de Bourbon le-au încurajat pe reginele Louise şi Maria Carolina să ia iniţiative de care soţii lor slabi se fereau, aşa cum Omfala, înveşmântată în pielea leului şi ţinând în mână ghioaga, triumfa asupra lui Hercule, care torcea lână. 

Soţii guvernează împreună când pericole cumplite ameninţă tronul. Maria Antoaneta abandonează frivolitatea păstoriţei de la Trianon când revoluţia îl deposedează pe Ludovic al XVI-lea de orice autoritate. Nicolae al II-lea al Rusiei şi ţarina Aleksandra se străduiesc amândoi să apere autoritatea în pericol şi să-şi salveze fiul de teribila boală care îl condamnă, aşa cum împărăteasa Eugenia e preocupată să-i transmită prinţului moştenitor un imperiu autoritar şi victorios ca în primii săi ani de domnie. Dragostea pentru consoartă, dublată de preţuirea capacităţilor ei, îl fac pe Napoleon al III-lea, grăbit să-şi vadă iertate nebuniile repetate, să asculte sfaturile soţiei şi pe Franz Joseph al Austriei, soţ fidel şi nefericit, să îndure reproşurile şi ultimatumurile lui Sissi, mereu absentă, în folosul cauzei ungare. Între Ludovic al XIII-lea şi Richelieu, ministrul său, nu e loc pentru Ana de Austria, soţie neglijată şi multă vreme fără copii. Imprudenţele ei, minunat romanţate de Alexandre Dumas, îi atrag ranchiuna soţului şi neîncrederea cardinalului. Neputând să împartă cu regele povara domniei, ea rămâne fidelă intereselor Spaniei, țara sa natală, şi se apucă să comploteze împotriva regatului.

Sentimentul amoros nu-şi prea găseşte locul în formarea cuplurilor. Interesele politice cântăresc mai greu decât elanurile inimii, aşa încât căsătoriile din dragoste sunt rare. Vrăjit de frumoasa Teodora, împăratul Iustinian şi-a transformat amanta în împărăteasă. Carol al VI-lea a cedat iubirii la prima vedere pentru Isabeau, ca şi Franz Joseph cu Elisabeta de Bavaria, preferând-o surorii ei mai mari, care îi era hărăzită. Viitorul Nicolae al II-lea, melancolic din naştere şi slab de înger, a ştiut totuşi să înfrângă opoziţia părinţilor săi şi s-o impună pe tânăra nu prea amabilă care îi va deveni soţie. 

Deşi dictate de imperative diplomatice, căsătoriile aranjate nu împiedică o bună înţelegere între soţi. Unele aduc chiar fericirea. Altele, în schimb, sunt un fiasco veritabil. Nepotrivirea de caracter va împiedica o apropiere între Ludovic al XIII-lea şi Ana de Austria sau între Ferdinand al IV-lea de Neapole şi Maria Carolina. Soţiile care au reuşit să le smulgă soţilor o parte din puterea regală sunt privite în general cu severitate. Este blamată originea îndoielnică a Teodorei, fostă dansatoare în locuri rău-famate, care a ajuns să poarte purpura imperială. Este condamnată Isabeau de Bavaria, care a profitat de incapacitatea lui Carol al VI-lea ca să-şi dezmoştenească propriul fiu şi să vândă regatul Franţei englezilor. Amintirea acestei regine nedemne dăinuiește şi se regăseşte în pamfletele care văd în Maria Antoaneta urmaşa ei. Doamna de Chastenay, care a consemnat în amintirile ei declinul Vechiului Regim, redă bârfele cărora le cade victimă cuplul de la Versailles: „Ludovic al XVI-lea, soţul unei regine tinere şi frumoase (...), trecea deopotrivă drept sclavul şi victima ei.“ O soartă tristă, împărtăşită de Napoleon al III-lea, supus soţiei sale şi măcinat de boală, care pare să fi cedat exigenţelor nebuneşti ale Eugeniei, grăbită să se lupte cu Prusia. Cât despre Ana de Austria, considerată vinovată de a-i fi trădat pe rege şi regatul, ea singură pare să demonstreze cât de periculoase sunt reginele seduse de politică.

Aceste rechizitorii brutale, lipsite de nuanţe, gata să moralizeze, cad deseori pradă spiritului polemic şi cultivă fără a-şi da întotdeauna seama o misoginie vulgară. Întrucât nu acordă nicio atenţie mentalităţilor strămoşilor noştri şi complexităţii situaţiilor istorice, ele merită în general să fie revizuite complet. Incomplete, ignoră cuplurile în care există perspective comune, în care soţia îi oferă regalului său soţ sprijin, încurajare, colaborare, iniţiativă, acţiune. La bine şi la rău. Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castilia, reuniţi sub numele de Regii Catolici, sunt uniți de o asemenea complicitate, încât se zice că e greu de atribuit o anumită decizie unuia sau altuia. Ludovic al XVI-lea şi Maria Antoaneta sunt mai uniţi decât oricând pentru apărarea fărâmei de putere pe care Revoluţia se învoieşte să le-o lase. În Prusia preromantică, regina Louise luptă energic alături de rege împotriva invadatorului francez, aşa cum Maria Carolina de Neapole se străduieşte din greu să reziste epidemiei revoluţionare şi trupelor napoleoniene. Sissi reuşeşte să-l convingă pe Franz Joseph, multă vreme reticent, să-I acorde scumpei sale Ungarii un loc nou în cadrul imperiului. (...)

 

Cap. 1 - Iustinian și Teodora (c. 524-548)

O fată pierdută

 

În Constantinopolul de atunci, nu exista meserie mai dispreţuită decât a oamenilor de spectacol. Deşi apreciaţi de un public înnebunit după jocuri şi divertisment, campionii curselor de care şi acrobaţii, dresorii de fiare şi mimii nu erau consideraţi acceptabili în societatea bună. Teodora provenea din acest mediu care trecea drept „ruşinea omenirii“: tatăl ei fusese ursar la hipodrom, iar al doilea soţ al mamei ei, rămasă văduvă, avea aceeaşi meserie. Fetiţa, născută pe la 490, îşi petrecuse tinereţea printre angajaţii hipodromului, cu alte cuvinte printre paria. Lumea se înghesuia pe băncile din acest spaţiu imens în care încăpeau cincizeci de mii de spectatori. Aplauda la curse şi la lupte, care înlocuiseră jocurile de gladiatori, râdea gros la scenele comice, admira isprăvile acrobaţilor, dar, odată spectacolul terminat, cei care făcuseră mulţimea să palpite recădeau în anonimatul infamiei.

În această meserie, femeile erau cele mai năpăstuite. Dansatoarele şi muzicantele erau în asemenea măsură asimilate curtezanelor, încât căsătoria legitimă le era interzisă. Fiică de saltimbanc, tânăra Teodora a fost dansatoare, cu siguranţă mim, probabil „stripteuză“ apreciată pentru gestica îndrăzneaţă a dansurilor erotice. A fost prostituată? Procopiu din Cezareea, aproape unica sursă despre domnia lui Iustinian, ne asigură că da şi agravează acuzaţia spunând că era o curtezană de joasă speţă. Și totuși, trebuie să-l credem pe cronicar?

Obişnuit al palatului imperial şi secretar al celui mai cunoscut general al împăratului, Procopiu a lăsat posterităţii o expunere detaliată şi fidelă a campaniilor militare ale lui Iustinian, pe care nu încetează să-l admire. Dar într-o altă carte de-ale sale, rămasă în manuscris, intitulată Anekdota sau Istoria secretă, a lansat un atac nemilos împotriva cuplului imperial, constând din exagerări şi minciuni. Istoricii de azi laudă relatarea războaielor făcută de acest indispensabil martor ocular, elogiază lucrarea – numită Despre edificii –, în care Procopiu inventariază şi descrie construcţiile domniei, dar se feresc să considere Anekdota o sursă demnă de încredere. Textul, un pamflet, corespunde tradiţiei literare a invectivei, pe care Procopiu sigur a accentuat-o. Probabil că aici el îşi exprimă propriile fantasme sexuale – dacă nu cumva chiar pe ale bărbaţilor din epocă – şi devine purtătorul de cuvânt al duşmanilor împăratului, gata să-şi încarce rechizitoriul prin compromiterea soţiei sale. Pentru contemporani, lumea teatrului se confundă cu a prostituţiei, dansul unei femei în public neputând fi decât preludiul amorurilor plătite. În ochii elitelor bizantine, păcatul lui Iustinian era dublu: nu luase în căsătorie o fată de familie bună, educată şi cu reputaţia fără pată, ci o actriţă, apoi îi acordase un rol în conducerea treburilor statului. În felul acesta, Teodora cumula metehnele.

Totuşi, nici nu trebuie să ne imaginăm o tinereţe exemplară pentru viitoarea împărăteasă. Se susţine uneori că în momentul întâlnirii cu Iustinian, ea părăsise mediul scandalos al spectacolului, ducea o viaţă castă şi torcea lână. O versiune moralizatoare pentru o existenţă în realitate mai puţin ordonată. Dimpotrivă, Teodora îl urmase pe unul dintre iubiţii ei în Libia, după care, alungată, ar fi nimerit în Egipt, apoi în Siria, unde, în Antiohia, ar fi devenit una dintre celebrităţile vieţii de noapte. Având o relaţie cu un dansator care a adus-o la Constantinopol, i-a fost prezentată, graţie acestuia, lui Iustinian, care şi-a făcut-o amantă. În vârstă de 39 de ani în 521 şi de puţin timp consul, viitorul împărat tocmai îşi luase în primire funcţia oferind jocuri somptuoase la hipodromul din Constantinopol. Nepot al lui Iustin I (518–527), împăratul aflat pe tron, care îl adoptase, Iustinian era menit purpurii imperiale. Teodora nu făcuse o alegere proastă.

Toţi contemporanii recunosc că era de o frumusețe strălucitoare. Nici măcar Procopiu nu o contestă. „Teodora era frumoasă la chip şi fermecătoare; era măruntă şi cu pielea albă, nu întru totul albă, dar netedă şi avea privirea pătrunzătoare şi directă”, scria el. O atare privire – redată de mozaicul de la Ravenna – îi dovedeşte inteligenţa şi spiritul viu. Teodora nu era doar un delicios obiect al dorinţei, ştia să discute cu însufleţire, să fie ironică, nu se zgârcea niciodată la vorbe de duh. O personalitate, un caracter puternic.

Cucerit, Iustinian n-a mai avut decât un singur gând, nebunesc, neaşteptat: s-o ia de soţie. Împărăteasa, soţia lui Iustin, se opunea, uitând că ea însăşi fusese prostituată, inițial sclavă. Însă împărăteasa a murit curând şi obstacolul a fost înlăturat. Iustinian a obţinut fără greutate o nouă lege de complezenţă prin care illustris se putea căsători legal cu o actriţă. Nici senatul, nici armata, nici Biserica şi nici poporul nu s-au împotrivit, cel puţin nu fățiș, acestei uniri.

Iustin, un bătrân de 77 de ani, s-a stins în scurtă vreme. De câteva luni Iustinian era asociat la conducere în calitate de coîmpărat. Moartea unchiului său, survenită pe 1 august 527, l-a făcut unicul basileus. Însă n-a fost încoronat singur: alături de el, Teodora a fost proclamată Augusta.

Istoria cuplurilor regale. Puterea la patru mâini, de  Jean-François Solon​, Ed. Nemira, 2018, col. „Istoria...”, trad. Mihaela Stan



Articole asemănătoare

„Stația Centrală”, de Lavie Tidhar, apare în colecția Nautilus a editurii Nemira

Editura Nemira lansează în colecția Nautilus romanul „Stația Centrală”, de Lavie Tidhar, roman ce aa primit John W. Campbell Memorial Award și a fost declarat cea mai bună carte SF&F la The Guardian.

„Iernile sufletului”, de Katherine May (fragment în avanpremieră)

Folosind exemple din literatură, mitologie sau lumea naturală, „Iernile sufletului” adună o serie de lecții inspiratoare despre puterea eliberatoare a odihnei și a retragerii.

Editurile Nemira și Nemi la Gaudeamus 2018 - noutățile editoriale

Editura Nemira vă așteaptă anul acesta la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus, în perioada 14-18 noiembrie, cu cele mai noi apariții editoriale și cadouri de Crăciun.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu