Editura Nemira publică, pentru prima dată integral în limba română, Jurnalul necenzurat al celui mai mare dansator din toate timpurile: Vaslav Nijinski. Scrise în iarna 1918–1919, când Nijinski se afla în Elveția, împreună cu soția și fiica sa, caietele sale sunt mărturia bulversantă a unei vieți dedicate creației. În plină tinerețe și glorie, artistul e pe punctul de a ceda în fața nebuniei. Arta și viața cotidiană palpită în pagini care vorbesc mai ales despre suferință și căutare repetitiv, obsesiv, incoerent, violent.
Cartea apare în colecția Yorick de arte ale spectacolului și reunește Caietele lui Vaslav Nijinski, traduse după originalul rus, de Raluca Rădulescu.
„Eu sunt Nijinski. Eu sunt un om simplu. Eu am obiceiuri mizerabile, dar vreau să le îndrept. Eu vreau ca oamenii să îmi arate unde greșesc, căci vreau să-și facă griji pentru mine. Eu îmi voi face griji pentru alții, dar și pentru mine își vor face griji toți. Eu vreau o grijă din dragoste, nu din răutate. Eu nu vreau favoruri. Eu nu sunt iertare. Eu sunt iubire. Eu vreau să vorbesc despre iubire. Eu voi vorbi despre iubire.” (Vaslav Nijinski)
Vaslav Fomici Nijinski (1890–1950), unul dintre cei importanți artiști din secolul XX, a fost vedetă a Baletelor ruse (1908–1913 și 1916–1917) și unul dintre cei mai mari dansatori ai epocii sale. A revoluționat formele baletului clasic prin mijloace de expresie neconvenționale. Creații remarcabile, prin tehnica săriturilor și forța expresivă (Silphide, Cleopatra, Șeherezada, După-amiaza unui faun etc.). Fiul a doi dansatori polonezi, a studiat dansul de mic, iar la optsprezece ani deja avea roluri principale în trupa de la Mariinsky Teatr. Întâlnirea de la Paris cu Serghei Diaghilev, mare promotor al artei ruse, a însemnat enorm pentru cariera sa. În capitala Franței a avut succese uriașe, în perioada în care Baletele ruse înființate de Diaghilev, de-acum protectorul său, erau din ce în ce mai cunoscute. La Mariinsky, a început să semneze coregrafii de spectacol, propunând mișcări revoluționare. Sub semnul angoasei, existența sa a stat tot timpul și sub semnul lui Diaghilev, maestrul de care ucenicul a încercat de mai multe ori să fugă și să-și formeze propria trupă, ceea ce nu a reușit însă. În Primul Război Mondial, Nijinski, cetățean rus, a fost convocat în Ungaria, dar Diaghilev i-a aranjat un turneu în America și așa a putut scăpa. Atunci au apărut, spun martorii din epocă, primele semne de dementia praecox. În 1919 a avut o cădere nervoasă și cariera sa a luat sfârșit. A fost diagnosticat cu schizofrenie și dus la un sanatoriu din Elveția. A murit pe 8 aprilie 1950 într-o clinică din Londra, unde a fost înmormântat. După aceea rămășițele sale au fost strămutate la cimitirul Montmartre din Paris. Jurnalul său a fost scris în cele șase săptămâni petrecute la sanatoriul din Elveția, înainte ca diagnosticul să-l condamne pe veci la izolare.
Nota editorului
Prezenta ediție este prima în limba română care reunește Caietele lui Vaslav Nijinski, traduse după originalul rus, scris de autor în timpul internării sale la un sanatoriu din Elveția. Propunându-și să-l redea fidel și integral, în spiritul autenticității, editorul a optat pentru păstrarea întregului specific al originalului. Parcurgând paginile ce urmează, cititorul se va întâlni cu toată franchețea scriiturii intime și, descoperind gândurile celebrului artist, va descoperi și lipsa lui de grijă pentru formă. Pentru a reda caracterul de document al însemnărilor sale, Jurnalul necenzurat a păstrat în ediția de față numeroasele inadvertențe și greșeli de toate felurile, expresii și cuvinte neinteligibile exact așa cum sunt ele în originalul rus.
Jurnal necenzurat, de Vaslav Nijinski
S-au întmplat multe azi și de aceea vreau să scriu. N-am trăit decât chestii de groază. Mie îmi e frică de oameni, căci ei nu mă simt, dar mă înțeleg. Mie îmi e frică de oameni, căci ei vor ca și eu să duc aceeași viață pe care o duc ei. Ei vor ca eu să dansez lucruri vesele. Mie nu-mi place veselia. Mie îmi place viața. Soția mea doarme lângă mine, iar eu scriu. Soția mea nu doarme, căci are ochii deschiși. Eu am mângâiat-o. Ea se simte bine. Eu scriu prost, pentru că îmi e greu. Soția mea oftează, căci mă simte. Eu o simt pe ea și de aceea nu răspund la oftaturile ei. Azi mă iubește cu sentiment. O să-i spun o dată că trebuie să ne căsătorim după cum simțim, căci eu nu vreau să iubesc fără sentiment. Acum o las baltă, căci ei îi e frică de mine. Ea crede c-am înnebunit, dar eu îi știu ner... Eu nu pot să scriu, căci m-am gândit la un singur om toată seara. Acest om vrea să studieze muzica, dar nu poate, căci e sătul de ea. Eu îl înțeleg foarte bine, căci i-am spus că nici mie nu îmi place să studiez. Soția mea mă încurcă, fiindcă simte. Eu am izbucnit într-un râs nervos. Soția ascultă la telefon, dar se gândește la ce scriu eu. Eu scriu repede. M-a întrebat ce scriu. Eu am închis caietul în fața ei, căci voia să citească ce scriu. Simte că scriu despre ea, dar nu înțelege. Ea își face griji pentru mine și de aceea nu vrea să scriu. Eu vreau să scriu, căci îmi face plăcere să scriu. Azi vreau să scriu mult, căci vreau să spun mult. Eu nu pot să scriu repede, dar mâna mea scrie repede. Deja scriu mai bine, căci nu voi obosi prea repede. Scrisoarea mea e clară. Eu scriu clar. Vreau să mai scriu, dar vreau ca soția mea să doarmă.
Ea nu poate să adoarmă. E agitată. Vrea să doarmă, pentru că gândește. Nu vrea să doarmă, pentru că nu doarme. Știu că i-am făcut o impresie puternică. Ea mi-a înțeles sentimentele. Ea știe că eu sunt capabil să joc, căci e de acord cu faptul că am jucat ca Duse sau Sarah Bernhardt. I-am dat o sarcină grea. Ea nu înțelege ce e moartea. Ea nu se gândește la moarte, căci nu vrea să moară. Eu mă gândesc la moarte, căci nici eu nu vreau să mor. Ea cască, gândindu-se că eu vreau să dorm. Ea nu vrea să doarmă. Se teme că scriu de rău despre oameni. Mie nu mi-e frică să scriu, căci știu că scriu bine. Soția tușește și cască, subliniindu-le sensul, crezând că mă poate face să mă întind în pat și să dorm. Se uită la mine și se gândește că eu nu-i știu intenția. O cunosc bine. Nu vorbește, dar suferă. Vrea să mă facă să mă așez în pat să dorm, căci ea crede că e obosită. Ea e nervoasă, iar nervii sunt o chestie mizerabilă. Ea crede că eu trebuie să dorm. Eu i-am răspuns la căscat. Ea nu mă înțelege. Ea crede că eu sunt obosit. Eu nu sunt obosit. Mușchii mei sunt obosiți, dar eu nu sunt obosit. Eu le-am promis că o să le dansez, adică lor, arisstiloraților, eu nu voi dansa pentru ei, căci ei cred că pot avea totul.
Eu nu vreau să le dau sentimentele mele, căci știu că ei nu mă vor înțelege. Eu voi juca la Paris foarte curând. Eu voi dansa singur în beneficiul artiștilor francezi săraci. Eu vreau ca artiștii să mă simtă și de aceea le ofer viața. Voi fi beat pentru a-i înțelege. Dacă Dumnezeu va vrea, mă voi duce cu ei la cabaret. Ei eu nevoie de mine, căci și-au pierdut sentimentul. Ei au nevoie de bani, iar eu le voi da. Ei mă vor uita, dar sentimentul lor va trăi. Eu vreau ca ei să simtă și de aceea voi dansa la Paris în lunile ce vin, în beneficiul artiștilor săraci. Dacă vor, organizez eu tot. Nu trebuie decât să-mi plătească sejurul la Paris. O să-l întreb pe Astriuk ca să îi cheme pe artiștii săraci să discutăm, căci eu le voi vorbi. O să le spun așa: „Ascultați! Eu sunt artist ca și voi. Noi suntem artiști și de aceea ne iubim unii pe alții. Ascultați, vreau să vă spun ceva de bine. Vreți?“ O să le pun o întrebare despre viață. Dacă vor simți, sunt salvat. Dacă nu vor simți, sunt un biet om patetic și demn de milă, căci voi suferi din cauza asta. Eu nu vreau să dansez la St Moritz, căci oamenii nu mă iubesc. Eu știu că ei cred că sunt bolnav. Mie îmi e milă de ei, pentru că ei cred că eu sunt bolnav. Sunt sănătos și nu-mi menajez puterile. Eu voi dansa mai mult ca niciodată. Vreau să studiez dansul și de aceea mă voi ocupa în fiecare zi câte puțin de dans. De asemenea, eu voi și scrie. Nu voi mai merge la serate. Mi-a ajuns pentru toată viața distracția asta. Mie nu-mi place să mă distrez. Eu înțeleg ce e distracția. Eu nu sunt un om al distracțiilor, căci știu că distracția e moarte. Distracția e moartea rațiunii. Mie îmi e frică de moarte și de aceea iubesc viața. Eu vreau să-i invit pe oameni să vină la mine, dar soția mea se teme de mine. Eu vreau să invit un evreu bătrân, care e rudă cu baronul Günzburg. Baronul Günzburg e om bun. El nu înțelege viața. El trebuie să se însoare și să aibă copii, iar el își chinuie soția cu faptul că vrea o viață distractivă. Eu știu că toți vor spune ‒ „Nijinski e nebun”, dar nu contează, căci eu deja am jucat rolul nebunului în casă. Toți se vor gândi la asta, dar nu mă vor duce la casa de nebuni, căci eu dansez foarte bine și le voi da bani tuturor care îmi vor cere. Mie îmi plac nebunii, căci știu să comunic cu ei. Când fratele meu a fost la casa de nebuni, eu l-am iubit, iar el a simțit. Prietenii lui m-au iubit. Atunci aveam 18 ani. Eu nu-i contrazic pe nebuni și de aceea nebunii mă iubesc. Fratele meu a murit la casa de nebuni. Mama mea își trăiește ultimele ore de viață. Îmi e teamă s-o văd.
Jurnal necenzurat, de Vaslav Nijinski, Ed. Nemira, 2018, trad. Raluca Rădulescu, col. „Yorick”
Scrie un comentariu