„Jurnalul Reniei”, de Renia Spiegel (fragment în avanpremieră)

15 iulie 1942, miercuri
Ţine minte ziua aceasta; ţine o bine minte. O să le povesteşti generaţiilor care vin. De astăzi, de la ora 8, am fost închişi în ghetou. Acum locuiesc aici. Lumea este despărţită de mine şi eu sunt despărţită de lume.

Renia este o tânără care visează să devină poetă. Dar e 1939, iar Renia este evreică și locuiește în Polonia. Când Rusia și Germania îi invadează țara, lumea Reniei se năruie. Separată de mama sa, se adăpostește la bunici, de unde fuge apoi pentru a scăpa de raidurile aeriene nocturne, observă dispariția altor familii de evrei și, în final, este martoră la crearea ghetoului.

Însă alături de teroarea războiului, există și frumusețe. Renia își găsește vocea de scriitoare și se îndrăgostește. Ea și Zygmunt se sărută pentru prima dată cu câteva ore înainte ca naziștii să ajungă în orașul ei natal. Și tot Zygmunt va scrie ultima însemnare în jurnalul Reniei.

Redescoperit recent, după șaptezeci de ani, Jurnalul Reniei este deja considerat o lucrare clasică a literaturii Holocaustului. Scris cu o claritate și o măiestrie care amintesc de Anne Frank, Jurnalul Reniei este o mărturie extraordinară atât pentru ororile războiului, cât și pentru viața care poate exista chiar și în cele mai întunecate vremuri.

„Renia Spiegel, o tânără cu atâta poftă de viaţă şi cu un deosebit talent de a descrie în proză şi în versuri frumuseţea lumii din jur, a fost lipsită printr un glonţ de ceea ce şi dorea cel mai mult: un viitor... Cei care au păstrat jurnalul şi cei care l-au tipărit au «salvat-o». Nu au putut s-o smulgă din mâinile destinului ei crud. Şi nici nu au putut să-i dea viitorul pe care și-l dorea atât de mult. Dar au salvat-o de durerea suplimentară de fi uitată.” (Deborah E. Lipstadt)

„Uimitor... O nouă contribuție inestimabilă la literatura Holocaustului.” (Smithsonian Magazine)

„Fascinant și emoționant... această poveste impresionantă și stratificată despre supraviețuire este un document important al Holocaustului.” (Publishers Weekly) 

„O carte care ne arată că cele mai grave atrocități ale secolului XX nu s-au întâmplat peste noapte, ci s-au întâmplat încet și dureros pe fundalul vieților și al iubirilor oamenilor obișnuiți.” (Andrew McMillan) 

„Cititorii vor compara în mod firesc jurnalul Reniei cu cel al Annei Frank. Renia era ceva mai în vârstă și mai sofisticată, scria frecvent nu doar proză, ci și poezie... Când citim astfel de relatări diferite, ni se reamintește că fiecare dintre milioanele de victime ale Holocaustului a avut o experiență unică și dramatică.” (Smithsonian Magazine) 

Jurnalul Reniei, de Renia Spiegel (fragment în avanpremieră)

31 ianuarie 1939

De ce am decis astăzi să încep să ţin un jurnal? S-a întâmplat ceva important? Am descoperit că prietenele mele ţin şi ele jurnale personale? Nu! Pur şi simplu am nevoie de un prieten. Vreau să am pe cineva cu care să pot sta de vorbă despre necazurile şi bucuriile mele zilnice. Cineva care să simtă ceea ce simt eu, să creadă ce spun şi să nu-mi dezvăluie niciodată secretele. Nici un om nu ar putea fi vreodată acest gen de prieten, şi de aceea am decis să-mi caut un confident sub forma unui jurnal.
Astăzi, dragul meu Jurnal, este începutul prieteniei noastre profunde. Cine ştie cât va dura? Ar putea chiar să continue până la sfârşitul vieţii noastre. În orice caz, promit să fiu sinceră cu tine, să fiu deschisă şi să-ţi spun totul. În schimb, îmi vei asculta gândurile şi îngrijorările, dar nu le vei dezvălui niciodată nimănui altcuiva, vei rămâne tăcut ca o carte magică, încuiată cu o cheie fermecată şi ascunsă într un castel fermecat. Nu mă vei trăda; dacă va fi să fie, vinovate vor fi acele litere albastre pe care oamenii pot să le recunoască.
În primul rând, dă-mi voie să mă prezint. Sunt în clasa a treia la Liceul de fete Maria Konopnicka. Numele meu este Renia, sau cel puţin aşa îmi spun prietenii. Am o soră mai mică, Arianka, care doreşte să devină vedetă de cinema. (Şi-a îndeplinit parţial visul, căci a jucat deja în câteva filme.)
Mama noastră locuieşte la Varşovia. Noi am stat pe vremuri într-o casă foarte frumoasă pe malul Nistrului. Mi-a plăcut acolo. Cred că au fost până acum cele mai fericite zile din viaţa mea. În teii bătrâni erau berze, în livadă străluceau merele şi aveam o grădină cu straturi încântătoare de flori. Dar toate acestea sunt acum de domeniul trecutului şi nu se vor mai întoarce niciodată. Nu mai sunt nici casa, nici berzele din teii bătrâni, nici mere sau flori. Tot ce a rămas sunt amintirile, dulci şi dragi. Şi Nistrul, care curge în depărtare, străin şi rece – care murmură şi acum, dar nu pentru mine.
Acum locuiesc la Przemyśl, în casa bunicilor mei. Dar adevărul este că nu am un cămin adevărat. De aceea sunt uneori aşa de tristă şi îmi vine să plâng. Plâng, deşi nu mi lipseşte nimic, nici dulciurile, nici visurile ciudate şi preţioase. Mi-e dor numai de mama şi de inima ei caldă. Mi-e dor de casa în care am trăit cu toţii împreună, ca în conacul alb de pe malul Nistrului.

Și astăzi ochii mei au lăcrimat
La gândul zilelor de altădat’,
Casa cu tei, berzele, fluturii plini de culoare
Toate-s departe, dincolo de zare
Mi-e dor de ele, aud în gând
Foșnetul crengilor bătute de vânt
Nimeni nu-mi mai deapănă povești
Despre pâclă, despre-ntunericul de la ferești, 
O să aud mereu cântecul de leagăn,
Văd casa noastră şi iazul și pământul reavăn
Şi teii conturaţi pe cer...

Dar am parte şi de momente vesele, sunt aşa de multe... Aşa de multe! Trebuie să ţi prezint clasa mea, ca să înţelegi glumele pe care le facem între noi.
Prietena mea cea mai bună, Norka, stă chiar lângă mine. Unii ar putea spune că nu le place Nora, alţii ar putea fi încântaţi de ea. Mie mi-e tare dragă, este întotdeauna aceeaşi Norka dulce pentru mine. Avem aceleaşi gânduri, aceleaşi vederi şi opinii. La şcoala noastră, fetele se „îndrăgostesc” adesea de profesoare, aşa că şi noi, Norka şi cu mine, avem o simpatie de felul acesta, una reală (unele fete doar le linguşesc pe profesoare) pentru doamna de latină, Waleria Brzozowska, născută Brühl. Îi spunem „Brühla”. Brühla este soţia unui ofiţer chipeş care locuieşte la Lvov. Se duce să-l vadă din două în două săptămâni, duminica. Am încercat să obţinem adresa lui prin biroul de adrese, dar n-am reuşit, pentru că nu ştim cum îl cheamă cu adevărat. (Îi spunem „Zdzisław”.) Brühla predă latina şi suntem bune la materia asta, ceea ce dovedeşte clar că o iubim cu adevărat. 
Următoarea fată de pe rândul nostru este Belka sau „Belania” – grasă şi îndesată ca o sută de draci! Are un talent deosebit la învăţătură şi un talent încă şi mai deosebit de a şi câştiga antipatii. E teribil de „îndrăgostită” de domnişoara Skorska şi face o mutră stupidă când se uită la ea. 
Apoi urmează Irka (ira, ae – mânie). Nu mi place Irka şi am asta în sânge. Am moştenit această ură: mama nu putea s-o sufere pe mama Irkăi pe când erau la liceu. O detest și mai mult de când a început să mă submineze la şcoală – toate astea, plus notele bune primite pe nedrept, linguşirile dezgustătoare, minciunile şi nesinceritatea mă fac s-o urăsc din tot sufletul. Mai trebuie să adaug la tot acest amestec şi faptul că Brühla merge în vizită la Irka acasă, după cum am aflat. Iar mama Irkăi o vizitează pe Brühla, lucru pe care l-am descoperit uitându-ne pe geamul Brühlei în nenumăratele ore pe care le-am petrecut în fața casei ei aşteptând-o împreună cu Nora. Toate astea înseamnă că nu pot s-o sufăr pe Irka! Dar din moment ce suntem în aceeaşi clasă, trebuie s-o suportăm. Aşa că Nora şi cu mine strângem din pumni şi pândim o ocazie.
Cât despre fetele care stau lângă Irka, fie nu-mi pasă deloc de ele, fie îmi plac doar puţin. Pe de altă parte, mi se par ceva mai simpatice fetele care stau chiar în fundul clasei, şi anume Luna, care stă chiar în spatele meu și nu contenește să mă bombardeze. Se consideră o fiinţă foarte talentată şi nepământeană. La petreceri şi, în general, tot timpul „pretinde” că este una sau alta, încearcă să atragă atenţia asupra frumuseţii ei (pe care nu o posedă), asupra calităţilor ei excepţionale (care există numai în imaginaţia ei) şi asupra importanţei ei (pe care nu a avut-o niciodată). Luna încearcă din răsputeri să atragă atenţia băieţilor, aşa că, fiind scundă, poartă tocuri înalte, îşi lungeşte sprâncenele cu creionul şi îşi pudrează faţa. La început a „împrumutat” pudra Irkăi Łozińska, chipurile „numai în glumă”. Iar acum nu o mai face „în glum”“, ci cât se poate de serios.
Irka Łozińska este cea mai frumoasă fată din clasa noastră şi probabil din toată şcoala. Nu te deranjează tenul ei măsliniu, aproape portocaliu (din cauza pudrei, fireşte) şi vocea dispreţuitoare sau cuvintele aspre ce ies dintre buzele de culoarea coralului care dezvăluie niște dinţi frumoşi, albi ca zăpada. Dar Irka are cel mai mare defect cu putinţă: are tuberculoză... da, uneori, sângerează pe gură şi pe nas. Îmi pare rău pentru Irka. Are un prieten care o iubeşte, dar nu ştie că prietena lui este atât de grav bolnavă.
Irka stă chiar în fundul clasei. Lângă ea sunt două figuri de piatră: Halina (foarte rea), cu un păr foarte bine coafat, şi Sławka, care face întotdeauna pe mirata, nu răspunde niciodată şi o ascunde pe Halina sub banca ei când nu vrea să răspundă la întrebările profesoarei. Mai e şi a treia Irka, slabă ca o scoabă şi foarte urâtă. Lângă ea stă Elza, fosta mea vecină. Face pe nevinovata, dar ştiu foarte bine că este numai un joc. Are note bune, însă evaluarea ei şcolară este întotdeauna mai bună decât merită. Se ştie că întotdeauna copiază tema la latină de la cea de a treia Irka... dar cui îi pasă.
Şi apoi este şefa clasei noastre, Krzyśka. Krzyśka nu ştie nimic şi vorbeşte de parcă ar avea în gură găluşte umplute cu nisip, dar este drăguţă şi întotdeauna îndrăgostită până peste cap de toţi băieţii aceia ai ei, Zbyszek, Sławek, Lezek, Zdzisio etc. Este prietenă cu Luna.
În faţa ei, prima Eda (sunt trei în total) se unduieşte şi se îndoaie. Eda este „doamna cu gheare”, este logodită şi este foarte importantă. A doua Eda este fosta prietenă a Belkăi. Este şi ea îndrăgostită de domnişoara Skorska, dar nu e bună la istorie, ceea ce mă face bănuitoare. A treia Eda a fost duşmana noastră până acum câteva luni. Imaginează-ţi, dragă Jurnal, un străin, cineva „pripăşit” soseşte aici din fundul lumii şi doreşte să fie şef, încearcă să ne arate că suntem înapoiate şi se crede un „talent universal”. Serios?
Luśka şi Dziunka stau în faţa Edei. Dziunka face mişcări „tectonice nervoase”. Am fost certată cu ea peste un an, dar mi-a trecut când a fost onomastica Brühlei. Dziunka e considerată cea mai plicticoasă persoană din clasă, şi cred că chiar aşa şi este. Luśka e prostuţă, naivă şi înapoiată. Poţi să-i spui orice doreşti. Dar este nostimă, dansează întotdeauna „Andrusovo” cu mine la petreceri. Odată Luśka a strigat la ora de matematică:
– Domnişoară, nu am mai fost scoasă la lecţie de atâta timp şi mie îmi place atât de mult matematica! 
Singura reacţie a Norei a fost:
– Luśka, haide, nu fi proastă!
– Ba deloc, a răspuns Luśka, dar după aceea, când şi-a dat seama ce făcuse, a început să se bâlbâie şi și-a căscat ochii sclipitori.
În faţa lor, în faţa primei Eda, a Luśkăi şi Dziunkăi, este o bancă ciudată, rezervată pentru „bătrâne”. Ceea ce înseamnă Janka. Janka se pricepe cel mai bine din toată clasa să „facă pe proasta” şi supravieţuieşte numai datorită ajutorului celorlalţi. Când este scoasă la tablă are toate răspunsurile scrise pe unghii. Dacă, întâmplător, profesoara observă ceva suspect, Janka linge imediat cerneala şi face pe sfânta. Janka ştie să plângă, să scâncească şi chiar să leşine la comandă, exact la fel ca prima Eda, care simte imediat că o ia cu ameţeală când Pacuła este pe punctul de a-i cere să recite o poezie. Janka este, în general, foarte talentată când trebuie să facă o scenă. Alături de ea stă Wisia, o creatură micuţă, care abia dacă are mai mult de un metru și zece centimetri înălţime, deşi are cincisprezece ani. A treia din rând este Frejka sau Salka. Are crize nervoase din când în când, uneori nu poate rosti nici un cuvânt când este supărată, face paşi caraghioşi şi adesea „nu poate să se ridice” când stă în bancă.
Ar trebui s-o menţionez şi pe Ninka, această fată neobişnuită care pare complet inocentă, dar care primeşte scrisori post restante de la diverse „persoane”, aranjează întâlniri pe străzi întunecoase, merge în vizită la bărbaţi singuri şi este mândră de asta. Este foarte frumuşică. Sunt mai multe fete ca ea în clasa noastră, dar, aşa cum am spus mai înainte, fie nu mă interesează, fie nu vreau să zăbovesc în preajma lor, pentru că eu sunt fată cuminte.
Am plănuit de mai multe luni o petrecere. Ne-am certat şi nu am fost de acord, dar petrecerea este sâmbătă viitoare.

2 februarie 1939

Dragul meu Jurnal! Am fost întotdeauna mediocră la gimnastică, aşa că fac exerciţii acasă ca să fiu mai bună. Am reuşit să fac prima tumbă. Nici una din prietenele mele nu poate face asta. Mă simt triumfătoare, deşi m-am julit la genunchi.

5 februarie 1939

Dragul meu Jurnal, în sfârşit, petrecerea a avut loc! Sunt aşa de fericită! A fost o petrecere foarte reuşită şi toată lumea, în special Brühla, s-a distrat foarte bine. Dar după petrecere m-a cuprins o anume tristeţe. Şi din nou, pentru a n-a oară, mi-am spus: „Aş vrea ca mama să fie aici”. Mama Irkăi a stat tot timpul pe capul Brühlei şi i-a împuiat capul, linguşind-o cât a putut de mult, ceea ce, desigur, le va prinde bine pe viitor Irkăi şi surorii ei mai mici. Oh, dragul meu Jurnal, dacă ai şti cât de greu este să-ţi doreşti ceva atât de mult, să te străduieşti din răsputeri să-l obții şi apoi să-ţi fie luat chiar la linia de sosire! Ce doream de fapt? Nu ştiu. Am fost lăudată la maximum de Pacuła, dar nu-mi pasă (a vorbit cu noi, cu mine şi cu Norka). Brühla a fost foarte drăguţă, dar tot nu sunt mulţumită.
Luna a cântat de două ori şi eu la fel. Astăzi am văzut-o pe Brühla cu doamna Oberhard, probabil că se întorceau de la ea. Am dat din cap politicoasă, am trecut mai departe şi i-am spus Norei:
– Ce crezi? A fost din nou la ea acasă, nu-i aşa? 
Şi apoi am văzut din nou cum face mutra aia de proastă. M-am întors şi am văzut că Brühla era chiar în spatele nostru. Arată groaznic, nu ştiu ce este cu ea, aş dori s-o ajut, poate să-i dau un sfat, dar abisul dintre noi este atât de mare, atât de mare... Poate chiar mai mare decât cel care mă desparte de mama. Şi ea ar putea să mă ajute, să mă sfătuiască. Dar este mult mai greu, o, mult mai greu să astupi această prăpastie.

8 februarie 1939

Dragul meu Jurnal! au trecut câteva zile de când ţi-am povestit despre viaţa mea, dar de fapt nu s-a întâmplat nimic neobişnuit. Viaţa merge înainte ca de obicei, cu câteva mici excepţii. Brühla a fost la o conferinţă a profesorilor de latină, aşa că ne-a predat latina domnul Skorski. Domnul Dziedzic a lăudat-o foarte mult pe Irka (pe nedrept), Belka a primit o notă proastă, m-am împăcat cu asta, dar sunt îngrijorată pentru ziua de mâine, căci ar putea fi chiar foarte rău. Asta este tot ce simţeam nevoia să-ţi spun.

11 februarie 1939

Astăzi plouă... este o zi atât de tristă, atât de cenuşie. Dar nu mă simt foarte tristă, nu ştiu de ce. Poate este ideea că voi pleca în Canada, deşi până la urmă s-ar putea să nu fie bine acolo. Sau poate pentru că fac o vază grecească. Oricum, nu sunt la fel de tristă ca de obicei într-o zi ploioasă, când stau la fereastră şi număr lacrimile care se scurg pe geam. Sunt o mulţime. Una mai mică aleargă, apoi alta mai mare o urmăreşte de aproape, apoi a cincea, a şasea... precum şi două pe obrajii mei. Toate aleargă în jos, ca şi când ar vrea să cadă pe strada udă, noroioasă, ca şi când ar vrea s o murdărească şi mai mult, ca şi când ar vrea să facă ziua asta şi mai urâtă decât este deja. Dar astăzi este un mister. Ca o... ca o ladă de gunoi. Toată lumea crede că nu e nimic important, nu este pur şi simplu nimic. Însă nu este aşa. Nu ştiu. Oamenii n-au decât să râdă de mine, dar tu cu siguranţă că înţelegi, dragă prietene. Problema este că uneori cred că obiectele neînsuflețite pot să vorbească. (De fapt, nu sunt deloc neînsuflețite. Au suflet, exact la fel ca oamenii.) Uneori cred că ţevile de apă chicotesc. Şi nu numai eu cred aşa, deci trebuie să fie adevărat. Alţi oameni dau alte denumiri acestor chicoteli, dar nu le trece nici o clipă prin minte că sunt exact asta: nişte chicoteli. Sau o ladă de gunoi:

O, noapte! În fine, este întuneric!
Nu-mi place aici! Mă simt hărţuită!
Era mai bine la oraş,
Cu confortul, lumina şi căldura lui. Ce păcat,
A venit o pagină curată
Dintr-un săptămânal de cinema.
M-au cumpărat de abia ieri
şi sunt acum deja la gunoi!
Tu măcar ai văzut câte ceva.
Măcar ai fost în lume.
Viaţa ta a fost paşnică în sacul vânzătorului de ziare
În timp ce eu alerg pe străzi, strigând tot timpul.
E mai bine să fii săptămânal,
Decât un cotidian care dispare rapid.
Eram pregătită şi nu sunt tristă
Că am sfârşit la gunoi,
A spus hârtia de ambalat fără o tresărire.
Am fost o revistă pentru copii, păcat,
Frumos ilustrată, bogat,
Cu multe culori şi de calitate,
Menită să trăiesc mai mult decât gunoiul de rând.
Eu sunt cu totul altceva
Decât un cotidian, aşa consider,
Sau un săptămânal de cinema tot aşa,
Sau chiar şi această... hârtie de ambalat.
Dă-mi voie să spun aşadar că nu-mi place aici.
Nu te atinge de mine, sau am să dispar!
Aceasta provoacă mare tulburare în tomberon.
Ce?! Auzi obrăznicie! Aha! Plecaţi de aici, netrebnicelor!
Şi toate hârtiile laolaltă
Au zburat afară din ladă ca nişte pene.
Oamenii au fost miraţi de dimineaţă,
Au luat-o drept un avertisment
Că cineva a aruncat hârtii pe jos, 
Pentru început, în loc să le arunce în ladă. 

Renia. Îţi trimit sărutări, dar acum trebuie să stau jos ca să tocesc.

Jurnalul Reniei, de Renia Spiegel, Ed. Litera, 2019, trad. din limba engleză de Anca Irina Ionescu, Col. „Clasici Moderni Litera”