După ce am citit primele trei volume (din șase) din seria Lupta mea de Karl Ove Knausgård îndrăznesc să spun că e o carte care merită citită. Nu e ușor să intri în atmosfera și în ritmul lui Knausgård, tipul nu e deloc prietenos și nici nu vrea să fie, nu încearcă deloc să-ți facă lectura mai ușoară, dar e foarte uman și ajunge, în cele din urmă, să-ți devină foarte apropiat.
Ca narațiune, în romanele sale alternează lungi pasaje descriptive și narative, în care Knausgård îți povestește cu lux de amănunte copilăria, viața lui prezentă, viața lui de cuplu sau viața copiilor lui (și când spun lux de amănunte nu exagerez), cu pasaje eseistice și meditative, unele dintre ele absolut uimitoare. Pasajele descriptive sunt un pic deconcertante pentru cititor pentru că, obișnuit cu un tip de narațiune cehoviană („dacă în primul act al unei piese apare o pușcă, în actul al treilea cineva moare”), ne așteptăm ca toate detaliile pe care ni le oferă să semnifice ceva. Însă, la fel cum nici în viața ta nu are nici o semnificație specială că te-ai îmbrăcat cu paltonul roșu și ți-ai luat cizmele negre, nici în a lui nu are. În mod normal te-ai aștepta ca un scriitor să te scutească de toate detaliile astea inutile sau, dacă nu te scutește, să le dea un sens în poveste. Ei bine, Knausgård nu te scutește și nici nu-ți dă un sens existențial profund pentru care ți le oferă. Și, pur și simplu, trebuie să te obișnuiești cu asta.
Teoretic, nu ai de ce să te chinui să citești șase cărți de câteva sute de pagini fiecare (și peste o mie la final), în care un tip îți povestește cu (mult prea) multe amănunte tot ce face el și toată viața lui până la maturitate. Însă, practic, Knausgård stăpânește la perfecție arta narațiunii și construcția narațiunii, cred că asta e cea mai mare calitate a lui ca scriitor, și, odată intrat în poveste „te ține” acolo. În volumul doi țin minte că am notat o paranteză în narațiune care dura în jur de 400 de pagini... Și uimitor nu e că ocolul ăsta narativ are 400 de pagini ci că tu, ca cititor, în momentul în care el închide paranteza te întorci fără probleme odată cu el de unde ați plecat fără să simți nevoia să dai paginile înapoi și să recapitulezi. Practic, Knausgård te face să citești cu sufletul la gură o carte care pare întruchiparea plictiselii.
În plus, de la o carte la alta ajungi să simți totul ca fiind foarte familiar și să trăiești narațiunea într-un ritm cu totul diferit de cel al majorității scriitorilor contemporani care-și stabilesc un ritm alert ca să nu te plictisească și care-ți oferă tot felul de ancore în timpul lecturii ce te ajută să înaintezi mai ușor prin poveste. Analizându-și atât de atent și de intens toate trăirile și toate detaliile propriei vieți, Knausgård te invită, foarte subtil, să încerci să arunci aceeași privire atentă și asupra vieții tale. O privire care să vină din interiorul tău, o privire care să nu mai aibă nimic de-a face cu felul în care te percep ceilalți oameni, cu imaginea pe care o cere de la tine familia, societatea, prietenii sau persoana iubită.
Lupta mea este o odă adusă individualismului omului contemporan, un kind reminder care-ți spune că în lumea ta, tu ești persoana cea mai importantă. Acest tip de individualism nu are nimic de-a face cu imaginile fericirii pe care ni le servește publicitatea și marketingul de mai mult de jumătate de secol, e mai mult o încercare de a te împăca cu tine însuți, de a te accepta așa cum ești, imperfect și plin de frustrări și defecte. De asemenea, este un individualism care nu încearcă să justifice o formă de egoism: „eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea” nu înseamnă „eu sunt singura persoană importantă din lume”. E o privire întoarsă spre interior, spre toate micile detalii care ne alcătuiesc viața și pe care nu le luăm în seamă, și este, de asemenea, un efort constant de a te înțelege pentru a fi un om mai bun.
În cazul meu, faptul că am ales cărțile lui Knausgård pentru discuțiile de la Clubul de carte Litera a fost, recunosc, primul motiv pentru care le-am citit. La club deja ne simțim foarte familiar în universul lui, iar la asta au contribuit nu doar lectura, ci și discuțiile avute. Pentru noi Knausgård e Karl Ove și viața lui a devenit, într-o anumită măsură, și a noastră. Asta e treaba cu cluburile de carte: te apropie și mai mult de o carte (chiar dacă se întâmplă să nu-ți placă) și te face să fii mai serios cu lecturile și să nu abandonezi imediat. O să scriu cât de curând și despre experiența mea la cluburile de carte.
Nu am scris despre serie nici după primul, nici după al doilea volum, însă acum, după al treilea, simt nevoia să spun asta, pentru toți cei care se uită pieziș la cele trei volume apărute și cu gândul la cele trei care vor apărea: Lupta mea de Karl Ove Knausgård e o carte ce merită citită.
Nu am mai pus citate în articolul ăsta pentru că e foarte greu să nu umplu articolul cu numeroasele pasaje subliniate în cele trei volume, dar, de-a lungul timpului, am selectat pentru blog pasaje care mi-au plăcut, așa că, dacă tot nu sunteți convinși, puteți începe prin a arunca un ochi să vedeți cum scrie: „Acel ceva într-un om pe care timpul nu-l atinge și de la care vine lumina ochilor”; Prințul din povești și luptele „banale” ale eroilor moderni; Karl Ove îndrăgostit: „un bărbat modern și efeminat”; Bergman, Knausgård și Ibsen.
Lupta mea, de Karl Ove Knausgård, Editura Litera, col. „Clasici contemporani”
Scrie un comentariu