• „Orice vocaţie începe prin a admira” - Michel Tournier

„Kyparissia”, de Alexandra Niculescu (fragment în avanpremieră)

„Kyparissia”, de Alexandra Niculescu (fragment în avanpremieră)

Proza scurtă a Alexandrei Niculescu construiește în primul rând senzații și stări. Atmosfera e urbană și de vacanță, cu personaje tinere care experimentează în interiorul relațiilor, călătoresc sau retrăiesc amintiri fermecătoare ale copilăriei. Pe parcursul povestirilor prinde contur Ava, un personaj-liant care se confesează cititorului într-un stil mai degrabă interiorizat, dar lejer și prietenos. Prin aglomerarea de detalii precis asamblate, povestirile compun în mod subtil, pe nesimțite, portretul câte unei stări – intens-pasionale sau, mai adesea, amestecate, de tranziție – privite cu luciditate și mereu cu umorul celui care zâmbește la propriile idealisme.

„Îmi plac cărțile care mă transformă din cititor în personaj. Așa mi s-a întâmplat cu povestirile Alexandrei Niculescu: am experimentat iubirea, suferința, bucuria filtrate prin stilul proaspăt al autoarei.” (Marin Mălaicu-Hondrari) 

Alexandra NICULESCU (n. 1980, București) a publicat două volume de proză, Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014). Publică în mod frecvent proză scurtă în periodice și în antologii. Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și îi plac dulceața de caise, pinii, hamacele și după-amiezile de vară.

 


Kyparissia, de Alexandra Niculescu (fragment în avanpremieră)

 

Pe dreapta străzii se vedea un camion, nu un camion, mai degrabă un autovehicul cu partea din față de camion, dar dezbrăcat de acoperiș pe restul corpului. Și acolo stăteau pepenii, nu m-am uitat cu atenție la ei, poate ar fi trebuit, nu erau verde închis, ci vernil cu dungi mai închise la distanțe egale, așteptau, și odată cu ei aștepta un băiat așezat pe un scaun de plastic. Parcă ședea acolo dintotdeauna, nu arunca nicio privire spre pepeni, era concentrat la un rebus, da, în loc de mobil, el avea un rebus de dezlegat, poate unul greu la care lucra de când se așezase, cu ani în urmă, zic eu ani în urmă pentru că era plin de praf, și nu un praf care se pune peste zi sau apare de la mașinile care vâjâie sau de la vânt, ci un praf care se adună în timp și se așază comod, ca un cap de fată care se gudură pe lângă un gât de băiat și zice: păi cam aici cred eu că mi-e locul. Băiatul știa, sigur știa că tot praful e pe el, dar nu-l deranja, poate citise și el vreo poezie la școală și auzise expresia „comuniunea om natură” din gura profesorului, așa că acum simțea că trăiește comuniunea despre care învățase și își vedea de rebus.

Dacă m-aș fi oprit mai mult în dreptul lui, poate și-ar fi ridicat privirea din revistă și ar fi întrebat: pepene? Sau doar s-ar fi uitat curios, cu ochi care ar fi spus: vrei ceva, zici, așa-i regula, nu-s din ăia care vor să te convingă să cumperi ceva, pepenii mei se cumpără singuri sau se vând sau cum o fi, nu asta contează, deci, dacă vrei, zici și-ți alegi singură, pentru că fiecare trebuie să-și facă alegerile și să le ducă pe urmă în spinare, n-o să-ți duc eu pepenele până acasă, n-am nevoie de bacșiș, doar pentru că ești străină nu-nseamnă că trebuie să mă port altfel cu tine decât cum am chef, și tot cheful meu se concentrează pe rebusul ăsta. Rebusurile ajută mintea ca să te ajute și ea pe tine, era așa o replică în filmul ăla care vă place vouă, fetelor, ăla cu Tom Cruise, și zicea el help me help you. Nu credeai că știu engleză perfect, vezi, rebusul face conexiuni în minte și te faci mai deștept, și de aia n-am nevoie să te conving să iei nimic, hai, hotărăște-te odată, nu-mi plac fetele care nu se decid: vrei sau nu vrei, ce-ți ia atâta? Știi sau nu știi? Mai bine-ți vezi de drum decât așa.

Dar nu m-am oprit, am traversat și am urcat strada sau am mers pe strada care urca. Poate era ora, era abia cinci, și încă nu se dezmeticiseră oamenii. Uneori e frumos să te plimbi pe străzi deșertice, să simți că tot orașul e al tău, să strigi ceva care să te elibereze de altceva, să te lipești de vreun zid cu var proaspăt pe el, în fine, să faci ce nu faci când sunt atâtea priviri în jurul tău, și nu doar priviri, ci judecăți și degete arătătoare oricând gata să fie ridicate și să însoțească guri care-ți atrag atenția că nu așa se poartă oamenii. Dar aici nu era frumos, pentru că nu era un oraș pe care să-l vreau al meu, era mic mic, era aparent abandonat, deși știam că nu e, era energia lui, nu era un oraș care să susure hai, vino și ia mă în brațe, hai să ne lipim obrazul unul de celălalt, hai să ne deschidem unul spre celălalt, hai să nu jucăm jocuri care rănesc, ci jocuri jucăușe care doar te fac să râzi, dar așa, din suflet, nu cu mâna la gură, nici cu bărbia în piept, ci cu capul dat pe spate.

Când am întrebat prima dată cum se numește orășelul, n-am înțeles bine, uneori se întâmplă să înțelegem ce vrem sau ceva apropiat cu ce gândim în momentul ăla, așa că am întrebat din nou: cum? Eritreea? Ca-n Etiopia? No, no, no, au spus, Eretria. M-am încruntat: două litere inversate, asta era tot: „e” înaintea lui „i” sau „i” înaintea lui „e”, ținute de o parte și de alta de alte două litere. Cum auzi prima dată un nume îți rămâne uneori în memorie, chiar dacă pe urmă afli că e altfel. Acum mergeam: trotuar pustiu după stradă abandonată, și murmuram „E ri tre ea”. La câteva străzi apărea un câine vagabond, la început m-am speriat, nu era nimeni care să-mi spună stai liniștită, nu mușcă, e cuminte, dar aproape toţi câinii erau tolăniți pe mijlocul drumului și nici nu ridicau capul când mă apropiam. Asta mi-a plăcut, ăștia da câini, mi-am zis și le-am zâmbit. Am urcat și am tot urcat și am ajuns la Muzeul Arheologic, deci chiar exista ceva în oraș, nu erau doar case somnolente, ci un ditamai muzeul lâncezea acolo. Era deschis, dar n-aveam de gând să intru, eram aproape de șoseaua principală, trebuia doar s-o traversez și începea Palatul, și acolo voiam s-ajung. La poarta muzeului erau trei băieți, nu știu câți ani aveau, poate vreo șaișpe sau douăzeci, nu eram sigură, și unul dintre ei avea o chitară cât el de mare. Nu m-au băgat în seamă, și nici eu pe ei. Nu exista nicio trecere de pietoni, și mașinile veneau dinspre alte orașe și fugeau înspre alte orașe, niciuna nu oprea aici. Din când în când mă uitam spre cei trei, o fi probabil o atracție când există cineva care vorbește și gesticulează și nu mai e nimeni în jur. Unul dintre ei semăna vag cu un puști pe care-l văzusem cu o zi înainte. 
 
Am ajuns în stație și am așteptat, eu cu Lia și cu Mary, pentru că nimeni altcineva n-a vrut să-și miște fundul de la plajă. Stația era de fapt o tablă ruginită și dogoritoare pe care stăteau lipiți șapte melci nemişcaţi. Cu un sfert de oră întârziere a sosit autocarul, și Lia ne-a făcut semn să mergem în spate, în ultimul rând. Eu am nimerit la mijloc, și în fața mea erau doar culoarul și bărbatul care încasa banii pe bilete. Nu-mi plăcea locul, pentru că n-aveam de ce să mă sprijin la o adică și pentru că aveam pantaloni scurți cu animal print și n-aveam chef să se uite la mine încasatorul, așa că m-am lipit de Lia, i-am zâmbit și i-am șoptit: putem să facem schimb de locuri, te rooog? Ea a zis imediat da, și m-am mirat, pentru că întotdeauna se enerva și mi-arunca: nu, toată lumea stă unde stă și gata, numai tu te trezești mereu că vrei să-ți schimbi locul. Asta spunea și se uita urât la mine. Așa că m-am bucurat mult, și ne-am așezat fiecare în locul celeilalte. Acum aveam de ce să mă reazem dacă voiam și eram mai aproape de geam. Abia după câteva minute am văzut o mutriță printre cele două scaune din față. Nu se uita la mine, se uita direct spre pantalonii mei și nici n-a băgat de seamă că-l priveam: era un băiat de vreo șaisprezece ani cu trăsături de copil copil, și dinspre el venea un parfum de soluție pentru coșuri din care își dădeau băieții din liceu. Mi-a venit să-i spun: întoarce-te, băiețel, la tine, acolo, dar pe urmă am înțeles că n-auzea nimic decât propria răsuflare agitată și nu vedea nimic decât pantalonii mei scurți, care nici nu erau așa scurți. Când și-a dat puțin fața la o parte, am văzut cum se mângâia încet, întâi pe deasupra blugilor și pe urmă și a strecurat mâna înăuntrul lor, și eu i-am făcut semn Liei să se uite și să ne mutăm toate cu un loc spre dreapta. Mary a scos un pareo larg, l-a aruncat peste toate trei și a spus spre el: uită-te acum cât vrei. La puțin timp a urcat un bărbat de cincizeci de ani și s-a așezat exact lângă puști. Eu mi-am zis că e amuzant, dar și trist, pentru că fața lui de copil mi-a arătat că asta era ce făcea el, că nu reușea să se apropie de vreo fată de vârsta lui de care-i plăcea în secret și ea îl plăcea pe altul, cum se întâmplă de obicei, și atunci asta îi rămânea: ca în drum spre casă sau spre sala de sport sau unde se ducea să pândească niște pantaloni scurți și să-și imagineze poate că e cu fata aia pe care o plăcea el.
 
Am prins o clipă în care nu se mai vedeau mașini și-am alergat până în partea cealaltă. La Palat erau porțile deschise. Așa se numea: Palat, dar, odată ce treceai de porți, erau doar niște ruine scunde și câte un panou care dădea explicații. În dreapta Palatului, dincolo de niște garduri de sârmă, începea muntele. Nu era gol, era plin de smocuri verzi, și un timp m-am uitat la el prin gard. Am început să citesc primul panou: scria „casa I” și acolo se aflau câteva pietre vechi, aproape de nivelul solului. Când m-am întors iar spre munte, doi dintre băieți erau acolo, nu-i văzusem când traversaseră. Mergeau încet, mai mult stăteau pe loc, nu știam dacă sunt eretrieni sau eritreeni sau turiști sau altceva. Încercam să citesc tot de pe panou, dar îi vedeam fără să vreau, și mi-a venit în minte scena din Babel, filmul lui Iñárritu, când cei doi frați – unul urâțel foc, cel mare, și unul cu față de vagabond cuceritor, cel mic – încep să urce printre stânci sau munți, și totul se întâmplă pentru că au la ei o pușcă și vor să se dea mari, vor să trăiască ceva deosebit, să vadă care e mai bun, vor să facă altceva decât ce făceau copiii în Maroc, vor să se simtă importanți. Ăștia doi nu semănau fizic, cel puțin nu la îmbrăcăminte, pentru că aveau tricouri cu dungi și blugi, dar aveau aerul lor, aveau în jurul lor și în privire aceeași căutare a ceva periculos, sau așa mi s-a părut mie. Înăuntrul cutiei pentru chitară putea să fie chiar o chitară și să se pună pe cântat – mi-ar fi plăcut să se audă o melodie acolo, între noi, în timp ce treceam de la un panou la altul și tot ce citeam era: „casa a II a“, „casa a III a“, „casa a IV a“, și tot ce rămăsese erau doar pietre. Eram în casa a IV a când și-au făcut un selfie și pe urmă s-au uitat la mine pentru prima dată. Speram să nu mă pună să le fac eu vreo poză, nu-mi plac chestiile astea, așa că m-am prefăcut foarte interesată de o anume piatră, lucruri mari se petrecuseră sigur în jurul pietrei ăsteia, care era poate partea cea mai importantă a Palatului, o hotărâre, o luptă corp la corp, o veste bună, ceva mare oricum, așa că o studiam bine, o pipăiam și mă gândeam la ea. Dar ei mă strigau tot mai tare, și până la urmă m-am uitat încruntată, și cel cu aer de mic vagabond a spus: italiancă? M-am apropiat puțin și am dat din cap: nu, nu, dar ei insistau și arătau spre tricoul meu pe care scria Italy. Ia-ne cu tine, ia-ne cu tine. Mi-am atins tricoul și am dat din cap că nu: e doar tricoul, nu sunt din Italia, dar ei îmi făceau deja semne să stau pe loc și au alergat să ocolească gardul și să intre în Palat. Îi priveam fugind, și erau peste tot doar ruinele alea, și poate era un sentiment plăcut că cineva crede că are nevoie de mine. Dar eu n-aveam cum să-i duc unde voiau. Au ajuns lângă mine și miroseau a transpirație și a vară. Cel care era mai aproape a deschis cutia, și n-am mai avut timp să mă sperii sau să-l opresc. Înăuntru era chiar o chitară, nu ce-mi imaginam eu. El era cel urâțel din Babel, Ahmed, m-am gândit, dar mai cuminte și mai serios, voia să-mi cânte, iar celălalt îl tot îmboldea: hai odată, spunea, și Ahmed stai, stai, și a început să cânte, dar Yussef – nu le-am uitat numele, poate pentru că mi-a plăcut filmul așa mult – nu-l lăsa în pace și nu mă lăsa nici pe mine s-ascult, ci gesticula întruna: e bine, știe, a fost la școală, o să cântăm împreună în Italia. Unde stai în Italia? E în centru?

Când a tăcut câteva clipe, am ascultat muzica lui Ahmed și nu știu dacă chiar cânta bine sau doar îmi plăcea mie, dar nu voiam să se oprească, în afară de cer și soare și mare – pentru că nisip nu exista –, era primul lucru viu și frumos din oraș, şi-i înțelegeam că vor să plece de aici. Când a terminat m-am simțit obligată, dar voiam şi să mă îndepărtez mai repede de ruinele alea care nu-mi spuneau nimic și nu reușeau să mă convingă de faptul că acolo chiar existase un palat, că trăiseră oameni, că se auziseră vorbind. Am scotocit prin geantă și i-am dat celui care cânta câteva monede. Celălalt s-a uitat atent, le-a luat și le-a băgat în buzunar, apoi a spus: nu vrem bani, venim în Italia cu tine, suntem prietenii tăi.

M-am îndepărtat: nu sunt din Italia, sunt din România, n-am unde să vă iau. Ei se țineau după mine, și era frumos într-un fel că și imaginau că aș fi putut să-i ajut, dar și puțin enervant, pentru că n-aveam chef să meargă după mine tot drumul.
Din când în când Yussef-ul meu se apropia și-mi spunea: venim cu tine, da? Dădea singur din cap că da, e bine. Cântăm și muncim orice, sigur ai prieteni care au nevoie. Nu eram decât noi pe stradă, pe străzi, și nu-mi venea nicio idee de cum să-i fac să mă lase în pace. Când am ajuns la băiatul cu pepeni, s-au oprit să vorbească, mi-au strigat și mie dacă vreau un pepene, dar am fluturat din mână și am mers mai departe, tot mai repede, dar fără să pară că fug.


Kyparissia, de Alexandra Niculescu, Editura Litera, 2020, col. „Biblioteca de proză contemporană”



Articole asemănătoare

Concurs: câștigă 3 pachete cu câte 2 cărți „Introspectiv” [încheiat]

Împreună cu prietenii de la Editura Litera am organizat un concurs ce are ca premii 3 pachete formate din două cărți „Introspectiv: Mindware. Instrumente pentru o gândire inteligentă”, de Richard Nisbett, și „Cum să iubești”, de Thich Nhat Hanh

„Dosarul Popcorn”, de Ana Rotea (fragment în avanpremieră)

„Dosarul Popocorn” a câștigat secțiunea 8–14 ani din cadrul Trofeului Arthur, ediția 2015. Cartea va fi lansată sâmbătă, 4 iunie, ora 15:00, standul editurii Arthur.

Litera lansează colecția „Dicționar medical ilustrat”

Editura Litera, în parteneriat cu ziarul Libertatea, lansează din 16 februarie, o nouă ediție a seriei de referință Dicționar medical ilustrat. Fiecare dintre cele 12 volume va fi disponibil în fiecare luni, la toate chioșcurile de ziare, la prețul de 19,99 lei.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu