Micuța zână comunistă, despre „Fetița care nu zâmbea niciodată”, de Lola Lafon

Volumul Lolei Lafon nu este doar o carte despre Nadia Comăneci, despre ascensiunea ei, despre lupta continuă pentru a deveni cea mai bună, despre scandalurile din jurul vieții ei private, ci mai ales despre feminitate și despre corpul feminin, despre Est și Vest, despre comunism și capitalism, despre marketarea corpului feminin și despre cât de mult suntem dispuși să plătim pentru iluziile în care vrem cu orice preț să credem și cât de repede renunțăm la ele, atunci când ni se pare că realitatea nu se mai ridică la nivelul imaginii ideale pe care ne-am format-o.

Sincer, nu m-a interesat prea tare subiectul cărții Lolei Lafon nici când am auzit că a fost publicată în Franța (La petite communiste qui ne souriait jamais, Actes Sud, 2014), nici când am văzut-o tradusă în română (Editura Trei, 2014, traducere Viorel Vișan). M-am dus, însă, de curiozitate, la lansarea cărții făcută în prezența autoarei (pe 25 septembrie, la Ceainăria Cărturești din București), cu gândul să stau 5-10 minute și apoi să plec. N-am putut să stau doar câteva minute, până la urmă m-am așezat și pe scaun, am stat până la final și am plecat de acolo cu dorința de a citi cât mai repede cartea.

Un robot comunist de 40 de kile

Fetița care nu zâmbea niciodată este un roman biografic, dar nu este o biografie a Nadiei Comăneci. Aparține aceluiași gen ca și Limonov al lui Emmanuel Carrère, o altă carte tradusă de Editura Trei și care mi-a plăcut extrem de mult. Ambele se folosesc de informații reale, obținute după documentări serioase, fără a pretinde, însă, că spun adevărul despre ceea ce relatează. Alături de datele obținute din presa vremii sau din cărțile despre viața Nadiei, Lola Lafon imaginează un dialog între ea și gimnasta româncă (pune replici în ceea ce ea numește „filmul mut” al vieții Nadiei, așa cum ne-a rămas în înregistrări), volumul părând a fi rezultatul discuțiilor dintre cele două. Cartea reprezintă, însă, exclusiv viziunea scriitoarei asupra faptelor, acest dialog neexistând niciodată. Nadia din roman este un produs al imaginației scriitoarei și al admirației acesteia pentru sportiva română.  

Prima parte a cărții vorbește pe larg despre revelația pe care o constituit-o „micuța zână comunistă” la Jocurile Olimpice de la Montréal din 1976, atunci când reprezentația ei perfectă a dat peste cap tabelele care arătau notele gimnastelor, continuând cu un larg excurs asupra evoluției sale, atât asupra momentelor de glorie, cât și a celor de rătăcire și a eșecurilor.

Charlestonul săltăreț pe care evoluează ea, acel Yes, Sir, That's My Baby, e impregnat de o bucurie de dinainte de 1929, Yes Yes Yes, micuța noastră mincinoasă schimbă modul de împărțire a cărților de joc, împotmolește posibilul, Yes, Sir, uite că nici nu-și mai folosește mâinile ca să se sprijine pe sol când își ia avânt, aerul o ține în suspensie, My Baby, și toți sunt convinși că, da, That's My Baby, ea manevrează și rearanjează perfect copilăria, mărunțel vagabond de film mut căruia ai vrea să-i iei fețișoara în palme. Ce voioșie! Ce sprinteneală! Și asta dezgheață măsurile greoaie de securitate ale acestor jocuri care păstrează în memorie masacrul din timpul JO de la München, luarea de ostatici și execuția atleților israelieni. Puștoaica vine să ne ia de mână și, împreună, ne rotim într-o spirală sprințară, lăsând în urmă grijile.

Însă, mai mult decât un excurs prin parcursul competițional al Nadiei Comăneci, Fetița care nu zâmbea niciodată este o analiză, care nu se vrea deloc subtilă ci mai degrabă incriminatoare, a felului în care este privit corpul, mai ales corpul feminin, în societatea contemporană. „O Lolită olimpică”, „o școlăriță cu siluetă de băiat gata să îndeplinească toate comenzile”, o „silfidă”, „o minifuncționară a acrobației”, „un robot comunist de 40 de kile”, „o fantomă de puștoaică palidă”, „un elf de 1,54 de metri”, „zâna din Carpați”, un „spiriduș alb”, o „veveriță-clovn”, „o jucărie implacabilă”, un „trup-valiză”… romanul este plin de astfel de caracterizări, unele frizând ridicolul,  caracterizări care nu sunt menite atât să definească, cât să ia în stăpânire.

„Ce e o alegere? Al cui e acest trup?”, se întreabă naratoarea la un moment dat. Al cui e acest „trup-valiză pe care arbitri, președinte și dresori diverși și-l dispută și și-l smulg unul altuia sub pretextul că-l protejează”? Sunt multe întrebările cărora le dă glas Lola Lafon în romanul ei și toate ar trebui analizate detaliat, de la probleme ce țin de pornografia infantilă („90 de secunde de porn copilăresc și malițios” comentează naratoarea vorbind despre exercițiul unei rusoaice), la comercializarea imaginii trupului feminin (mai ales a trupurilor fetițelor), la instrumentalizarea corpului în societatea de consum [pentru cei interesați de subiect, o analiză excelentă a corpului în a doua jumătate a secolului XX o puteți găsi în volumul Istoria corpului III. Mutațiile privirii, coordonat de Jean-Jacques Courtine]. Mi s-a părut revelator în acest sens scurtul episod în care autoarea pune în paralel trei trupuri de copile (Jodie Foster, Brooke Shields și Nadia Comăneci) și felul în care se reflectă trupurile acestora în mass-media, încheind, apoteotic, cu sloganul unei reclame din 1977: „pentru că inocența e mai sexy decât vă închipuiți”.

Zâna s-a cam îngrășat…

La fel ca toate poveștile moderne, care se încăpățânează să nu se termine cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, și basmul Nadiei se termină într-o zonă a derizoriului și a demitizării. După ce a întruchipat, pentru mii de oameni, un vis de perfecțiune, Nadia se trezește dată jos de pe propriul piedestal în momentul în care nu mai reușește să fie la înălțimea propriei imagini. Mai bine zis, de fapt, când depășește înălțimea (și greutatea) propriei imagini. Ajunsă la vârsta adolescenței, se trezește a fi o fată ca toate celelalte: crește în înălțime, ia în greutate, îi vine ciclul, îi cresc sânii, inocența și puritatea sunt pe veci pierdute, iar lumea pornește în căutarea următoarei „zâne”.

Emisiunea de televiziune pentru care e trimisă special la New York nu e un proces, nu unul adevărat, în orice caz. Această emisiune pe care au văzut-o atâția oameni, toți cei care tocmai oftează în salonul lor – ia te uită, zâna s-a cam îngrășat –, e un lucru atât de jignitor, de umilitor, ca și cum cineva i-ar smulge pantalonii silind-o să mărturisească cu voce tare: „Da, am ciclu”. Pentru că, de fapt, acesta e subiectul, nu? Toți vorbesc despre ea cu voce tristă și neîncrezătoare și repetă „Hm, te-ai schimbat”, ceea ce înseamnă ai ciclu acum, iar ea, o tălâmbă rotofeie și greoaie, nu poate să se dezlipească de fotoliu și să plece de-acolo, dimpotrivă, se afundă și mai tare cu fiecare întrebare a prezentatorului.

Deși, în cele din urmă, Nadia reușește să slăbească și să câștige în continuare la competițiile internaționale, odată ce „fetița s-a transformat în femeie”, „magia a încetat”. După ce a devenit „ca toate celelalte”, n-a mai putut fi niciodată „fragilă, inocentă și pură”. Demitizarea propriei imagini culminează cu fuga ei din România, cu doar câteva zile înainte de căderea regimului comunist, și cu cererea de azil politic în SUA. Învăluită în mister și contradicții, fuga Nadiei și felul în care marea gimnastă se prezintă publicului american (îmbrăcăminte ieftină, machiaj prost aplicat și, în plus, în compania compromițătoare a unui bărbat însurat) conține o anumită notă de derizoriu pe care americanii o consideră „nevandabilă” și, ca urmare, complet neinteresantă pentru the American Way of Life…

O carte despre care sper să se vorbească mult de acum înainte

Pentru cei ca mine, născuți după perioada de glorie a Nadiei, romanul poate fi o bună introducere în contextul vremii, iar pentru ceilalți poate reprezenta o schimbare de perspectivă asupra unor evenimente trăite. După numeroasele romane ale scriitorilor români în care s-a încercat recuperarea trecutului comunist, care se voia a fi mult prea repede îngropat, e interesant să descoperi și perspectiva unui scriitor străin asupra aceleiași perioade. Iar viziunea pe care o propune scriitoarea franceză este cu atât mai interesantă cu cât ea a și trăit în România până la 12 ani și, în continuare, vorbește limba română. Vede, cum s-ar spune, și din interior și din exterior.

Scrisă într-un stil ironic și jucăuș, care pare că nu judecă nimic, cartea te obligă, subtil, să renunți la comodități și false pretexte. Să accepți că asta nu e o carte despre Nadia Comăneci, este o carte despre tine, despre mama ta, despre femeia contemporană și despre idealul feminin al societății contemporane. Un ideal care și atunci, și acum, și dintotdeauna, a cerut femeilor un singur lucru: imposibilul. Perfecțiunea rece a unei abstracțiuni în locul tuturor femeilor care transpiră, care se îngrașă, care preferă haine comode și încălțăminte fără toc, care au cearcăne când se trezesc și sunt morocănoase când le vine ciclul.

Sunt multe, foarte multe, pasajele din carte care te pun pe gânduri și care se cer discutate și analizate în detaliu. Sunt cele despre corpul feminin, cele despre felul în care acest corp este „vândut” publicului, cele despre imaginea copilăriei idilice în România comunistă pe care aceste gimnaste fetițe, „soldăței-orhidee”, au transmis-o Occidentului, cele despre felul în care a fost văzută Revoluția Română peste hotare, cele despre imaginea soților Ceaușescu ca un cuplu de bătrâni îndrăgostiți (pe care am regăsit-o și în Limonov de Emmanuel Carrère), pasajele minunate despre copacii din București, despre oamenii din București, diferențele între Est și Vest, cele despre viața sportivelor de acum și viața lor înainte de căderea zidului Berlinului…

Pe mine m-a surprins plăcut romanul Lolei Lafon și tocmai pentru că mi-a plăcut atât de mult mi-a fost destul de greu să scriu despre el. Sper să se vorbească mult despre el de acum înainte, sper să iște polemici și discuții și sper să găsesc și alte articole despre el. Până una-alta, mai jos am pus câteva linkuri pentru cei care vor să afle mai multe.

Pe site-ul Libération, scriitoarea a răspuns, de-a lungul timpului, mai multor întrebări ale cititorilor francezi legate de romanul său: «La „Nadia” du roman n’est pas forcément la vraie»

Într-un interviu din Adevărul, scriitoarea a răspuns întrebărilor puse de Medeea Stan: „Presa americană scria atunci despre Nadia Comăneci că este o micuţă comunistă, care nu zâmbeşte“

Într-un articol din Dilema veche, jurnalista Cristina Hermeziu vorbește despre Fetița care nu zâmbea niciodată: „La taifas cu Nadia, diva războiului rece şi a capitalismului fierbinte – Lola LAFON la bîrnă”

Fetița care nu zâmbea niciodată, Lola Lafon, Ed. Trei, 2014, trad. Viorel Vișan, col. „Fiction Connection”