„Lucrurile omenești”, de Karine Tuil (fragment)

Lucrurile omeneşti pune în scenă viaţa unui cuplu de intelectuali francezi prestigioşi, Jean şi Claire Farel, el – jurnalist politic, ea – eseistă şi luptătoare pentru drepturile femeilor. Cei doi au un fiu, Alexandre, student la o mare universitate americană. O acuzaţie de viol la adresa acestuia din urmă (victimă este Mila Wizman, fiica actualului partener de viaţă al lui Claire) basculează această construcţie socială aparent perfectă, iar implacabilul mecanism judiciar ameninţă serios carierele şi destinele celor implicaţi. Scenele procesului propriu-zis, Mila contra Alexandre, demontează făţărnicia membrilor unei caste ce se consideră intangibilă şi încearcă, în acelaşi timp, să aducă lumină asupra zonei gri a „consimţământului” victimei în cazul unui viol.

„Un roman magistral despre degradarea raporturilor dintre femei şi bărbaţi şi despre caracterul imprevizibil al sexualităţii. Un tablou impecabil al violenţei sociale contemporane.” (L’Obs)

„Romanul descrie cu mare acurateţe noua epocă a relaţiilor dintre femei şi bărbaţi. Asemenea unui ghid montan, Karine Tuil ne conduce subtil, dar ferm până la marginea prăpastiei vremurilor noastre, oferindu-ne priveliştea ameţitoare a mecanismului juridic actual.” (Le Canard enchaîné)

„În Lucrurile omeneşti, Karine Tuil îşi foloseşte desăvârşitul simţ al intrigii pentru demontarea minuţioasă a unui caz de viol.” (Elle)

„Lucrurile omeneşti aduce laolaltă cu brio toate imposturile şi abuzurile de putere tipice epocii noastre.” (Le Figaro Magazine)

Karine Tuil s a născut în 1972 la Paris. După încheierea studiilor de Drept, obţine diploma de studii aprofundate la Université Paris II. O vreme profesează ca jurist, apoi se dedică scrisului. Primul său roman, Pour le pire, poveste a descompunerii lente a unui cuplu, este publicat în anul 2000. În 2001 îi apare romanul Interdit, istorie burlescă a crizei identitare a unui bătrân evreu. Du sexe féminin (2002) încheie trilogia despre familia evreiască. Vor urma romanele Tout sur mon frère (2003), Quand j’étais drôle (2005), Douce France (2007), La Domination (2008), Six mois, six jours (2010), L’Invention de nos vies (2013). În 2016 publică romanul L’Insouciance, care primeşte Prix Landerneau des lecteurs, iar în 2019, Les choses humaines, distins cu Prix Interallié şi Prix Goncourt des Lycéens 2019.

Lucrurile omenești, de Karine Tuil (fragment)

Jean Farel a refăcut firul evenimentelor din momentul în care primise SMS‑ul de la Quitterie Valois şi până când aceasta îi trecuse pragul apartamentului: nu‑şi amintea să‑i fi impus ceva. Se temea de un denunţ calomnios – de orice ar fi putut să‑i păteze reputaţia profesională şi să‑i compromită viitorul în televiziune. Cu precădere, se temea de zvonurile care distrugeau totul. Poate că fata asta fusese trimisă de către Ballard, de către un rival sau chiar de către un politician răzbunător, orice era posibil. În parcul aflat lângă Grand Palais, cu Claude trăgând de lesă, Jean îi saluta pe oamenii care‑l recunoşteau, ascunzându‑şi tulburarea. Tocmai se îndrepta spre studiouri, când a fost sunat de femeia care asigura paza la reşedinţa lui principală, de pe avenue Georges‑Mandel: poliţia descinsese acolo. O asculta cu mare atenţie, încremenit de cuvintele pe care femeia le repeta în buclă, când Claude s‑a apucat să latre cu o furie suspectă la un grup de indivizi. Parcă era turbat. „Ce caută acolo?” „Mi‑au zis doar că au un ordin de percheziţie, au intrat şi cu asta, basta.” Jean a închis, l‑a sunat pe Léo şi i‑a povestit ce se întâmplă. Fratele lui l‑a liniştit: „Stai, nu te panica, poate că nu‑i nimic”. „N‑are cum să nu fie nimic. Îmi percheziţionează casa. Ce să fac?” „Aştepţi. Vino la mine, mai câştigăm timp.” Jean l‑a lăsat pe Claude la birou, s‑a asigurat că n‑a uitat nimic compromiţător pe‑acolo, apoi s‑a dus la Léo, în arondismentul al XVII‑lea. Sobrietatea amenajării – pereţi albi, mobilă de lemn – trăda o dorinţă de neutralitate aproape suspectă. Léo trăia singur, Jean nu ştia să aibă vreo iubită. Când deschidea subiectul, fratele lui se mulţumea să zâmbească sau lăsa să se înţeleagă că e agent DGSI, fără relaţii stabile. Realitatea era mult mai tristă: cu excepţia lui Jean, nu exista nimeni în viaţa lui. Aveau o relaţie fuzională, dar dezechilibrată. Léo lăsa impresia că e dependent de Jean: putea fi exploatat fără jenă. Unii îl porecliseră Léo „aport”, după comanda adresată câinilor de vânătoare. Jean s‑a aşezat pe unul dintre scaunele de lemn, Léo i‑a oferit un pahar cu apă: 

— N‑ai de ce să‑ţi faci griji. Chiar dacă fata depune plângere, mărturia ei nu face doi bani. Ia uite ce‑am găsit în biroul ei. 

A scos un plic, l‑a deschis. Înăuntru se aflau fotografii cu Jean, articole de presă decupate cu o grijă maniacală: 

— Cum nu e agenta ta de presă, cred că e vorba despre o admiratoare. 

— E prea tânără ca să fie topită după mine. De obicei seduc menajere trecute de cincizeci de ani. 

— Eşti irezistibil. 

— Nu mi se pare amuzant. Ce risc dacă depune plângere? 

— Ştii că nu‑mi place să mă gândesc la catastrofe înainte să se întâmple. 

Léo l‑a sunat pe Alexandre, era probabil în apartament, ar fi putut să‑i spună mai multe, dar nepotul nu i‑a răspuns. Jean stătea apatic, cu capul în mâini, incapabil să răspundă numărului crescut de solicitări de pe telefon. Léo avea relaţii la poliţie. În timp ce el suna în diverse locuri, Jean derula nervos mesajele de pe contul său de Twitter. Léo şi‑a pus mâna pe telefonul fratelui său: „Gata, acum ne liniştim şi aşteptăm”. Jean nu i‑a dat ascultare, a rămas conectat, trebuia să arate cu orice chip că n‑are nimic să‑şi reproşeze. A postat pe Instagram o poză care‑l înfăţişa citind, cu burta la soare, amintire din ultima vacanţă în Bali.

Lucrurile omenești, de Karine Tuil, Ed. Polirom, 2021, trad. Daniel Nicolescu, col. „Biblioteca Polirom. Actual”