Lumina dintre oceane, romanul australiencei M.L. Stedman, a fost un veritabil bestseller încă de la apariție. Tradus în aproape patruzeci de limbi, a fost declarată în 2012 cea mai bună carte a lunii august pe Amazon.com și alegerea cititorilor de pe platforma Goodreads pentru același an. Este, într-adevăr, un roman bine scris, povestea e bine construită și e chiar greu, odată început, să-l lași din mână. Pe mine m-a cam întristat finalul, dar, pe de altă parte, nu aș fi vrut să fiu în situația de a hotărî ce a fost bine și ce a fost rău în alegerile pe care le-au făcut personajele.
Nimeni nu se întoarce cu adevărat de la război
Întors din Primul Război Mondial (pe atunci, Marele Război, „războiul care va pune capăt tuturor războaielor”) Tom Sherbourne încearcă nu să-și refacă viața, pentru că așa ceva i se pare imposibil, ci să reușească să-și încropească o existență, dincolo de imaginile morții care-i bântuie visele și amintirile. Se angajează, așadar, paznic la Administrația Farurilor din Australia pentru mai multe motive: pentru singurătatea pe care o presupunea munca pe o insulă pustie, în mijlocul naturii și lipsit de compania oamenilor, pentru siguranța pe care i-o dădea îndeplinirea unor sarcini simple și exacte, dar și pentru credința că, prin munca lui, este de folos celor aflați în derivă, în mijlocul oceanului vast și neprietenos. Duce cu el povara grea a anilor petrecuți pe front. Ca mulți alți „norocoși”, și el a reușit „să păcălească moartea”, însă cel care s-a întors nu mai e același om care a plecat. Trimițându-și bărbații într-un război dat pe un alt continent, cu mize și interese străine, societatea australiană s-a trezit, după 1918, pe de o parte, în imposibilitatea de a concepe moartea celor pe care nu mai avea să-i vadă vreodată, îngropați de străini în pământuri aflate la mii de kilometri depărtare, și, pe de alta, în imposibilitatea de a recunoaște, în cei întorși, soții, fiii, vecinii, prietenii care plecaseră.
La Faruri, Tom are suficient timp să se gândească la război. La chipurile și vocile camarazilor care stătuseră alături de el, care-i salvaseră viața într-un fel sau altul, la ultimele cuvinte rostite de unii dintre ei pe patul de moarte și la vorbele de neînțeles bolborosite de alții, cărora le făcuse totuși un semn aprobator cu capul. Tom nu este unul dintre acei bărbați cărora le atârnă picioarele de un mănunchi de ligamente sau li se scurg măruntaiele din burtă ca niște țipari alunecoși. Nici nu i s-au făcut plămânii clei și creierul ciulama din cauza iperitei. Cu toate astea e și el plin de cicatrice, căci trebuie să trăiască în același trup cu omul care a făcut toate lucrurile ce trebuiau făcute la vremea aceea. Poartă cu sine cealaltă umbră, proiectată spre interior.
Rutina pe care, încet-încet, și-o construiește este întreruptă, însă, de un eveniment neașteptat: se îndrăgostește. Iar de aici, viața lui se schimbă complet. Intrată, inițial, pe un făgaș aparent liniștit (parcă prea liniștit la un moment dat), o întâmplare neprevăzută (o barcă cu un bărbat mort și un bebeluș, eșuată pe țărmul insulei unde el era paznic de far) îi dă toată existența peste cap. Nu imediat, mai are parte de câțiva ani de, aparentă, liniște, alături de familia sa, după care acțiunea o ia la vale și fiecare pagină e și mai interesantă decât precedenta și te trezești că citești totul pe nerăsuflate. Sechelele războiului, iubirea nesperată, fericirea nebănuită, ipocrizii de oraș provincial, povara alegerilor, răul izvorât din cele mai bune intenții, prăpastia care se poate săpa într-o secundă între doi oameni care se iubesc, relații complicate de familie, nevoia societății de a găsi țapi ispășitori, toate se amestecă într-o urzeală complicată.
Istoria mică și istoria mare
Însă, dincolo de povestea de iubire despre care se vorbește pe coperta I („o devastatoare poveste de iubire”), mie mi-au plăcut mai mult alte lucruri, situate în planul secund al romanului. În primul rând, și cel mai mult, mi-a plăcut felul în care autoarea a reușit să creioneze dificultatea oamenilor de a trăi într-o lume normală după ce absurditățile și grozăviile războiului mutaseră foarte departe granițele posibilului (mai ales în ceea ce privește producerea răului). Trecerea de la o realitate în care era normal să omori pe cineva ca să te aperi, chiar dacă tu, personal, nu aveai nimic de reproșat omului pe care tocmai îl împușcai, la o realitate guvernată, din nou, de legile civilizației era greu de făcut, iar diferența între ce e bine și ce e rău era tot mai greu de realizat.
Excesele războiului, adrenalina dată de senzația de a fi mereu în pericol, epuizarea psihică și fizică, obligația de a-i îngropa pe cei căzuți în luptă (care te făcea să-ți dorești să dai peste un cadavru căruia să-i lipească cât mai multe membre, pentru a-ți face munca mai ușoară; o dorință care-l face pe Tom să roșească când și-o amintește, dar care era perfect normală în contextul războiului), cicatricile vizibile și invizibile pe care le cărai tot timpul cu tine, toate erau lucruri care, gândite retrospectiv, păreau, pe de o parte, absolut incredibile, dar, pe de altă parte, dădeau, uneori, impresia că lumea de după război e cea neverosimilă. Că adevărata lume e tot acolo, în mijlocul obuzelor și al gloanțelor. Șocul traumatic al războiului era atât de mare încât slăbea chiar temelia lumii reale. Lumea de după război era într-o continuă căutare a ceea ce e normal, a ceea ce e stabil, a certitudinilor mici care făceau viața posibilă și o înscriau pe un făgaș cunoscut.
Își fixă privirea pe un punct de pe ușa turnului – o balama care se slăbise – și se hotărî să înceapă de acolo. Un lucru mărunt. Trebuia să se concentreze pe un lucru mărunt, pentru că, dacă nu făcea asta, cine știe încotro îi va zbura mintea sau sufletul, precum un balon fără balast? Aceasta fusese singura cale care-l ajutase să treacă prin cei patru ani de sânge și nebunie: să știi exact unde ți-e pușca atunci când te fură somnul zece minute în tranșee; să-ți verifici totdeauna masca de gaze; să te convingi că oamenii tăi au înțeles până în cel mai mic amănunt ordinele primite. Nu te gândești la perspectiva anilor și lunilor ce vor veni: te gândești doar la această oră și poate la următoarea. Restul sunt presupuneri.
În al doilea rând, mi-a mai plăcut o anumită perspectivă, cosmică i-aș spune, pe care o are romanul asupra evenimentelor. Marile și micile bătălii ale oamenilor sunt întrerupte, uneori, de intermezzo-uri micro și macrocosmice care subliniază deșertăciunea chinurilor omenești într-o lume care-și urmează, de mii de ani, cursul. Pe cât de greu le este oamenilor să revină la o existență „normală”, pe atât de ușor îi este naturii să aștearnă uitarea peste cadavre și peste toate obiectele pe care oamenii le strâng într-o viață. Experiența războiului îl face pe Tom, pe de o parte, să simtă că totul e complet relativ și imposibil de stăpânit, irațional, și, pe de alta, îi deschide o nouă perspectivă asupra lumii, una de mirare, care îl face să privească lumea ca un miracol zilnic și ca un dar. Retragerea la far, pe lângă sentimentul de certitudine pe care i-l dă imaginea farului însăși, are, de asemenea, rolul de a-l pune în legătură cu un anumit ritm al naturii ce-l conectează iar cu viața, cu lumea.
Oceanele nu se termină niciodată. N-au început, n-au sfârșit. Vântul nu se termină niciodată. uneori poate înceta, dar o face doar pentru a-și aduna forțe de prin alte colțuri de lume și a se repezi din nou asupra insulei, încercând să transmită un mesaj pe care Tom nu-l pricepe. Existența se desfășoară aici în proporții gigantice. Timpul se măsoară în milioane de ani, stâncile care, de la distanță, par cât niște zaruri aruncate pe țărm sunt, în realitate bolovani uriași de câteva zeci de metri în lățime, bătuți de valuri de mii de ani, răsturnați într-o parte, astfel încât straturile care îi compun au ajuns dungi verticale.
Ce înseamnă adevăratul curaj? Ce înseamnă adevărata iubire? Ce este adevărat? Ce este bine? Ce este rău? Poate fi un act rău justificat de faptul că a fost făcut cu cele mai bune intenții? Totul e relativ, iar lumea oamenilor își schimbă necontenit contururile și definițiile date lucrurilor. În timp ce natura își vede nestingherită de propriul curs, în viața oamenilor istoria mare, evenimente hotărâte pe hârtie de oameni complet necunoscuți, ajung să se întrețeasă cu istoria mică, existențele cotidiene ale indivizilor aflați în colțuri diferite de lume. Toți suntem unici, chiar dacă toți trăim pe același petic de pământ, ne îndrăgostim, muncim și ne luptăm să supraviețuim cum putem mai bine. În cele din urmă, însă, atât noi, cât și frânturile din care au fost constituite viețile noastre vor dispărea, contopindu-se cu lumea mare a naturii.
Familiile se adună acasă, în siguranță, la sfârșitul zilei. Iar întunericul cuprinde treptat cerul, până ce umbrele nu mai cad pe pământ, ci se ridică din pământ și umplu tot văzduhul. Oamenii se retrag la casele lor și lasă noaptea în mâinile făpturilor ei: greierii, bufnițele, șerpii. O lume ce a rămas neschimbată timp de sute de mii de ani se trezește și își continuă existența ca și cum ziua și oamenii și schimbările de peisaj n-ar fi decât o iluzie. Pe străzi nu trece nimeni.
În final, romanul te învață să nu există viață simplă și nici oameni obișnuiți și încă ceva, o lecție foarte importantă pe care, acum, la un secol de la acest neverosimil Mare Război purtat în numele dreptății, ar trebui s-o ținem minte când uităm să fim indulgenți cu ceilalți, când ne grăbim să judecăm și să găsim vinovați: „De iertat, nu trebuie să ierți decât o dată. Ura trebuie să o simți în fiecare zi, de dimineață până seara”.
Silvia Dumitrache a realizat pe Bookaholic un interviu foarte interesant cu scriitoarea.
Lumina dintre oceane, M.L. Stedman, Ed. Polirom, 2013, trad. Anca-Gabriela Sîrbu, col. „Biblioteca Polirom. Actual”
(Recenzie de carte apărută inițal în LaRevista, pe 26 iunie 2014)
Scrie un comentariu