O carte surprinzătoare, bine scrisă, cu o poveste bine construită și plină de răsturnări de situație. Pe alocuri, unele evenimente sunt atât de neverosimile încât se apropie foarte tare de viața reală, de acele lucruri de care nu ne credem niciodată în stare, dar pe care ne trezim că trebuie să le trăim.
Australia la finalul Primului Război Mondial. Oamenii care încearcă să-și cârpească existențele frânte, păstrând în minte grozăviile războiului sau, din contră, chipul și vocea celor dispăruți departe, în Europa, într-un război care nu era al loc și îngropați în pământ străin. Un fost soldat, erou de război, încearcă să-și încropească o existență în singurătatea pe care i-o oferă slujba de paznic la far. Când nu credea că viața mai e posibilă pentru el, se îndrăgostește, iar insula pustie recreează un fel de paradis terestru pentru scurt timp. Ca orice paradis este, însă, efemer, iar lumea, chiar și de la depărtare, se inserează în viețile celor doi și îi atrage înapoi în nebunia ei.
Este și frumoasă și tristă povestea lor de iubire, iar romanul se citește ușor și cu mult interes. Stilul scriitoarei este foarte îngrijit, iar descrierile și evenimentele sunt întretăiate de scurte pasaje foarte profunde. Mi-a plăcut în mod deosebit felul în care a reușit să descrie viața imediat după Primul Război Mondial și eforturile oamenilor de a îngropa amintirea războiului și de a-și încropi viața din frânturi.
La Faruri, Tom are suficient timp să se gândească la război. La chipurile și vocile camarazilor care stătuseră alături de el, care-i salvaseră viața într-un fel sau altul, la ultimele cuvinte rostite de unii dintre ei pe patul de moarte și la vorbele de neînțeles bolborosite de alții, cărora le făcuse totuși un semn aprobator cu capul.
Tom nu este unul dintre acei bărbați cărora le atârnă picioarele de un mănunchi de ligamente sau li se scurg măruntaiele din burtă ca niște țipari alunecoși. Nici nu i s-au făcut plămânii clei și creierul ciulama din cauza iperitei. Cu toate astea e și el plin de cicatrice, căci trebuie să trăiască în același trup cu omul care a făcut toate lucrurile ce trebuiau făcute la vremea aceea. Poartă cu sine cealaltă umbră, proiectată spre interior.
1914 a fost anul drapelelor și al uniformelor garnisite cu piele, mirosind a nou. Abia un an mai târziu viața a început să arate altfel – s-a instalat sentimentul că nu mai era doar un spectacol de periferie când, în locul soților și fiilor lor vânjoși, neprețuiți, femeile au început să primească telegrame. Doar telegrame. Niște pecete de hârtie scăpate din mâini înțepenite de groază și purtate de vântul tăios, ce te anunțau că băiatul pe care l-ai alăptat, l-ai scăldat, l-ai certat și pentru care ai plâns era… de fapt… nu mai era. Pur și simplu dispăruse.
Cea mai sinistră festă le-o jucase soarta celor pe care toată lumea îi considera „norocoși” pentru că reușiseră să se întoarcă acasă: înapoi la copiii bine ferchezuiți pentru a-și primi cum se cuvine tatăl, la cățelul cu fundă roșie legată de zgardă ca să participe și el la bucuria revederii. Dar cățelul simțea primul de obicei că ceva nu e cum trebuie. Și nu doar pentru că omul își pierduse un ochi sau un picior, ci mai degrabă faptul că se pierduse, în general – dispăruse pe câmpul de luptă, deși trupul nu i se făcuse nevăzut nici o clipă. /…/ Vreme îndelungată, oamenii au purtat pe chip expresia de nedumerire pe care o are un jucător când regulile se schimbă în timpul jocului. Își căutau alinarea în convingerea că băieții nu muriseră în zadar: luaseră parte la măreața luptă pentru dreptate. Și erau momente, uneori chiar perioade lungi, în care chiar reușeau să creadă lucrul ăsta și să-și înăbușe scrâșnetul de mânie și disperare gata să le iasă din gâtlej ca oul dintr-o găină.
Își fixă privirea pe un punct de pe ușa turnului – o balama care se slăbise – și se hotărî să înceapă de acolo. Un lucru mărunt. Trebuia să se concentreze pe un lucru mărunt, pentru că, dacă nu făcea asta, cine știe încotro îi va zbura mintea sau sufletul, precum un balon fără balast? Aceasta fusese singura cale care-l ajutase să treacă prin cei patru ani de sânge și nebunie: să știi exact unde ți-e pușca atunci când te fură somnul zece minute în tranșee; să-ți verifici totdeauna masca de gaze; să te convingi că oamenii tăi au înțeles până în cel mai mic amănunt ordinele primite. Nu te gândești la perspectiva anilor și lunilor ce vor veni: te gândești doar la această oră și poate la următoarea. Restul sunt presupuneri.
De pe platforma exterioară [a farului] se vede în zare până la patruzeci de mile. Lui Tom i se pare aproape imposibil ca acest spațiu nesfârșit să existe în aceeași lume, în aceeași viață cu pământul pentru a cărui cucerire s-au dus lupte, pas cu pas, doar în urmă cu câțiva ani, cu pământul pe care oamenii și-au pierdut viața numai pentru a putea numi o palmă de pământ „a noastră” în loc de „a lor” și a o pierde din nou a doua zi.
Își pierduse prietenii – bărbați în care avusese încredere, alături de care luptase, împreună cu care băuse și tremurase de frig. Bărbații pe care-i înțelesese fără să rostească nici un cuvânt, pe care îi cunoscuse atât de bine de parcă ar fi fost parte din trupul lui și care acționaseră alături de el, o singură ființă, doar pentru a reuși să supraviețuiască. Se gândește la vorbele care îi legau: vorbe ce se născuseră pentru a răspunde unor situații pe care nu le mai trăise nimeni până atunci. Ananasul, frecuștețul, budinca: toate soiurile de proiectile care-și făceau drum până în tranșeele lor. Păduchii erau ciorchini, rana era haleală, iar casa era rana care te trimitea înapoi acasă în Anglia, în spital. Tom se întreabă cam câți bărbați mai știau această limbă în ziua de azi.
Faptul că scrie în jurnalul farului îi dă un fel de pace interioară. Vântul se măsoară și acum în sistemul folosit în vremea corăbiilor cu pânze: de la calm (0-2, vând potrivit pentru manevrarea corabiei) până la uragan (12 – nici o pânză nu rezistă, nici chiar la mare viteză). Îi place limbajul ăsta. Când își aduce aminte de haosul din trecut, de anii când faptele erau distorsionate, când îi era aproape imposibil să înțeleagă și cu desăvârșire imposibil să descrie ce dracu' se întâmplă în jurul lui în timp ce exploziile zguduie pământul, atunci se bucură din plin de șansa de a enunța un adevăr simplu. Dintre îndatoririle pe care le presupune munca la far, aceasta îi place cu adevărat.
Izolarea își țese propria plasă: devorează amintirile despre oameni și locuri de departe, făcând ca toate gândurile să se concentreze asupra unui singur loc, unui singur timp și unui singur ritm – rotirea farului. Te preocupă doar stocul de combustibil, funcționarea mecanismului, probabilitatea unei furtuni, rezervele de hrană, așa încât lucrurile aflate la o distanță mai mare devin irelevante, fantastice. Insula nu cunoaște sunetul altor glasuri, nu cunoaște urmele altor pași. La un far de larg poți trăi orice poveste pe care vrei s-o născocești și n-o să vină nimeni să-ți spună că n-ai dreptate: nici pescărușii, nici prismele, nici vântul.
Știa că o soție care își pierde soțul devine văduvă. Un soț care-și pierde soția e văduv. Dar dacă un părinte își pierde un copil, nu există nici un cuvânt care să descrie durerea lui. Părinții rămân pur și simplu „mama” și „tata”, chiar dacă nu mai au un fiu sau o fiică. Ciudat lucru! Cât despre propriul ei statut, Isabel se întreba dacă ea mai este „soră”, de vreme ce iubiții ei frați muriseră.
Orașul așterne un văl peste anumite evenimente. E o comunitate mică în care toată lumea știe că, uneori, promisiunea de a uita este la fel de importantă ca și aceea de a ține minte. Copiii pot crește fericiți fără a afla despre infidelitățile din anii de tinerețe ai tatălui, despre fratele nelegitim pe care-l au la distanță de șaptezeci de kilometri și care poartă numele altui tată. În privința istoriei, întreaga comunitate gândește la fel.
Așa viața merge înainte – la adăpostul unei tăceri care anesteziază rușinea. Bărbații care s-au întors din război, cunoscând momentele de slăbiciune de care au dat dovadă camarazii lor înainte să se prăpădească, vor spune doar că au murit vitejește. Pentru lumea din afară, nici un soldat n-a intrat vreodată într-un bordel, nici nu s-a arătat crud, nici n-a dat bir cu fugiții ca să se ascundă în fața dușmanului. Însuși faptul că au fost acolo e o pedeapsă suficient de mare. De câte ori o nevastă e nevoită să ascundă banii pentru rata la casă sau să scoată cuțitele de bucătărie din calea soțului său căruia i s-au rătăcit mințile, o face fără să spună un cuvânt și uneori chiar fără să o recunoască față de ea însăși.
Oceanele nu se termină niciodată. N-au început, n-au sfârșit. Vântul nu se termină niciodată. uneori poate înceta, dar o face doar pentru a-și aduna forțe de prin alte colțuri de lume și a se repezi din nou asupra insulei, încercând să transmită un mesaj pe care Tom nu-l pricepe. Existența se desfășoară aici în proporții gigantice. Timpul se măsoară în milioane de ani, stâncile care, de la distanță, par cât niște zaruri aruncate pe țărm sunt, în realitate bolovani uriași de câteva zeci de metri în lățime, bătuți de valuri de mii de ani, răsturnați într-o parte, astfel încât straturile care îi compun au ajuns dungi verticale.
Ființele umane sunt mărunte, efemere. Tom le privește pe Lucy și Isabel bălăcindu-se în Laguna Paradis, fetița e fermecată de apă, de gustul ei sărat, de steaua-de-mare albastră-sidefie pe care a prins-o. Privește vietatea din mâna fetiței, cu care ea se mândrește ca și cum ar fi propria ei creație: „Tati, uite! Uite steaua mea!”. Deodată, timpul se divide în straturi, precum cele din pirită, și el își amintește cum arăta plaja înainte de sosirea lui Lucy, apoi înainte de sosirea lui Isabel și, în cele din urmă, își imaginează miile de ani în care plaja s-a format nevăzută de nimeni. Îi vine greu să se concentreze pe ambele planuri temporale: existența unei insule și existența unui copil.
Resursele omului se termină la un moment dat. Văzuse asta de multe ori acolo, în tranșee. Bărbați buni și puternici, solizi și iuți, devotați ca niște câini ciobănești. Dar uneori ajungeau la capătul puterilor: își pierdeau orice urmă de speranță și deveneau alți oameni. Bărbați plini de vigoare și gata să-i facă praf pe nemți, care scăpaseră cu viață din bombardamente, înduraseră zăpada și păduchii și noroiul, uneori chiar câțiva ani la rând. Apoi, brusc, parcă o parte din ei își strânsese bagajele și plecase acasă – dispăruse undeva în adâncuri și nu mai putea fi atinsă. Sau alteori se năpusteau asupra ta, veneau cu baionete în mână, râzând ca nebunii și plângând în același timp.
Din tot ceea ce trăia el acum, nu exista nimic care să nu se mai fi întâmplat cândva, undeva, pe pământ. Odată cu trecerea timpului, memoria stelelor se va închide peste viața lui așa cum se închide o rană care se vindecă.
Familiile se adună acasă, în siguranță, la sfârșitul zilei. Iar întunericul cuprinde treptat cerul, până ce umbrele nu mai cad pe pământ, ci se ridică din pământ și umplu tot văzduhul. Oamenii se retrag la casele lor și lasă noaptea în mâinile făpturilor ei: greierii, bufnițele, șerpii. O lume ce a rămas neschimbată timp de sute de mii de ani se trezește și își continuă existența ca și cum ziua și oamenii și schimbările de peisaj n-ar fi decât o iluzie. Pe străzi nu trece nimeni.
De iertat, nu trebuie să ierți decât o dată. Ura trebuie să o simți în fiecare zi, de dimineață până seara.
Lumina dintre oceane, M.L. Stedman, Ed. Polirom, 2013, trad. Anca-Gabriela Sîrbu, col. „Biblioteca Polirom. Actual”
Cu cele mai bune intenții, recenzie Lumina dintre oceane, de M.L. Stedman
Scrie un comentariu