Felul în care locuim și trăim spațiul ce ne înconjoară spune multe despre noi și asta nu se referă doar la casele pe care le mobilăm după gustul nostru, ci și la spațiile sociale care ne înconjoară și pe care alegem (sau nu) să le populăm. Prima oară când am început să mă gândesc la acest gen de perspectivă asupra spațiului (până atunci un concept abstract, la fel ca și timpul) a fost în timpul masteratului când am făcut și câteva cursuri de arhitectură unde am învățat primele noțiuni legate de alfabetul clădirilor și al urbanismului. Pentru că este vorba tot de un alfabet, unul pe care arhitecții îl înțeleg și pe care noi, de cele mai multe ori, îl ignorăm pentru că nu i-am învățat regulile. Adevărul este că spațiile în care locuim ne determină gândirea, comportamentul și dispoziția într-o măsură mult mai mare decât ne dăm seama.
M-am gândit din nou la această legătură între viața noastră mentală și emoțională și spațiile în care locuim vara asta când am citit două cărți care mi-au plăcut enorm de mult: este vorba de Wonderland, de Steven Johnson, și Scânteia creativă, de Agustín Fuentes. Pornind de la cu totul altfel de subiecte, câteva pasaje din aceste cărți se referă în mod specific la nașterea culturii mall-ului și a unui nou tip de spațiu urban care ne influențează, vrând-nevrând, în moduri nebănuite.
În capitolul „Moda și cumpărăturile” din Wonderland, Steven Johnson face o mare paranteză prin istoria omenirii urmărind, din cel mai vechi timpuri, felul în care gustul pentru modă a modelat istoria omenirii. Pornește de acum 4000 de ani când marinarii fenicieni capturau cantități impresionante dintr-un anumit melc din Oceanul Atlantic, melcul murex (a cărui cea mai importantă calitate era o secreție de culoare închisă care-l era un mijloc natural pentru a se apăra de prădători, dar pe care oamenii au descoperit că o pot folosi la obținerea uneia dintre cele mai rare nuanțe de culoare, și anume purpura). De aici, Johnson urmează un fir istoric absolut surprinzător ce atinge subiecte precum expedițiile de explorare și de cunoaștere a lumii, apariția primelor magazine comerciale din Europa, plantațiile de bumbac, Revoluția Industrială, nașterea gustului pentru cumpărături (oricât ar părea de surprinzător shopping-ul este o invenție modernă, înainte oamenii mergeau la cumpărături doar dacă aveau nevoie de ceva), apariția societății de consum, nașterea magazinului ca un nou spațiu urban (un spațiu care a pornit, de fapt, de la un nou mod de a gândi psihicul uman), cultura mall-ului, până la Disneyland și noul oraș al viitorului imaginat de Walt Disney. Oricât de improbabile ar părea toate aceste legături, există între ele un fir de a cărui logică Steven Johnson reușește să te convingă.
În prezent, mall-urile au binemeritata reputație de a fi hidosul copil vitreg al capitalismului consumerist, dar filiația lor intelectuală este mai complexă decât își dau seama cei mai mulți dintre noi.
Southdale Center, primul mall din America, a fost inaugurat în 1956, iar conceptul acestui tip de spațiu urban i-a aparținut lui Victor Gruen, un arhitect născut la Viena la începutul secolului XX. Referitor la meseria sa, Gruen nu se prezenta drept arhitect, ci „designer ambientalist”, iar această nuanță este destul de revelatoare în acest context, întrucât el a gândit mall-ul nu doar ca un spațiu dedicat vânzărilor, ci ca un spațiu de sine stătător ce va deveni cel mai influent arhetip arhitectonic postbelic, răspândit în întreaga lume. Indiferent cât de mare, cât de luxos, cât de eco-friendly sau de techno-friendly este orice mall de oriunde din lume el păstrează și acum structura pe care Gruen i-a dat-o primului mall: mai multe niveluri (de obicei nu mai mult de 2-3) legate printr-o curte interioară închisă, dar scăldată din plin în lumină (naturală sau artificială) și între care se poate circula prin scări rulante.
Pentru Gruen, spectacolul curții interioare dintr-un mall și comoditatea sa pietonală erau moduri de a exporta prin contrabandă valorile metropolitane europene în deșertul suburban specific barbariei americane.
Iată ce se întâmplă, așadar, când secole întregi de proiectare a spațiului urban european întâlnesc consumerismul american. Southdale Center trebuia să fie pentru orașele-dormitor din suburbiile americane o alternativă a ceea ce reprezintă centrul urban pentru marile orașe.
Gruen a proiectat Southdale ca pe o clădire cu două niveluri, legate de niște scări rulante opuse, în care se găseau câteva zeci de magazine dispuse în jurul unei curți interioare comune, apărată de vremea severă din Minneapolis de un acoperiș. Gruen a modelat clădirea după pasajele boltite europene, care înfloriseră la Viena și în alte orașe la începutul secolului al XIX-lea. Dar pentru ochiul modern, aluzia la urbanismul european se pierde: inevitabil, Southdale Center este un mall, primul de felul său. (...) Pentru Gruen, spectacolul curții interioare dintr-un mall și comoditatea sa pietonală erau moduri de a exporta prin contrabandă valorile metropolitane europene în deșertul suburban specific barbariei americane.
Cultura mall-ului a determinat o nouă modalitate de petrecere a timpului, dar și schimbări majore în ceea ce privește urbanistica: odată cu inventarea aerului condiționat, mall-urile s-au înmulțit și în țări cu climă deșertică sau tropicală (în momentul de față, cele mai mari mall-uri sunt în țări precum China, Filipine, Iran sau Thailanda), iar succesul lor ca spațiu urban a fost văzut ca una dintre cauzele subminării orașelor antebelice în anii 1960-1970.
În acest punct, istoria devine întunecată. Mall-ul nu doar a contribuit la crearea suburbiei postbelice moderne, ci a contribuit, de asemenea, la subminarea orașului antebelic. Exodul în masă din centre urbane precum Detroit, Minneapolis și zeci de alte mari orașe americane a grăbit crizele urbane din anii 1960. Nici o năpastă nu este mai devastatoare pentru ciclurile vitale ale unui mare oraș decât o pierdere bruscă de populație. Răzmerițe rasiale, rate explozive ale criminalității, cartiere abandonate și crize bugetare au convins pe mulți americani raționali că marile orașe fie se confruntau cu spectrul colapsului total, fie erau condamnate să trăiască într-o permanentă stare de anarhie. Acele predicții s-au dovedit premature și, în prezent, vechiul centru comercial îi atrage pe cumpărători și pierde-vară, îndepărtându-i de mall. Dar, timp de câteva decenii, orașul era nesigur. Nu este un accident faptul că orașe precum Detroit, care încă se mai chinuie să își revină după colapsul urban din 1960, au fost, totodată, cele în care au prins mai întâi rădăcini proiectele lui Gruen. Până și Viena lui preaiubită, a descoperit el revenind în oraș la începutul anilor 1970, fusese amenințată de ceea ce el numea o „gigantică mașină de shopping”, construită la periferia orașului, periclitând magazinele mici, independente, din centrul orașului. În cele din urmă, Gruen avea să își repudieze creația sau cel puțin versiunea ei deformată, pe care au implementat-o dezvoltatorii de mall-uri. „Refuz să plătesc pensie alimentară”, a declarat el, „pentru aceste amenajări bastarde”.
În Scânteia creativă, Agustín Fuentes oferă o altă perspectivă asupra acestui nou gen de spațiu urban, una, oricât de improbabil ar părea, și mai întunecată decât cea de dinainte, și anume: monotonia și tiparul comun al mall-urilor distrug imaginația oamenilor. Fuentes nu se referă doar la mall-uri, ci și la orice fel de spațiu comercial care a adoptat ca formă de identitate un anumit tipar specific ce poate fi regăsit în orice parte a lumii. Fie că ești în România, SUA sau India, de fiecare dată când intri într-un McDonald´s sau Starbucks ești într-un loc situat oarecum în afara timpului și spațiului și care urmărește să-ți dea o iluzie de siguranță și de familiaritate oriunde ai fi. Problema este, spune, Fuentes, că această uniformitate ne face leneși și nu ne mai stimulează din punct de vedere intelectual sau creativ.
Scriitorul David Giffels ne oferă un exemplu grăitor al provocării asupra diversității din secolul XXI. Hipermarketul sub formă de hală și apariția pe bandă rulantă a centrelor comerciale de tip mall din Statele Unite ne distrug imaginația [David Giffels, „The Hard Way on Purpose: Essays and Dispatches from the Rust Belt”, 2014]. Autorul susține că afacerile locale, magazinele mici și diversitatea clădirilor care le adăpostesc sunt înlocuite cu magazine-hală, lanțuri de restaurante clonate și construcții uniformizate care adăpostesc mall-urile. În ultimii treizeci-patruzeci de ani a fost creată o omogenitate care suprimă imaginația americană. Dacă totul este la fel, indiferent unde te afli și unde crești, mintea ta va fi modelată de acea monotonie.
Omogenitatea impusă nu este aceeași cu situația în care un individ alege să mănânce același lucru în fiecare dimineață la micul dejun sau preferă să facă aceeași plimbare de seară, să poarte aceeași îmbrăcăminte sau chiar să caute aceeași cană de cafea în fiecare zi. Acestea sunt alegeri în favoarea continuității sau a familiarității, care pot oferi confort sau chiar pot ajuta indivizii într-un spațiu în care aceștia pot fi cei mai creativi. Dar astfel de alegeri vin de la noi; sunt parte a vieților noastre creative, nu ne sunt impuse. Alegerile nu sunt posibile într-un mediu înconjurător omogen. Să ne întoarcem la exemplul lui Giffels; un mediu înconjurător cu multe tipuri de magazine, fiecare vânzând articole diferite, expune o persoană la locuri diferite și la interacțiuni cu persoane diferite. Oferă un tip diferit de experiență și hrană pentru imaginație și creativitate. Chiar dacă ne întoarcem de mai multe ori în același magazin, acolo se află alte persoane care modelează mediul înconjurător și ne hrănesc imaginația creativă. Omogenizarea peisajului de comerț cu amănuntul din Statele Unite a diminuat diversitatea experiențelor noastre. Dacă intrăm într-un magazin Starbucks de oriunde din Statele Unite (și din cea mai mare parte a lumii), descoperim că arată la fel, are aceleași culori, aceleași produse în meniu, uniforme, formule standard de întâmpinare, aceleași schimburi de replici cu clienții, chiar și aceleași băuturi răcoritoare. Chiar dacă acesta ar putea fi un model bun de afaceri și ar oferi unele avantaje consumatorilor (precum accesul la un espresso într-un loc unde înainte nu era nimic), există și neajunsuri. Creierul nostru se dezvoltă încet și are mult loc pentru depozitarea informațiilor și experiențelor. Lipsa variației, chiar și în cazul simplei experiențe de cumpărare a unei cafele, poate scădea capacitatea noastră creativă.
Cu alte cuvinte, o vizită la Obor este mult mai incitantă pentru creierul uman decât una la mall. Și mult mai amuzantă, trebuie să recunoaștem.
Mie mi s-au părut foarte interesante cele două texte și sper ca această paralelă să facă să priviți cu alți ochi în jur atunci când intrați într-un mall oriunde în lumea asta. De asemenea, vă recomand ambele volume de mai sus, sunt cărți care deschid noi piste de interes și de gândire și care te duc pe cărări nebănuite și pline de surprize ale culturii umane.
Scrie un comentariu