Splendoare este un roman despre adolescența zbuciumată a doi băieți, două caractere în care se împletesc neliniște interioară și capriciu, tenacitate și aplecare spre carnal. După copilăria petrecută alături, Guido și Costantino sunt purtați de viață pe drumuri separate.
În ciuda despărțirii, legătura tensionată dintre ei crește în intensitate și, odată cu maturizarea tinerilor, se dezvoltă în dragoste homosexuală. Separarea nu le împiedică destinele să semene, traseele celor doi urmând fire comparabile până în clipa reîntâlnirii. Harta iubirii lor ajunge să descrie atât o Romă impregnată de mitologie, cât și o Londră extravagantă, oraș în care cuplul își poate pierde urma, o călătorie prin viață din care transpare adevărul că splendoare înseamnă însuși propriul fel – unic, complicat – de a fi.
„Un tribut adus iubirii eliberate de orice constrângere, care găsește curajul de a transforma rușinea în frumusețe.” (Il Centro)
„Splendidă în romanul Splendoare este abilitatea autoarei de a se apleca asupra pasiunii dintre protagoniști cu atâta naturalețe, încât face uitată tema homosexualității care impune personajelor o imensă problemă morală și socială, un păcat de la care trebuie să se înfrâneze dinaintea judecății celorlalți. Dar care în esență nu e altceva decât iubire: totală, deplină, viscerală și sublimă.” (La Repubblica)
„Un roman care transcende granițele simplei istorisiri de viață pentru a cuprinde desfășurarea a două existențe, din copilărie până la maturitatea târzie. Și face acest lucru cufundându-se în curgerea vieții, printre splendori și prăbușiri, printre loviturile sorții și alegerile dramatice, abandonându-se ca și cum ar fi în orice moment pradă unei voințe care o călăuzește și o determină.” (Il Messaggero)
Margaret Mazzantini s-a născut în 1961, la Dublin. Își petrece copilăria și adolescența în diverse țări europene, mai ales în Spania, până când familia ei se stabilește definitiv în Italia. Urmează cursurile Academiei de Artă Dramatică din Roma. După o frumoasă carieră artistică în teatru, cinema și televiziune, Margaret Mazzantini renunță la scenă în favoarea scrisului. Debutează în 1994 cu romanul Ligheanul de zinc. Pentru Nu te mișca (2001; Polirom, 2004, 2013), ecranizat în 2004, primește premiile Strega, Grinzane Cavour și Rapallo Carige. Romanul Venit pe lume (2008; Polirom, 2010) primește Premiul Campiello și este la rândul lui ecranizat. Margaret Mazzantini a mai publicat romanele Nimeni nu se salvează singur (2011; Polirom, 2013), Marea, dimineața (2012; Polirom, 2014; recompensat cu premiile Pavese și Matteotti) și Splendoare (2013). În prezent trăiește la Roma, alături de familie.
Margaret Mazzantini, Splendoare (fragment în avanpremieră)
Anul care a urmat a fost cel mai neaşteptat din viaţa mea. Mama se scula noaptea şi umbla întruna ca şi cum casa nu i-ar fi fost niciodată suficientă. Veneam în spatele ei, o prindeam uşor de braţ, dar ea nu mă simţea, ca şi cum carnea pe care o strângeam şi o ţineam lângă mine n-ar fi fost a ei. Ziua dormea ore întregi, se ghemuia pe fotoliu, un trup fetal. Toată copilăria suferisem de singurătate. Dimineaţa devreme era deja perfect îmbrăcată şi machiată, dădea dispoziţii servitoarei şi ieşea în grabă, de parcă în jurul ei casa ar fi luat foc. Înălţasem coloane de timp ghipsos imaginându-mi viaţa ei departe de mine. Când ieşeam la lumină fixam lumea ca pe o mlaştină, cu speranţa că o voi întâlni. În parc, când urcam şi coboram din căsuţa de lemn, o căutam mereu cu privirea... voiam s-o văd desprinzându-se din grămada anonimă de mame, cu figura ei superbă, cu frumuseţea ei sălbatică. Pentru nimic în lume n-aş fi schimbat-o pe Georgette cu una din femeile alea înfierbântate, irascibile, iubitoare. În nenorocirea mea ştiam că sunt un privilegiat. Nu-i reproşam nimic. Era un idol, şi idolii nu se pun în genunchi să le şteargă mucii copiilor lor. Mi se părea normal că ea nu simţea nevoia să-şi petreacă timpul cu mine în activităţi mediocre, repetitive. Plin de devotament ca tata, mi-o imaginam ocupată în cu totul alte minunăţii. Trăiam la picioarele unui altar, al unui simulacru incendiat de promisiuni, mă oglindeam fericit pentru a reflecta o picătură din splendoarea ei. Dacă mă gândesc bine, toate ciudăţeniile mele n-au fost altceva decât un mod de a găsi drumul către ea, de a deveni interesant în ochii ei. Singurul lucru pe care-l doream era să-i semăn. Când am crescut, am învăţat să o provoc, şi când am văzut-o supărându-se pe mine, cu iritarea celui care-şi recunoaşte un insuportabil defect, am zâmbit satisfăcut. Ştiam că trebuie să merit sufletul acela, că nimic nu venea de-a gata de la ea. Abdomenul îi era încordat şi lemnos ca fruntea, şi simţeam nevoia să privesc mereu singura fotografie pe care o făcuse atunci când era însărcinată pentru a-mi face curaj şi a crede că mă născuse cu adevărat, căci deseori îmi venea să cred că mă culesese din fundul unui depozit de copii abandonaţi. Dar niciodată, nici măcar pentru o clipă nu i-am căutat mila. Era bună la suflet, generoasă cu cei care aveau nevoie, dar simţeam că de fapt inima ei tresărea, şi inteligenţa ei se revolta în faţa nenumăraţilor oameni fără merite, care, ca o ultimă speranţă, tind să trezească mila, să învinovăţească norocul altora. Era atee, refractară în faţa oricărui miros scăpat, oricărei societăţi lipsite de calitate. Era limpede şi singură, detestată şi invidiată de celelalte mame. O stea rece pe cel mai fierbinte dintre ceruri. Dintr-odată o găseam în casă, fragilă, aproape pierdută. La început nici n-am băgat de seamă, eram prea ocupat cu restul. Când mă întorceam acasă, era deja acolo, în papuci, cu machiajul şters. Minunata ei figură uşor şifonată. Legănându-și un picior pe braţul fotoliului, cu o carte deschisă pe piept şi cu ochii ridicaţi spre unul din solemnele ei infinituri. O iubisem de la distanţă şi acum prezenţa ei mi se părea deranjantă şi minusculă în acelaşi timp... prea umană pentru a accepta că era într-adevăr vorba de Georgette. Apoi asta a început să se repete foarte des, până când a devenit ceva normal să mă întorc şi să o găsesc pe canapea, deseori dormind. Am crezut că era obosită, că îmbătrânea, că se afla într-una de pauzele de încărcare a bateriilor înainte de a-şi relua viaţa obişnuită, de a se arunca din nou, regenerată, în lume. Nu ştiu ce am crezut. Eram distrat. Uneori venea la mine, bătea la uşa camerei mele şi stătea puţin acolo, lipită de perete, cu mâinile la spate, privirea ei cenuşie, cu umbre violacee, întunecată de oboseală, de gânduri care păreau să o tragă ca nişte roţi în praf. Era acolo, dar nu era cu adevărat acolo. Şi devenea o prezenţă ciudată, uneori chiar neliniştitoare. Se forţa să zâmbească, dar simţeam că luptă cu proasta dispoziţie pe care lunga şi anormala odihnă din timpul zilei i-o lăsa în sânge, umbre stagnante de care încerca în van să se elibereze.
— Pot să stau pe patul tău, Guido ?
Îmi venea să urlu pentru cea mai mare dintre nedreptăţi. Îşi trăgea sus picioarele, se întindea cu trupul ei subţire şi felul ei senzual de a fi. Era acolo, în patul meu, unde dorisem să fie o viaţă întreagă. Îşi închidea ochii, buzele uşor întredeschise tremurau. M-am gândit s-o omor, s-o sufoc cu perna. Dar n-am făcut-o. Am rămas la picioarele frumoasei adormite. Transpira. Unde-i era evantaiul ? Îi făceam vânt cu un caiet de-al meu. Suferea de hemofilie. Un donator îi făcuse cadou o hepatită ascunsă. Pe neaşteptate, mulţi ani mai târziu, ficatul a început să se revolte, să îndesească turele de detoxifiere. I s-a spus să renunţe la proteine şi să-şi cureţe colonul încontinuu. A făcut un tratament cu interferon, un medicament greu, mai potrivit pentru un animal masiv decât pentru o femeie. Letargia diurnă se transforma la apusul soarelui într-un soi de stupoare solemnă. Tata pregătea în toiul nopţii cafetiera, Geogette îl alunga, îi striga că preferă să stea singură, că el trebuia să lucreze a doua zi. O auzeam agitându-se prin casă, deschizând dulapurile, trăgând lucrurile după ea. Apoi trântea uşa, traversa curtea în grabă şchiopătând pe tocurile înalte. Nimeni n-a ştiut vreodată cum îşi petrecea lungile nopţi de fugă. Se învârtea în jurul iubitelor ei monumente, al bisericilor baroce cu marile lor portaluri ferecate în oraşul pustiu, fosforescente în întuneric. Într-o noapte am urmărit-o, am văzut-o intrând într-un bar, apoi ieşind, târându-se pe lângă ziduri, mergând până la un alt bar. În sfârşit s-a urcat într-un autobuz de noapte. Uşile s-au închis şi o bucată din paltonul ei a rămas prizonieră. Am fugit în urma autobuzului, scrâşnea din dinţi în timp ce încerca să-şi recupereze bucata de palton. Nu pot să spun dacă am văzut un chip nebun sau altceva, descompunerea s-a întâmplat în grabă, ca o grindină violentă care sparge geamurile serei, răneşte frunzele, răstoarnă la pământ ghivecele. Poate că mama băuse întotdeauna. Adult fiind, când am început să mă dedic sistematic băuturilor alcoolice, mi-am amintit ceva... atunci când la capătul fiecărei beţii simţeam mereu aceeaşi durere, cea pe care o căutam... mirosul răsuflării ei când se întorcea noaptea şi se apropia de patul meu aplecându-se să mă sărute într-o izbucnire de compasiune maternă. Crizele de amoniu o umpleau de o otravă care îi întunecau luciditatea. Într-o zi au găsit-o pe stradă, se pierduse, rămăsese închisă afară, fără chei, doar cu un tricou pe ea, desculţă, cu picioarele goale acoperite de vânătăi. Nu ştiu cât timp rătăcise. A găsit-o Gino, coaforul. Se întorcea de la piaţă când a văzut-o pe mama în faţa garajului. A recunoscut-o pe doamna elegantă pe care o coafase de atâtea ori, a luat-o de braţ şi a condus-o amabil până acasă. Mă întorceam de la universitate. În cele din urmă mă înscrisesem la Ştiinţe politice, aşa, prin excludere. O placentă cenuşie ca să alung viaţa pentru alţi patru ani. Am găsit-o pe mama stând în ghereta portarului cu o pătură pe genunchi. Şi o portocală în mână. Îmi va reveni mereu în minte portocala aia pe care probabil i-o dăduse coaforul, nu ştiu de ce. Unul din gesturile pe care oamenii le fac atunci când nu ştiu ce altceva să facă pentru a restabili o normalitate. Portăreasa, cu pasul ei zvelt şi mirosul ei de clor, urca să-i facă injecţiile, e voie, cum vă simţiţi, doamnă ? Mama rămânea în picioare, se sprijinea de bibliotecă, îşi trăgea puţin în jos colanţii, fără să-şi schimbe expresia. Apoi portăreasa urca în apartamentul unchiului meu. Ea, nu fiul, îi ducea acum de mâncare.
Splendoare, de Margaret Mazzantini, Editura Polirom, traducere din limba italiană şi note de Gabriela Lungu; Colecţia Biblioteca Polirom, Seria Actual
Scrie un comentariu