Medici și șarlatani în căutarea hormonului pierdut, despre „Excitat”, de Randi Hutter Epstein

Am început Excitat. Istoria hormonilor și modul în care controlează aproape totul, de Randi Hutter Epstein, convinsă că nu mă interesează o carte despre hormoni și am ajuns în scurt timp să dau paginile tot mai repede, prinsă atât de subiectul cărții, cât și de povestirea în sine. Scrisă într-un limbaj prietenos pentru publicul nespecialist, cartea se citește aproape ca un roman de suspans sau de aventuri, pornind nu de la descrierea științifică a hormonilor și a glandelor hormonale, așa cum te-ai aștepta, ci de la poveștile a diferiți oameni afectați de diferite deficite hormonale. Cu accentul pus pe om (om, nu pacient), această alegere narativă are rolul de a face mai prietenoasă cartea pentru cititorul neavizat și de a-i trezi empatia.

Un fel de în căutarea hormonului pierdut printre medici vizionari și șarlatani, experimente controversate sau periculoase (unele de neconceput acum), remedii de multe ori fanteziste, cartea este în aceeași măsură o poveste alternativă a medicinii, dar și un foarte bun volum de istorie a mentalităților, autoarea urmărind, în paralal cu descoperirile endocrinologice, atât felul în care s-a transformat societatea în ultima sută de ani, cât și raportarea noastră la medicină, știință și medicamente.

Știam, în mare, cam ce sunt hormonii și ce rol au, însă nu-mi realizasem complexitatea acestor substanțe chimice și de importanța lor în funcționarea fizică și psihică a corpului nostru. Sunt 9 glande majore în corp care produc hormoni (hipotalamusul, glanda pineală, hipofiza, tiroida, paratiroidele, insulele lui Langerhaus, glandele suprarenale, ovarele și testiculele) și toate comunică printr-o rețea chimică complexă, făcând ca diferite părți ale corpului, aflate la distanță unele de celelalte, să poată funcționa. Hormonii nu sunt responsabili doar pentru atracția sexuală sau pubertate, ci și pentru lucruri pe care avem impresia (greșită) că le putem controla, cum ar fi schimbările noastre de dispoziție.

Hormonii controlează creșterea, metabolismul, comportamentul, somnul, lactația, stresul, schimbările de dispoziție, ciclurile somn-veghe, sistemul imunitar, reproducerea, lupta, abandonul, pubertatea, creșterea copiilor și sexul. Scopul lor este să ne aducă înapoi la starea normală atunci când lucrurile scapă de sub control. Și pot fi, de asemenea, cauza tulburării. (...)

...ei sunt substanțe secretate de o glandă, care au ca țintă un loc îndepărtat din organism; circulă prin intermediul sângelui; sunt cruciali pentru întreținerea corpului și pentru supraviețuire.

Istoria hormonilor făcută de Randi Hutter Epstein este, în aceeași măsură, științifică și mitologică, vorbind despre experimentele îndrăznețe ale unor medici și cercetători vizionari, cât și despre oportunismul unor șarlatani care au văzut în noile descoperiri răspunsul la una dintre cele mai mari dorințe ale oamenilor: tinerețea fără bătrânețe. O poveste despre descoperirea unor substanțe prea mici pentru a fi văzute și, mai ales, măsurate, despre creieri furați, vise de întinerire, încercări de a explica nu doar funcționarea fizică a corpului, ci și pe cea psihică (a fost celebru în America procesul Leopold-Loeb prin care s-a încercat salvarea de la condamnarea la moarte a doi criminali prin atribuirea faptelor comise nu acțiunii lor voite, ci ca o consecință a hormonilor lor), experimente controversate și chiar disperate (tratamentele deficitului de creștere la copii și implicațiile tratamentului cu hormon uman), identitatea de gen și schimbarea genului, dar și despre relația medic-pacient, vizionarism și șarlatanie în medicină, idei preconcepute, dar și idei revoluționare.

Anii 1920 au reprezentat, fără îndoială, o perioadă de avânt pentru endocrinologie, însă destul de amestecată. Descoperirile din acest domeniu erau la fel de abundente ca leacurile băbești. Negustori și oameni de știință serioși se învârteau cu toții cam în jurul acelorași set de teorii, ajungând prea des cam la aceleași rezultate. Ambele părți furnizau leacuri, diete și proceduri discutabile, pretinzând că vindecă o afecțiune sau alta. În ce privește consumatorul, acestuia îi era de multe ori greu să distingă între specialiști și șarlatani. Am putea spune că specialiștii cinstiți erau asemenea credincioșilor: dacă ceva nu mergea conform planului, era o eroare bine intenționată. Erau doctori și membri ai unei elite consacrate. Pe de altă parte, escrocii indiscutabili erau indivizi care se aflau în acest domeniu doar pentru bani și care promovau remedii despre care știau că nu funcționează. Însă exista o vastă zonă gri între aceste două lumi. Și, zău așa, cine poate să cunoască intențiile oamenilor cu adevărat? Nu este întotdeauna ușor să-ți dai seama cine a avut motivații dubioase și cine a fost luat de valul entuziasmului din vremea sa.

A existat în Paris un doctor respectabil, Serge Voronoff, care transplanta oamenilor testicule de maimuță pentru a le spori virilitatea. Lumea medicală l-a considerat un chirurg bine intenționat, dar cu o abordare eronată. A mai fost și John Brinkley, cunoscut ca Doctorul Glandă de Capră, de o infamie fără pereche, care vindea testicul de țap pentru creșterea apetitului sexual. A făcut o avere. Clienții se duceau să-și cumpere perechea favorită de testicule de la ferma acestuia și apoi erau operați în bucătărie, cu nevasta pacientului pe post de asistentă. Brinkley nu a fost doctor adevărat; își cumpărase o diplomă de medic din Italia.

Ce mi-a plăcut foarte mult în această carte a fost felul în care autoarea leagă descoperirile din noua știință a endocrinologiei (care a trebuit să demonstreze mai întâi că hormonii există și apoi că  pot fi măsurați) de mentalitățile diferitelor perioade în care aceste descoperiri au fost făcute. Asta face din Excitat nu doar un bun volum de popularizare a științei, ci și unul la fel de bun de istorie a mentalităților, de la felul în care oamenii se raportează la medicină până la felul în care gândirea științifică a unui anumit timp este, în același timp, vizionară, dar și tributară propriilor idei preconcepute și limite.

În Statele Unite ale Americii și în Europa, perioada interbelică a fost un timp al întoarcerii la sine și al distanțării de problemele globale. Cărțile self-help se vindeau ca pâinea caldă. Au apărut o mulțime de guru ai vindecării autoproclamați. Dacă îți permiteai, puteai să fii analizat – în vreme ce stăteai întins pe o canapea – de un psiholog freudian. Femeile cumpărau cărți de dietă pentru a se înfometa, cu gândul la rochiile strânse pe talie. Bărbații citeau reviste de dezvoltare a masei musculare, pentru a afla trucuri de la ași ai antrenamentelor, cum ar fi Bernarr Macfadden, discipol al lui Charles Atlas și culturist, de la care a pornit moda sălilor de fitness. Tot acest demers în vederea sporirii valorii personale a fost susținut de o industrie a reclamei în plină dezvoltare, care promova o cultură a consumului înfloritoare. Reclamele au transformat obiectele de lux în necesități. Mașinile și frigiderele nu mai reprezentau privilegii, ci lucruri esențiale. Aparatele casnice se inventau pe bandă: prăjitoare de pâine cu sistem de împingere a feliei, uscătoare de rufe automate, aparate de ras electrice, pentru a enumera doar câteva. În întâmpinarea acestei febre a cumpărăturilor, care hrănea înclinațiile egocentriste, o mulțime de bărbați și femei erau doritori să cheltuiască bani pe tratamente pentru sănătate. Noile produse nu erau considerate extravaganțe, ci lucruri vitale pentru bunăstare. În teza sa, Becoming Glandular, Michael Pettit a numit endocrinologia anilor 1920 «tehnologia sinelui».

Randi Hutter Epstein reușește să redea în tușe fine legăturile subtile dintre mentalitatea specifică unui anumit timp și raportarea oamenilor la medicină, la bolile lor, la posibilele tratamente. Dintre poveștile expuse în carte două în special mi s-au părut foarte puternice și complexe, ambele pornind din aceeași dorință a unor părinți ce doreau să le ofere copiilor lor șansa de a fi fericiți într-o societate în care cea mai ușoară cale de a găsi fericirea e să te conformezi standardelor acceptate. Însă nu întotdeauna cele mai bune intenții au și cele mai bune rezultate.

Prima poveste este cea a lui Brian Sullivan și vorbește despre felul în care hormonii ne determină sexualitatea, dar nu și identitatea sexuală. Născut hermafrodit (o denumire care nu mai este acceptată acum, preferându-se „tulburare de dezvoltare sexuală”, „dezvoltare sexuală diferită” sau „intersexualitate”), Brian a suferit la un an și jumătare, fără să-și dea consimțământul și fără să afle decât mult mai târziu, o operație de schimbare de sex prin care a devenit Bonnie. Crescut ca fată cea mai mare parte a vieții sale conștiente, Brian/Bonnie s-a confruntat cu numeroase dificultăți de adaptare și cu un sentiment accentuat de nefericire până când a reușit să afle adevărul despre corpul său și transformările pe care le-a suferit. Oricât ar părea acum de inacceptabil, operația prin care a trecut îi fusese făcută pentru că, la vremea respectivă, se credea că e cel mai bun lucru pentru el.

Brian s-a născut în 1956, în perioada de vârf a unei economii postbelice înfloritoare, când oamenii părăseau orașele pentru a locui în suburbii, în case cu garduri de țăruși. Visul american era compus dintr-un soț care lucra, o mamă casnică și doi copii: o fetiță delicată, înveșmântată în roz, și un băiat voinic în haine de culoare albastră. Soții Sullivan nu și-au dorit decât ca odraslelel lor să se încadreze în acest tablou. Unii savanți, privind înapoi la acea perioadă de la jumătatea secolului, au sugerat că operațiile și terapiile cu hormoni au întărit un sistem binar de gen – potrivit căruia fetele trebuie să arate într-un fel și băieții în altul. Din multe puncte de vedere, noile perspective științifice asupra hormonilor și a modului în care aceștia influențează dezvoltarea se aflau într-un conflict evident cu concepțiile consacrate despre masculinitate și feminitate. Datele existente arătau un tablou mult mai complex al umanității.

Cea de-a doua poveste este cea a lui Jeffrey Balaban, un băiat născut cu deficit de creștere (pe scurt, risca să rămână pitic), ai cărui părinți au făcut tot ce au putut pentru a-l vindeca, inclusiv a da naștere unei vânătoare naționale de creieri umani (de fapt, nu aveau nevoie de tot creierul, ci doar de o glandă mică, cât un bob de mazăre – hipofiza). Începută cu cele mai bune intenții, inițiativa lor s-a dovedit a fi fost, mulți ani mai târziu, fatală pentru alți bolnavi asemenea fiului lor, tratamentele cu hormoni umani de creștere (obținuți din hipofiză) dând naștere unei alte boli, de data asta incurabilă: BCJ (Boala Creutzfeldt-Jakob), o afecțiune a creierului rară și fatală, asemănătoare bolii vacii nebune.

La fel ca toți ceilalți, medicii sunt influențați de politică, de temeri pe scară largă și de cultura timpului. Hormonul de creștere uman provenit de la cadavre a fost distribuit în anii 1960-1970, înainte de a apărea îngrijorarea legată de faptul că anumite părți ale corpului ar putea fi contaminate. Ce-i  drept, țesuturile erau testate pentru o listă scurtă de virusuri cunoscute, dar nu se punea prea mult accentul pe prevenirea bolilor necunoscute. După cum spunea un biochimist, ideea era că, de vreme ce produsul provendea din țesut uman, cum putea să facă rău altor oameni? Realitatea tragică că loturi întregi de hormon de creștere transmiseseră un agent letal, a ieșit la lumină pe parcursul epidemiei de SIDA, și anume la jumătatea anilor 1980. Dintr-o dată, teoria bolilor ascunse a început să aibă sens.

În aceste povești se vede și o latură despre care nu am vrea să avem cunoștință a medicinei: anume că este o știință care avansează prin experimente și încercări, dintre care unele se dovedesc, ulterior, eronate. Iar aceste erori pot justifica foarte ușor și teoriile contemporane legate de temerile cauzate de vaccinurile administrate copiilor sau cele antigripale. Nu e ușor să acceptăm că, la fel ca alte științe, medicina se bazează pe încercări și tatonări dintre care unele se dovedesc eronate. Însă dacă putem accepta ușor o eroare matematică sau fizică sau putem trăi foarte bine ignorând existența lor, în ceea ce privește medicina nu putem face asta întrucât alegerile făcute ne influențează viața și, uneori, moartea. Cu alte cuvinte, cerem de la doctori ceea ce nu cerem de la ceilalți oameni de știință: să știe tot și să nu greșească niciodată. Ceea ce este și mai trist este că astfel de experimente eșuate sunt mult mai vizibile de multe ori decât reușitele, ceea ce alimentează temerile oamenilor și toate teoriile conspirației la modă chiar și acum (cum ar fi temerile moderne legate de vaccinare și autism la copii care nu reușesc să fie demontate nici de cele mai documentate și serioase studii clinice).

Istoria hormonului de creștere este, totodată, o istorie a suișurilor și coborâșurilor unei descoperiri medicale. Ea combină inventivitatea oamenilor de știință, mândria nemăsurată a doctorilor și devotamentul disperat al părinților. Cea mai mare temere a fost cp nu va funcționa, că nu-i va face pe copii să crească. Realitatea tragică a contaminării avea să iasă la suprafață după mulți ani.

La început, toată lumea a fost dispusă să participe. Părinții anilor 1960 erau copii în anii 1940, când au apărut antibioticele, despre care s-a trâmbițat că elimină bolile infecțioase odată pentru totdeauna. Au fost apoi adolescenți în anii 1950, când oamenii stăteau la rând pentru vaccinul antipolio, menit să ducă la eradicarea acestei amenințări debilitante care este poliomielita de pe planetă. Ei nu erau sceptici, cum suntem noi azi, când ne temem în permanență de toxine ascunse. Credeau în știința medicală. Credeau în imensul bine pe care îl aveau de oferit.

Și au fost activiști. Au demonstrat împotriva războiului, pentru drepturi civile, împotriva segregației rasiale. Aveau o mentalitate de tip «Putem să o facem!» Cereau medicamente, pe care le considerau dreptul lor. Erau îngrijorați, dar optimiști, disperați, dar organizați. Optimismul care a îndemnat-o pe Barbara Balaban să adune hipofize este același optimism care a făcut-o oarbă la potențialele dezavantaje.

Saga hormonului de creștere este și o poveste a clinicienilor, care au fost la fel de entuziasmați de titlurile articolelor despre hormoni, la fel de nerăbdători ca părinții să-i ajute pe acești tineri pacienți să se simtă puțin mai normali. Ei fuseseră în primele rânduri ale campaniei de administrare a vaccinurilor și antibioticelor, astfel că s-au arătat la fel de entuziaști și în privința celorlalte lucruri pe care medicina le avea de oferit. Mulți din vechea gardă asistaseră la prăbușirea ratei mortalității la naștere și puteau să vadă că pacienții lor trăiesc mai mult datorită minunilor medicinei moderne.

Este mai mult decât o poveste despre părinți naivi și medici cutezători. Așa cum avea să spună mai târziu un endocronolog, totul este ușor când privești în retrospectivă. Cu alte cuvinte, privind în urmă, este întotdeauna ușor să observi vinovatul, dar, în ceața călătoriei, indiciile – sau chiar avertismentele – sunt văzute uneori ca buruienile în pădure, accidentale și neimportante.  

Tot volumul pornește de la astfel de povești umane, individuale, uneori tragice, alteori comice, ceea ce face lectura extrem de interesantă și ajută cititorul neavizat să înțeleagă mai bine ce sunt și cum funcționează aceste substanțe chimice din corpul nostru pe care cei mai mulți le ignorăm toată viața, dar care stau, de fapt, la baza întregii noastre existențe. Este o foarte bună carte de popularizare a științei, scrisă cu gândul la cititorii nespecializați și care evită cu eleganță jardonul medical specializat și dificil de înțeles pentru cititori și pacienți deopotrivă. Un medic endocrinolog s-ar putea să nu aibă aceeași părere despre felul în care autoarea ți-a organizat discursul, însă eu ca cititoare am fost foarte mulțumită.

O poveste despre tenacitate, curaj, teamă, Excitat este, în cele din urmă, o poveste despre umanitate, în multiplele sale fațete. Este aceeași poveste veche de când lumea a hybris-ului, a tentației nemuririi, a dorinței de a învinge limitele impuse de condiția noastră umană.

Excitat. Istoria hormonilor și modul în care controlează aproape totul, de Randi Hutter Epstein, Ed. Publica, 2019, trad.  Adina Avramescu, Co-Lecția de Știință