„Memoriile lui Hadrian”, de Marguerite Yourcenar

Pentru mine Memoriile lui Hadrian, de Marguerite Yourcenar, este răspunsul la celebra (și banala) întrebare: Ce carte ai lua cu tine pe o insulă pustie? M-a cucerit de la prima lectură, am avut cartea în mai multe ediții (momentan mai am doar două pentru că am mai împrumutat și am rămas fără ele) și, de curând, am descoperit și audiobook-ul făcut după carte, în lectura lui Răzvan Vasilescu și m-am îndrăgostit din nou. Ca întotdeauna, rămân fără cuvinte atunci când ceva îmi place foarte mult, așa că o să-l las pe Hadrian să vorbească pentru sine în fragmentele de mai jos. 

Jocul acesta misterios care începe cu dragostea pentru corp și ajunge la cea pentru ființă mi s-a părut destul de frumos încât să merite să-i dedic o parte din viață.

Adevăratul loc de naștere este acela unde pentru prima dată ai aruncat asupra ta însuți o privire pătrunzătoare: întâile mele patrii au fost cărțile.

Deseori mă gândesc că oamenii se caracterizează tocmai printr-o poziție extremă, eroismul lor constând în a rămâne acolo întreaga viață.

Într-o singură privință mă simt superior oamenilor obișnuiți: sunt în general mai liber și mai supus decât îndrăznesc ei să fie.

În ce mă privește, am căutat libertatea mai mult decât puterea și puterea numai fiindcă în parte înlesnea libertatea.

Și astfel, amestecând rezerva cu îndrăzneala, supunerea și răzvrătirea armonizate cu grijă, exigența extremă și concesiile prudente, am reușit în cele din urmă să mă accept pe mine însumi.

Cu vremea, faptele mele mă formau.

Uitasem că unele ființe mută hotarele destinului, schimbă istoria.

Vream puterea. O vream mai ales pentru a fi eu însumi înainte de a muri.

…știam că binele ca și răul sunt chestiuni de rutină, că provizoriul se prelungește, că exteriorul se infiltrează înăuntru și că masca, cu timpul, devine față.

…orice explicație lucidă m-a convins întotdeauna, orice politețe m-a cucerit, orice bucurie m-a făcut aproape mereu mai înțelept.

Ulise fără altă Itacă decât cea lăuntrică.

Orice fericire e o capodoperă.

Dar știu foarte bine că trebuie să se țină seama de hotărârile frumosului străin ce ne rămâne, în ciuda tuturor, fiecare ființă iubită.

Mâna îi aluneca pe ceafă, sub păr. În clipele de zădărnicie ori în cele serbede, aveam astfel sentimentul că rămân în contact cu marile obiecte naturale, adâncimea pădurilor, spinarea musculoasă a panterelor, zvâcnirea regulară a izvoarelor. Nici o mângâiere nu ajunge însă până la suflet.

…frumoși ca tot ce nu poate fi îmblânzit.

Nimic nu merge mai încet ca adevărata naștere a unui om.

Murmurul valului pe plajă e de mătase șifonată și de mângâiere; mă bucur încă de lungile seri roze.

…simt pe degete lacrimi care mă umplu de fericire. Hadrian a fost până la capăt iubit cu omenească dragoste.

Suflet mic, suflet blând și călător, tovarăș al trupului meu care te-a găzduit, vei coborî pe meleagurile livide, aspre, pustii, unde nu vei mai fi jucăuș precum obișnuiai odinioară. Încă o clipă, să privim împreună tărâmurile familiare, obiectele pe care neîndoielnic nu le vom mai vedea niciodată… Să încercăm să intrăm în moarte cu ochii deschiși…

Memoriile lui Hadrian, Marguerite Yourcenar, Ed. Humanitas, 2015, trad. Mihai Gramatopol