Romanul Memoriile unui motan călător, de Hiro Arikawa este bestseller în Japonia și în alte peste 30 de țări și a fost vândut în peste 1 000 000 de exemplare.
În 2012, în Japonia s-a aflat pe lista scurtă a trei premii literare importante: Eiji Yoshikawa Bungaku Shinjin, Shūgoro Yamamoto și Fūtarō Yamada .
A fost ecranizat în 2018 într-un film de succes în regia lui Kōichirō Miki, cu Sōta Fukushi și Mitsuki Takahata în rolurile principale.
Recomandată de mii și mii de cititori din întreaga lume, aceasta este povestea copleșitoare a unui tânăr care, însoțit de motanul său, călătorește pentru ultima oară de-a lungul Japoniei.
Prin vocea nonșalantă a lui Nana, motanul vagabond care renunță la viața trăită în libertate deplină, dar și în pericol, pentru a intra în casa și în sufletul lui Satoru, Hiro Arikawa ne face, cu inteligență și umor, o demonstrație desăvârșită a iubirii dintre oameni și feline și ne vorbește despre firele invizibile dar indestructibile care ne țin legați de prieteni și de familie.
Nana este un motan, dar nu unul oarecare. Are blana albă și coada în formă de șapte, îi plac fâșiile de piept de pui și fructele de mare, are ghearele ascuțite și privirea ageră, ba chiar înțelege graiul oamenilor și comentează despre tot ce se întâmplă în jurul său. Nana este motanul vagabond care dormea pe capota unei dubițe argintii, până când un tânăr înalt s-a apropiat de el și i-a zâmbit fermecător. După cinci ani lipsiți de griji, Satoru și Nana, omul și motanul, se văd nevoiți să pornească într-o călătorie în căutarea unui alt stăpân. Astfel Nana își începe cronica de călătorie unde își va nota, cu tandrețe și de multe ori cu (auto)ironie, impresiile și emoțiile, conturând o poveste impactantă despre pierdere, loialitate, iubire și valențele prieteniei. Memoriile unui motan călător este cartea de care avem nevoie acum, pentru a ne (re)aminti că suntem puternici prin gesturile mici aducătoare de mari bucurii.
„Un roman fascinant... la fel de bine controlat și reconfortant precum – ei, bine – o pisică.” (Sunday Telegraph)
„Înțelepciunea și stoicismul motanului-narator fac din acest roman o lectură captivantă. Temele centrale propuse de autoare sunt prietenia și generozitatea față de oamenii și de animalele pe care le iubim.” (The Irish Times)
„O carte blândă, molatică și plină de înțelepciune.” (Kirkus Reviews)
„Toți iubitorii de animale, și nu numai ei, vor citi această carte cu recunoștință pentru memorabila surprindere a unor emoții care ne înnobilează ca ființe umane.” (The Guardian)
„O carte perfectă. Absolut perfectă. Hiro Arikawa este o povestitoare admirabilă.” (Medium)
„E o mare bucurie să citești acest roman.” (Financial Times)
„O splendidă cronică de călătorie.” (The Sunday Morning Herald)
Hiro Arikawa s-a născut în 1972 în orașul Kōchi din insula Shikoku. A absolvit Universitatea Sonoda. În anul 2004 a debutat cu romanul Shio no machi (Orașul de sare), povestea de dragoste dintre doi adolescenți nevoiți să supraviețuiască într-o lume transformată în sare, pentru care a obținut Premiul Dengeki. Romanul face parte din trilogia pentru tineret Jieitai sanbu-saku (Forțele de autoapărare), în care mai sunt incluse volumele Sora no naka (Pe cer, 2004) și Umi no soko (Pe fundul mării, 2005). Tetralogia pentru tineret Toshokan sensō (Războiul bibliotecilor, 2006–2007), devenită bestseller, a stat la baza unui serial de animație în 2008 și a fost ecranizată în 2013. Printre romanele semnate de Hiro Arikawa se numără Hankyū densha (Trenul de pe linia Hankyū, 2008), Shokubutsu zukan (Cartea ilustrată a plantelor, 2009), Hiā kamuzu za san (Iată soarele, 2011). În 2012 a publicat romanul Memoriile unui motan călător (Tabineko ripōto; Humanitas Fiction, 2020), un succes răsunător, tradus în peste 30 de țări și ecranizat în anul 2018. Ulterior au existat și puneri în scenă ale romanului, inclusiv o variantă de teatru radiofonic. În paralel cu activitatea sa de scriitoare, Hiro Arikawa și-a înființat propria trupă de teatru, Sky Rocket.
Memoriile unui motan călător, de Hiro Arikawa (fragment)
Pisicile nu-s așa sentimentale ca oamenii și nu varsă lacrimi cu una cu două.
În fine, o băgasem rău de tot pe mânecă. Și, dintr-o dată, hop, mă străfulgerase ideea să-l caut. Avea să găsească el ceva să mă scoată din belea, dacă tot bătusem atâta drum.
Hai, nenică, m-ajuți odată?! Nu mai am mult și dau colțul!
— Lasă, o să fie bine!
Bărbatul m-a așezat într-o cutie de carton, în care pusese un prosop moale, s-a urcat la volanul dubiței argintii și m-a dus la clinica veterinară. A fost iadul pe pământ! Pentru majoritatea animalelor, clinica este un loc unde n-ar vrea să mai pună a doua oară piciorul. Nici pentru mine n-a fost o experiență prea fericită, așa că n-o s-o mai lungesc.
Am rămas la el acasă până mi s-au vindecat rănile. Locuia singur, într-o casă curată, unde domnea o ordine desăvârșită. Mi-a pus litiera în baie, iar în bucătărie, farfuria cu mâncare și vasul cu apă.
În ciuda aparențelor, sunt un motan isteț și cât se poate de manierat, așa că am prins din zbor cum se folosește litiera și nu mi-am făcut niciodată nevoile pe unde apucam. Am băgat la cap când mi se zicea unde să nu-mi ascut ghearele, ca, de pildă, de pereți și de stâlpi. În schimb, am optat pentru mobilă și covor, fiindcă el nu mi-a spus explicit că n-ar fi voie. (La început, i-am surprins o privire tristă. Zău, sunt o pisică foarte perspicace și flerul îmi spune exact ce se poate și ce nu. Iar mobila și covorul nu mi s-au părut pe lista neagră.)
Peste aproape două luni mi-au scos copcile și osul mi s-a vindecat. În acest răstimp am aflat că îl cheamă Satoru Miyawaki.
În perioada de convalescență, Satoru mă striga cum îi venea la gură: „pisi“, „motane!“, „domnule motan“ și alte variațiuni pe aceeași temă. Normal, atâta vreme cât n-aveam nume…
Și, chiar dac-aș fi avut, Satoru nu înțelegea graiul motănesc, așa că ar fi fost aiurea să încerc să i-l spun. Nu-i ușor să ai de-a face cu oamenii, mai ales că nu pricep decât limba lor. Animalele vorbesc mai multe limbi, adică sunt poliglote, cum vă place vouă să spuneți.
De fiecare dată când dădeam să ies, Satoru se încrunta și încerca să mă convingă să mai stau.
— Dacă pleci, s-ar putea să nu te mai întorci. Ai răbdare până te faci bine. Vrei să rămâi toată viața cu copcile în picior?
Deși mă mai durea, ajunsesem să mă deplasez binișor și nu mi se părea mare scofală să stau cu copcile în picior, dar, când vedeam ce mutre făcea Satoru, îmi pierea orice poftă de plimbare. Și așa am stat pe bară două luni. Cum să mă încaier cu alți motani, dacă eu de-abia șontâcăiam?
În sfârșit, rănile mi s-au închis.
În ziua aceea, am cerut afară, iar Satoru a făcut fețe-fețe în holul de la intrare, încercând să mă convingă să mă răzgândesc. Gata. Mulțumesc de găzduire. Îți sunt foarte îndatorat. Și, pentru că mi-ești simpatic, te las să mă mai mângâi nițel la dubița argintie, chiar dacă nu mi-ai adus nimic de mâncare.
De data asta, Satoru, în loc de figurile obișnuite, s-a întristat. Avea aceeași privire ca atunci când îmi ascuțeam ghearele de covor sau de mobilă.
— Tot mai bine-i afară, nu?
Hei, ce-i cu fața asta?! Iar te pui pe bocit? Nu mă face să mă simt prost!
— Pisi, nu vrei să rămâi?
La asta chiar nu m-așteptam! Sunt un motan vagabond pursânge și nu mi-a trecut niciodată prin cap că m-aș putea transforma într-un cotoi de apartament.
La început, mă gândisem c-o să mă îngrijească până mă fac bine, și apoi, pa și pusi… Ba nu, mai degrabă crezusem c-o să fiu nevoit să plec. Și dacă tot trebuia s-o iau din loc, n-ar fi fost o mișcare mai isteață să mă evapor din proprie inițiativă, decât să-mi dea el papucii? Noi, pisicile, avem mândria noastră!
Dacă tot voiai să rămân, puteai să-mi fi spus mai devreme!
M-am strecurat pe ușa pe care Satoru o deschisese de voie, de nevoie, apoi m-am întors spre el și i-am zis:
— Miau!
Adică haide, vino!
Cu toate neajunsurile speciei, Satoru ajunsese să rupă binișor graiul motănesc, așa că a priceput ce-i spuneam. Surprins, m-a urmat fără să comenteze.
Era o noapte în care luna strălucea puternic. Zgomotele orașului se potoliseră.
Am săltat pe capota dubiței argintii, mândru că săritura îmi ieșise impecabil, în ciuda celor două luni de convalescență. Apoi, am sărit iar pe pământ și m-am tăvălit pe jos după pofta inimii.
O mașină a trecut prin apropiere și am simțit cum mi se zbârlește coada. Groaza de a nu fi iar călcat era încă acolo, în străfundul oaselor. Într-o secundă eram deja în spatele lui Satoru, care mă privea cu un zâmbet drăgăstos.
Am dat o tură prin cartier, după care ne-am întors. La prima ușă de la etajul întâi, am zis:
— Miau!
Adică deschide-mi!
M-am uitat în sus la Satoru, care zâmbea cu ochii în lacrimi.
— Pisi, te-ai întors acasă!
Îhm, deschide odată!
— Vrei să rămâi?
Da. Numai să mă mai scoți din când în când la plimbare.
Așa am ajuns motanul lui Satoru.
*
— Când eram mic, am avut un cotoi care semăna cu tine ca două picături de apă, mi-a zis Satoru, scoțând din dulap un album foto. Uite!
Albumul era ticsit de poze cu o pisică. „Aha, alt țăcănit leșinat după pisici!“ mi-am spus.
Motanul din poză chiar îmi semăna. Era alb, iar pe mutriță avea două zbenghiuri colorate. Coada neagră îi era îndoită ca un cârlig, invers de cum era a mea, însă cele două pete de pe față semănau leit cu ale mele.
— I-am pus numele Hachi, din cauza petelor în forma cifrei opt.
Halal nume! Dintr-odată, am început să dau din colț în colț ca nu cumva să-i vină ideea să mă blagoslovească și pe mine cu un nume. Oare o să-mi spună Kyū?
— Ce zici de Nana?
Nana, adică șapte? Carevasăzică acum îi ardea de scăderi!
— Fiindcă ai coada îndoită invers decât a lui Hachi. Dacă te uiți de sus, arată fix ca cifra şapte.
Îhm, acum i se pusese pata pe coadă!
Ia stai așa! Nu ți se pare că Nana-i nume de domnișoară? Nu ți-am spus că-s un mascul de toată frumusețea? Numele se potrivește ca nuca-n perete.
— E un nume frumos, nu? Nana, ca în Lucky Seven. Un nume și un număr norocoase.
Alo, domnu’! Concentrează-te puțin!
Am mieunat, iar Satoru și-a mijit ochii și m-a gâdilat sub barbă.
— Hai, că și ție îți place!
Îmi place pe naiba! Joci murdar dacă mă iei la chestionat în timp ce mă mângâi sub bărbiță! Numai că, în loc să protestez, m-am trezit torcând.
— Vezi că-ți place?
BA NUuuu… Mă copleșise cu mângâierile, așa că mi-am luat adio să mai pot pune piciorul în prag. Și așa mi-a rămas numele: Nana.
— Numai că va trebui să ne mutăm, a concluzionat el.
Proprietarul nu voia animale în apartament, dar, la rugămințile lui Satoru, consimțise să mă lase să stau până mă puneam pe picioare. Așadar, ne-am luat catrafusele și ne-am mutat într-un apartament din același cartier. Știu că sună ciudat din gura mea, dar era limpede că Satoru chiar era unul dintre „țăcăniții leșinați după pisici“ dacă a acceptat să se mute de dragul meu. Așa ne-am început viața „la comun“. Satoru era pentru mine un coleg ideal de cameră, cum și eu eram pentru el un tovarăș excelent. Și, pe nesimțite, s-au scurs cinci ani fericiți.
*
Eram acum în floarea vârstei, iar Satoru trecuse de treizeci de ani.
— Scuze, Nana.
Satoru m-a mângâiat pe cap cu un aer spășit.
Lasă, lasă, nu face nimic.
— Îmi pare rău că s-a ajuns aici.
Nu trebuie să-mi explici. Sunt un motan isteț.
— N-aveam intenția să te las…
Așa-i viața – te ia pe nepregătite când te-aștepți mai puțin.
Dacă nu mai puteam locui cu el, n-aveam decât să mă întorc la existența mea de acum cinci ani, înainte de accidentul de mașină. Îmi ieșisem puțintel din mână, dar, de mâine, nimic nu mă împiedica să mă transform iar într-un motan vagabond.
N-aveam nimic de pierdut. Dimpotrivă, căpătasem un nume și îmi petrecusem alături de Satoru cinci ani fericiți.
Te rog, nu mai face mutra asta! Pisicile știu să strângă din dinți și să meargă înainte. În fine, mai puțin atunci când mi-am rupt lăbuța și am dat fuga să te caut…
— Haide!
Satoru mi-a deschis portița cuștii, iar eu am intrat înăuntru, ascultător. De cinci ani încoace devenisem un motan docil. De pildă, chiar și când mă ducea la Porțile Iadului, adică la veterinar, intram cumințel în cușcă și nu mă dădeam în spectacol.
Haide, să mergem! Ți-am fost coleg de cameră, iar acum o să-ți fiu tovarăș de drum.
Cu cușca în mână, Satoru s-a urcat la volanul dubiței argintii.
Memoriile unui motan călător, de Hiro Arikawa, Ed. Humanitas Fiction, 2020, trad. din japoneză de Raluca Nicolaie, col. „Raftul Denisei”
Scrie un comentariu