Viața ascunsă în fotografii pierdute, despre „Miss Peregrine”, de Ransom Riggs

Romanul lui Ransom Riggs este o combinație reușită de Young Adult, fantasy și american gotic (parafrazând titlul celebrei picturi a lui Grant Wood), surprinzător de la prima la ultima pagină. Pe măsură ce citești, ai impresia că scriitura e foarte transparentă, că identifici scheme, scenarii și tipologii de personaje, pentru a te trezi, câteva pagini mai încolo, în cu totul alt film. Așa că, în loc să te obosească, te ține în suspans tot timpul și te face să vrei să dai și mai repede paginile.

Boala visătorului

Crescut cu poveștile despre aventuri și întâmplări extraordinare ale bunicului său („când eram copil, poveștile Bunicului Portman îmi dădeau de înțeles că oamenii puteau să aibă și o viață plină de magie”), adolescentul Jacob pornește și el în aventura vieții sale încercând să descifreze ultimele cuvinte misterioase ale acestuia înainte de a muri. Aventura îl duce departe de casă, pe o insulă uitată de lume din Țara Galilor, în încercarea de a găsi orfelinatul unde bunicul său, alături de alți copii „speciali”, găsise refugiu în primele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Deși nu prea sunt de acord cu fascinația pe care Bunicul Portman o exercită asupra micuțului, părinții – mama, o americancă bogată, moștenitoare a unei mari averi și a cărei singură pasiune era decorarea casei, iar tatăl, ornitolog amator care nu termină, însă, de scris nici una din cărțile pe care le începe pe acest subiect – nu se pot opune puternicei legături dintre cei doi. Personaj excentric și destul de enigmatic, chiar și pentru propria familie, Bunicul Portman leagă o relație specială cu nepotul său, copilăria acestuia fiind înțesată de poveștile despre luptele lui cu monștrii și copilăria idilică din orfelinatul lui Miss Peregrine.  

Cred că [ai mei] se temeau ca bunicul să nu-mi transmită un fel de boală a visătorului, incurabilă, de care să nu mă vindec niciodată – și fantasmagoriile astea să nu mă îndepărteze cumva de la preocupări mai practice –, așa că, într-o zi, mama s-a așezat lângă mine și mi-a explicat că nu puteam să mă fac explorator pentru că totul fusese deja descoperit.

Departe de confortul casei natale și de conformismul familiei sale americane, Jacob descoperă, evident, că poți să te faci liniștit și explorator: nu totul a fost descoperit. În această aventură îl trimite chiar Bunicul său, lăsându-i ca moștenire un mesaj enigmatic și o dedicație pe o carte a lui Ralph Waldo Emerson: „Pentru Jacob Magellan Portman și toate lumile pe care nu le-a descoperit încă”. Iar finalul cărții lasă atât libertatea unui sfârșit la alegere, cât și pe cea a unei continuări a aventurilor în alte romane (de fapt, cel de-al doilea roman al seriei, Hollow City, a apărut deja în ianuarie 2014).

Imagini hipnotice

Miss Peregrine (orig. Miss Peregrine's Home for Peculiar Children) este una din cărțile pe care ești tentat să pui mâna doar după ce vezi coperta. Dintr-o fotografie alb-negru, într-un decor blurat și, aparent, pustiu se zgâiește la noi o fetiță îmbrăcată într-o rochie cu volane și pe cap cu o tiară. Păr cârlionțat, colțurile buzelor lăsate în jos, mâinile pe lângă corp, copila stă nemișcată, într-o poziție ciudat de imobilă. Ciudată cu atât mai mult cu cât, de fapt, nu atinge pământul, ci pare că plutește… După ce deschizi cartea descoperi că este plină de astfel de fotografii alb-negru din ce în ce mai ciudate: o pereche de gemeni cu fețele pictate ca niște clovni, un om acoperit de albine, o fetiță într-un cimitir ce se reflectă în apa unui lac (doar că în loc de o singură fetiță, în reflexie se văd două…), un Moș Crăciun diabolic lângă doi copii călare pe un ren… și lista ar putea continua.

La prima vedere, păreau genul de poze pe care le vezi într-un album vechi de familie. Erau fotografii cu oameni zburdând pe plaje, zâmbind pe verande, vederi de pe insulă și o grămadă de portrete de copii, pozând singuri sau în grup, instantanee private sau portrete sobre, făcute în fața unui fundal artificial, cu subiecte agățate de păpuși cu ochi morți, de parcă s-ar fi dus să facă poze într-o cabină dubioasă dintr-un mall de acum o sută de ani. Dar ceea ce mi s-a părut și mai înfricoșător decât păpușile zombie, tunsoarea ciudată a copiilor sau lipsa zâmbetului era faptul că, uitându-mă atent la poze, ele mi se păreau cunoscute. Aveau același aer de coșmar ca pozele vechi ale bunicului meu, mai ales cele pe care le ținuse ascunse în cutia de trabucuri.

Mare parte din forța romanului stă chiar în aceste imagini foarte sugestive, hipnotice chiar. Pe mine m-au dus cu gândul la fotografiile lui Diane Arbus sau la colecția de fotografii a lui Costică Acsinte aflată în proces de digitalizare din 2013. Spre deosebire de cultura selfie-ului și de instantaneele noastre moderne, tot mai fidele realității, aceste fotografii alb-negru, cu numeroasele lor imperfecțiuni, par cu atât mai fascinante și mai halucinante. Cel mai probabil, romanul a pornit tocmai de la această fascinație a autorului pentru fotografii vechi. De fapt, după succesul cu Miss Peregrine, el a mai scos un volum intitulat Talking Pictures: Images and Messages Rescued from the Past și care este o colecție de instantanee găsite prin târguri de vechituri, însoțite pe margine de comentariile sale. Mărturiile de viață din fotografiile pierdute prin diferite colțuri de lume, instantanee dintr-o existență trecută ce și-au primit, prin intermediul peliculei fotografice, dreptul la eternitate, tot acest univers al unei lumi trecute și încercarea de a-i da viață prin cuvinte, ăsta pare a fi subiectul tuturor cărților de până acum ale lui Riggs. Iar succesul lor demonstrează că, după mai mult de un secol și jumătate de experimente, fotografia nu și-a pierdut pentru noi puterea de fascinație.

Atât subiectul cât și scriitura sunt interesante și te prind, însă combinația pe care a făcut-o Riggs între poveste și imagini (împrumutate din colecțiile mai multor pasionați ce au petrecut ore întregi prin târgurile de vechituri) mi s-a părut genială. Miss Peregrine ilustrează din plin ideea că o carte nu este doar suma cuvintelor cuprinse în ea, ci și felul în care aceste cuvinte sunt așternute pe hârtie, hârtia însăși, concepția grafică, ilustrațiile, fontul folosit, cu alte cuvinte, cartea însăși face parte din mesaj, este un medium, nu doar un suport tehnic, iar experiența cititului înglobează toate aceste aspecte. Părerea mea e că volumul ăsta își va găsi sigur un loc într-una din categoriile Galei Bun de Tipar de anul viitor.  

Ordinar și extraordinar

Atmosfera fantastică din roman aduce aminte, într-un fel, de cea din Oceanul de la capătul aleii de Neil Gaiman. Avem același amestec între un univers tradițional, ancestral chiar, guvernat de reguli bine stabilite și aflat în afara lumii cunoscute (într-un univers paralel la care se poate ajunge printr-un fel de găuri în timp), dar, veghind într-un fel asupra bunului  mers al lumii în care trăim, și lumea modernă, plictisitoare, mediocră, rațională și tehnicizată. În plus, ambele vorbesc de aceeași nevoie fundamental umană: nevoia de basme („ne agățăm de basmele noastre până când nu ne mai permitem să credem în ele”). Și tot ca în orice basm, și aici acțiunile eroului au ca miză salvarea lumii de acțiunea distrugătoare a forțelor răului. O particularitate a acestui nou „basm” este faptul că eterna dorință de a controla timpul, lumea, destinele omenirii și toate catastrofele ce rezultă de aici apar într-o dublă perspectivă: cea obișnuită (în care cea mai mare victorie este cea de a putea rămâne un om bun în ciuda tuturor nenorocirilor care au loc în lume) și cea mitică (în care eroul se bate, efectiv, cu agenții răului, iar rezultatul luptei determină pieirea sau salvarea lumii).  

Am început să plâng și mai tare. Nu voiam, dar nu mă puteam abține. Nu reușeam să mă opresc, așa că m-am gândit la toate lucrurile rele și m-am hrănit cu ele până când am ajuns să plâng atât de tare, încât a trebuit să-mi trag sufletul între icnete pentru că nu mai aveam aer. M-am gândit la străbunicii mei care muriseră de foame. M-am gândit la corpurile lor neînsuflețite care fuseseră aruncate în cuptoare pentru că niște oameni pe care nici măcar nu-i cunoșteau îi urau. M-am gândit la copiii din casa asta care fuseseră arși și aruncați în aer pentru că un pilot nepăsător a apăsat un buton. M-am gândit la familia pe care cineva o răpise de lângă bunicul meu, la faptul că, din cauza asta, tatăl meu crescuse cu impresia că n-are tată, iar eu aveam boala „stresului acut” și coșmaruri și stăteam singur într-o casă, pe punctul de a se prăbuși și vărsam lacrimi fierbinți și prostești peste cămașă. Toate astea din cauza unei dureri de șaptezeci de ani care-mi fusese transmisă ca o bijuterie de familie otrăvitoare și a unor monștri cu care nu puteam să mă lupt pentru că erau morți și nu mai puteau fi uciși sau pedepsiți sau luați la rost. Măcar bunicul meu avusese ocazia să se înroleze și să lupte cu ei. Dar ce puteam să fac eu?

Alături de cele două universuri diferite, două tendințe opuse ale firii umane: cea de a avea o viață liniștită, obișnuită, și cea de a fi excepțional, de a avea un destin diferit de al celorlalți. Legătura între cele două e făcută, pentru Jacob, chiar de bunicul său: unul dintre „speciali” (avea capacitatea de a vedea monștrii, capacitate pe care o moștenește și Jacob), el alege să aibă un destin obișnuit, părăsind orfelinatul lui Miss Peregrine și plecând în America unde-și întemeiază o familie. Singurele mărturii pe care le păstrează din viața lui de dinainte sunt câteva fotografii ale unor copii speciali, fotografii care-l fascinează pe Jacob în copilărie și pe care ajunge să le considere trucate, odată ce ajunge la vârsta la care nu mai poți să crezi în zâne.

Dincolo de această nevoie de magie, în brațele căreia ne abandonăm cu toții cât timp suntem copii și pe care nu știm cum s-o ascundem mai târziu, romanul deschide și o discuție referitoare la ce e normal și anormal în lumea oamenilor, la fascinația pe care o resimțim în prezența diformului, a monstruosului, a insolitului în toate formele sale. Izgoniți din lumea „normalului”, a „obișnuitului”, ciudații din toate timpurile au suscitat întotdeauna un fel de farmec împletit cu teamă și dezgust (mai multe discuții interesante pe tema monstruosului puteți găsi în cele trei volume ale antologiei Istoria corpului, coordonată de Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine și Georges Vigarello), iar copii „speciali” adunați de Miss Peregrine la orfelinatul său nu fac excepție.

Deși unele lucruri care ar fi meritat o privire mai profundă sunt doar sugerate (imaginea coșmarescă și nedefinită a răului, fascinația monstruosului, efectele psihologice ale trăirii aceleiași zile la nesfârșit), mie mi-a plăcut romanul. E o lectură lejeră (deși la început am avut impresia că tinde puțin spre horror și începusem să aprind toate luminile prin casă), concepția grafică este, după cum am zis, foarte bine și atent realizată, se citește ușor și cu interes și poate fi o alegere potrivită pentru o seară de toamnă.

Ca să închei și eu într-o notă misterioasă și să vă dau și mai mult de gândit, vă las cu versurile lui Ralph Waldo Emerson, cu care Ransom Riggs își începe romanul:

Nu e nici somn, nici moarte;

Cei care par a fi murit trăiesc.

Casa în care te-ai născut,

Prieteni din tinerețe,

Bătrânul și fecioara,

Truda zilei și laurii ei,

Toate dispar,

Se destramă,

Se transformă în povești,

Nu pot fi ancorate.

Miss Peregrine, Ransom Riggs, Ed. Art, 2013, trad. Gabriella Eftimie, col. „YoungArt”