• „Să-ți cauți fericirea zilnic” - proverb din Egiptul antic

„Monsieur Karenin”, de Vesna Goldsworthy (fragment)

„Monsieur Karenin”, de Vesna Goldsworthy (fragment)

Ne aflăm în iarna anului 1947, în Londra devastată de război. Tânăra Albertine Whitelaw, o franțuzoaică sosită de curând aici cu soțul ei englez, răspunde unui anunț văzut întâmplător și se angajează să-i țină companie câteva zile pe săptămână unui bătrân misterios, un nobil imigrant rus dintr-o familie care a inspirat unul dintre cele mai cunoscute romane. Și, în timp ce el își deapănă încet povestea, viața Albertinei e răscolită adânc.

Albertine, o tânără franțuzoaică proaspăt căsătorită, ajunge în Londra anului 1947. Părinții și sora i-au fost uciși într-un accident, iar restul rudelor au pierit în lagărele naziste. Soțul ei, ofițer britanic, călătorește frecvent în Europa cu misiuni învăluite în mister și revine de fiecare dată mai dezolat, mai nefericit, iar Albertine se simte singură și străină în orașul posomorât, cu răni încă vizibile. Angajându-se să-i țină companie unui bătrân de origine rusă, fiul celei care ar fi inspirat celebrul roman al lui Tolstoi, este atrasă irezistibil de istoria familiei acestuia, dar și de unul dintre personajele ei. Între timp, își vede propria viață zguduită din temelii. Începe să scrie povestea depănată de Monsieur Karenin, vrând să-i facă o surpriză bătrânului pe care l-a îndrăgit, dar nu știe că în final va deveni ea însăși personaj. 

„Vesna Goldsworthy dovedește un talent remarcabil de a crea atmosferă. […] O bună parte din plăcerea lecturii acestui roman este dată de pasiunea pe care o dedică forței poveștilor.” (The Guardian)

„Goldsworthy are o scriitură elegantă și e o maestră în crearea atmosferei. Procedeul ei ficțiune-în-interiorul-ficțiunii este inteligent și captivant.” (The Times)

„Tulburător și puternic.” (Sunday Times)

Vesna Goldsworthy s-a născut la Belgrad în 1961, unde a locuit până în 1986, când s-a căsătorit cu un diplomat britanic și s-a stabilit la Londra. Aici a lucrat mai întâi la BBC World Service, apoi a îmbrățișat cariera academică. În prezent, predă literatură și scriere creativă la University of Exeter și la University of East Anglia. Este autoarea a cinci cărți, traduse în mai multe țari și recompensate cu premii literare. A debutat în 1998 cu volumul Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination, recunoscut drept o contribuție esențială la studiul Balcanilor și al identității europene. Cartea examinează versiunea ficționalizată a Balcanilor și stereotipurile occidentale legate de această regiune prin lentila literaturii britanice de la Byron încoace. Chernobyl Strawberries, care a apărut în 2005 și a avut un succes răsunător, poate fi considerat, dincolo de amintirile din copilărie și adolescență trăite în „epoca de aur” a socialismului iugoslav, un pandant la volumul anterior, prin relevarea atitudinii sârbilor față de occidentali și, mai ales, față de britanici. Volumul de poezii The Angel of Salonika, care l-a făcut pe J.M. Coetzee s-o numească pe Vesna Goldsworthy „o bine-venită nouă voce în poezia de limbă engleză” și i-a adus acesteia Crashaw Prize, a fost nominalizat printre cele mai bune cărți de poezie ale anului 2011 în The Times. Primul ei roman, Marele Gorsky (Gorsky; Humanitas Fiction, 2017), publicat în 2015, este bestseller internațional. În 2018 îi apare romanul Monsieur Karenin (Monsieur Ka; Humanitas Fiction, 2019), primit cu entuziasm de critică și de public.

 

Monsieur Karenin, de Vesna Goldsworthy (fragment)

 

            Citisem Anna Karenina către sfârșitul adolescenței și îmi aminteam că toată lumea călătorea între Moscova și Sankt-Petersburg, asta când nu se afla la moșiile de la țară. Eram aproape sigură că era prima dată când auzeam de Obiralovka.

            — E o gară mică de lângă Moscova, unde-și avea moșia familia Vronski. Mi se spune că acum se numește Jeleznodorojni. Orașul Căilor Ferate. Foarte potrivit pentru această lume nouă a noastră.

            — Dar ar fi trebuit să protestați, am spus. În legătură cu Obi… adică. Mă tem că nu pot pronunța denumirea.

            — Eu nu protestez. Kareninii sunt oameni tăcuți, a spus el, apoi, după o scurtă pauză: Mama mea și amantul ei au creat destulă vâlvă pentru întregul secol XIX. Și XX. Cel puțin, fiul meu așa pare să creadă.

            — Ați urât-o când erați mic? l-am întrebat. O urâți pentru felul în care și-a pus capăt vieții? Eu mi-am pierdut familia când aveam douăzeci de ani. Mi-am promis că nu voi vorbi despre moartea lor. Știu că e irațional, dar mi se părea că dacă vorbesc despre accidentul lor îi condamnam să moară iar și iar. A fost voința lui Dumnezeu, spuneau oamenii, fiindcă nu era nimic altceva de spus. Există eroare umană și ghinion. Dar mama dumneavoastră…

            Nu știam cum să numesc sfârșitul Annei Karenina în fața fiului ei. Ea și-l dorise.

            — Când a murit mama, multă vreme n-am putut nici să mă gândesc la ce se întâmplase. Voiam să fac cumva ca acest eveniment să se „dezîntâmple“, să pot fi și eu obișnuit, ca alți copii. Și trebuie să-ți amintești că am pierdut-o de două ori. Tata, groaznicul, plictisitorul, dragul meu tată mi-a spus, m-a mințit că murise pentru că, după ce l-a părăsit, nu voia s-o mai văd niciodată. Dar ea a venit acasă de ziua mea, în

secret – când am împlinit nouă ani. M-am trezit și am văzut-o acolo, și am crezut că visez. Era o fantomă. Apoi, la scurt timp după ce mi-am dat seama că era chiar ea, că era în viață, am pierdut-o din nou.

            M-am simțit atât de singur în copilărie, dragă Albertine, atât de neînțeles în acea casă a umbrelor. Era un mausoleu în care ne rugam pentru sufletul ei păcătos de patru, cinci ori pe zi, cu o procesiune de preoți și călugări care se roteau în jurul tatei ca niște vulturi în jurul unui cadavru suculent. A transformat camera de toaletă a mamei într-o capelă, a pus să fie sfințită. Tata era fundamental ortodox, dar avea și această latură protestantă lipsită de bucurie, o reminiscență a descendenței noastre germane, fără îndoială. Era interesat de bine și rău, de domnia legii; fără muzică, fără mister și fără mântuire, dacă cifrele nu o puteau confirma. Abia așteptam să cresc, să fug de el și de lumea lui lipsită de bucurie, și cred că și el a sfârșit prin a simți același lucru în legătură cu mine. Voia să plec, să mă știe departe. Fizic, poate că semăn la fel de mult cu el ca și cu ea, nu sunt sigur, dar, în cele din urmă, privindu-mă, îi vedea pe ea și pe celălalt Alexei, Vronski, care era tot ceea ce el nu era. L-am urât și apoi mi-a fost milă de el. Mi-a fost atât de milă de el, încât chiar și mulți ani mai târziu am dat numele lui propriului meu fiu, singurului meu copil, fără să mă gândesc că-l numeam, de fapt, după amantul mamei, Dumnezeu să mă ierte.

            — Dar l-ați părăsit totuși? am întrebat. L-ați lăsat în urmă acum mult timp, în Rusia, presupun?

            — Da, cu mult înainte de Revoluție. Am plecat în străinătate, la studii. Cel puțin asta a fost scuza mea. Am devenit major la vremea marilor expediții și descoperiri – marea epocă victoriană, cum le place britanicilor s-o numească –, în timp ce savanți și oameni de știință își riscau viața pentru a traversa deșerturi și a escalada munți. Aveam șaisprezece ani când m-am dus să-l ascult pe generalul Prjevalski la Societatea Geografică Imperială de la Sankt-Petersburg. Vorbea despre călătoria sa în interiorul Tibetului, despre locuri necălcate de europeni de la Marco Polo încoace. Eu voiam să călătoresc și mai departe, dacă era posibil. Dar, cu mult timp înainte să-mi dau seama dacă voiam să fiu arheolog, explorator sau cu totul altceva, visam să fug de tata.

            — Și tatăl dumneavoastră? El a simțit asta? A încercat să vă oprească?

            — A fost aproape ușurat când am ales Tübingen, fericit să mă trimită în Germania, deși nu aveam nici un motiv să mă duc atât de departe ca să studiez; universitățile rusești sunt foarte bune. Germania se unificase cu numai un deceniu în urmă și, teoretic cel puțin, era un loc extraordinar, dar pe mine nu mă interesa politica, nu mă interesa Bismarck. Pe mine mă interesau limbile și inscripțiile antice, precreștine și chiar pregrecești, cu cât erau mai vechi, cu atât era mai bine. Este foarte posibil ca toți acei preoți și duhovnici care promiteau să mântuiască sufletul tatei să fi damnat sufletul meu și pe acela al surorii mele. Annie credea în Dumnezeu, eu nu eram sigur, dar nici unul din noi nu voia să aibă nimic de-a face cu religia oficială. A început să mă intereseze trecutul îndepărtat, de dinainte de începutul lumii așa cum o știm, un loc cu alte coduri morale și alți zei.

            A repetat de mai multe ori numele oamenilor și ale locurilor, rostindu-le pe litere, de parcă m-aș fi pregătit să scriu după dictare. Rusia – Rusia secolului al XIX-lea – părea un loc îndepărtat și de neînțeles. Acum ea nu mai exista, era această nouă țară imensă, Uniunea Sovietică, aliatul nostru. Mulți englezi vorbeau urât despre ea – era un tărâm barbar, comunist, spuneau ei –, deși Albie mai degrabă îi admira pe sovieticii care câștigaseră războiul. Și totuși, iată-mă aici, într-o mașină în suburbiile Londrei, cu un om a cărui lume fusese distrusă de sovietici. Dar se putea spune, de asemenea, că lumea lui fusese zdrobită de fapt cu decenii înainte ca Uniunea Sovietică să existe măcar, de către propria lui mamă.

            —Înainte de moartea mamei, toată lumea credea că sunt un băiat cu o minte tehnică, menit să ajungă un mare arhitect sau inginer – un Brunel rus, a continuat el. După moartea ei, n-am mai vrut să știu nimic despre nici un fel de construcții. Am devenit atât de izolat, încât familia s-a temut că mă voi călugări, că mă voi retrage din mijlocul lor și al lumii și că-mi voi petrece viața în sihăstrie pe Muntele Athos sau pe vreun alt munte sacru. S-au înșelat. Uram până și gândul la Dumnezeu. Nu voiam decât să scap de ei toți, să fiu lăsat în pace. În 1875, când am împlinit unsprezece ani, unchiul Stiva mi-a dat un pergament de la mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai. Atunci am avut o epifanie, mi-am găsit vocația. Aveam să-mi petrec viața descifrând manuscrise vechi. Aveam să devin paleograf. Pergamentul lui Stiva – pergamentul meu, am aflat, avea o pagină-pereche în colecția lui Freiherr von Gutschmid, în Germania. Voiam să studiez cu el. Tata a fost încântat să mă trimită. Eram fiul și moștenitorul lui, dar eram și fiul Annei, și el nu putea să uite asta. Nici eu. Am ajuns s-o urăsc pentru că, atunci când nu ne-a putut avea pe amândoi, ea l-a vrut mai mult pe celălalt bărbat, pe rivalul și tizul tatei, decât pe mine. Multă vreme am considerat că păcatul ei față de mine este mai grav decât păcatul ei față de tata. Când o să fii mamă, Albertine, sunt sigur c-o să mă înțelegi mai bine.

            — Nu sunt sigură că o să am vreodată copii, am spus, încercând să fac asta să sune ca și cum dacă aveam sau nu copii nu era o chestiune de alegere a cuiva.

            Nu voiam să-i fie milă de mine, dar mila era preferabilă unei discuții despre mine și Albie, dezvăluirii conversațiilor pe care noi doi nu le-am purtat decât pe jumătate.

            — A, o să vrei un copil, știu asta. Părea că nu înțelege, poate dinadins. Iartă-mă că-ți vorbesc atât de direct. O să vină un moment când o să-ți dai seama că iubești pe cineva atât de mult, încât numai să ai un copil cu el te va mulțumi. Concepția este cea mai înaltă formă a actului de dragoste: singurul care are sens. Mama a înţeles asta în cele din urmă. În schimb nu sunt sigur că tata era capabil de o astfel de dragoste.

            Speram că șoferul nu înțelegea franceza. Am aruncat o privire în oglinda retro-vizoare: ochii omului erau fixați asupra șoselei din fața lui. Era unul dintre acei englezi scunzi, vânoși, care ar putea la fel de bine să aibă optsprezece sau treizeci și opt de ani. Un fost soldat, probabil, judecând după ceafa lui, acoperită de un păr roșcat extrem de scurt. M-am întrebat – mereu te întrebai, despre oricine – unde-l prinsese războiul.

            — Îmi amintesc prima mea călătorie la Tübingen în 1882, a continuat Monsieur Carr. Era septembrie. Cu o seară înainte, tata și cu mine merseserăm la un concert. Nu înțelegea muzica, nu-i plăcea; pur și simplu voia să mă scoată în lume, să mă arate, înainte de a pleca. Eram mai tânăr decât el și semănam cu el. Oricine putea să vadă că eram copilul lui.

            Tata avea șaptezeci și trei de ani când a murit, cu zece ani mai tânăr decât sunt eu acum. Nici unul din noi nu a bănuit că va muri înainte ca eu să-mi termin studiile, altfel nu ne-am fi petrecut ultima seară rusească împreună într-o tăcere împietrită. Rimski-Korsakov era și el în sală; a schimbat câteva replici cu tata. S-a pomenit de Turcia și Bulgaria. Unele probleme cu prințul Alexander de Battenberg, asupra cărora tata a găsit de cuviință să se exprime. Toată lumea-l cunoștea pe tata. A fost scandalul, firește, dar el făcuse parte din Sistem, și Sistemul se închidea în jurul lui pentru a-i apăra onoarea, pentru a-și apăra propria onoare. Rusia părea foarte mică în zilele acelea, câteva zeci de familii, toate conectate între ele.

            A fost un an ciudat. Am părăsit Rusia după ce vechiul țar a fost asasinat, în 1881, și eram în Germania când a avut loc încoronarea următorului, în 1883. Tata s-a dus la Moscova pentru ceremonie. Există o pictură faimoasă care înfăţișează evenimentul. Dacă îți mijești ochii, poți vedea capul chel al tatei la Uspenski Sobor. Nu mai mare decât o sămânță de floarea-soarelui. Era tare mândru de asta.

            În adâncul sufletului, papa al meu era un slavofil, nu un occidentalist. Ca mulți înalți funcționari ruși de origine germană, credea cu atât mai pătimaș în misiunea Rusiei în lume. Amantul mamei, Vronski, a reușit cumva să fie și una, și alta: un occidentalist care a murit în Serbia pentru o mare cauză slavofilă. Tata însă nu a putut să fie nici una, nici alta. S-a lăsat călăuzit de un gen de oameni pe care cândva i-ar fi disprețuit. Își zicea ortodox, dar frecventa clarvăzători și ghicitori. Era un suflet rătăcit.

            Mă uitam în dreapta mea și vedeam cotul larg al Tamisei și un deal ridicându-se din pajiști, cu un edificiu masiv din cărămidă roșie în vârf, cu șiruri de ferestre luminate și hornuri negre. Mai jos, mai aproape de noi, erau vile în stil georgian și cedri în pâlcuri elegante. Vorbeau despre veacuri mai blânde, dar acesta era un miraj. Nu au existat vremuri mai blânde ca ale noastre, doar vremuri în care s-a întâmplat ca războaiele și suferințele să fie purtate în altă parte. Să fii ferit: nu mai știam ce înseamnă asta.

            — Ce deconcertant trebuie să fi fost pentru tatăl dumneavoastră, am spus. Sunt sigură că v-a iubit. Sau a crezut că trebuie s-o facă.

            — Când eram la Tübingen, îmi scria din când în când, a spus Monsieur Carr. Învățăturile unui tată către fiul lui: ca un Polonius sau Chesterfield rus. Nu bea, nu juca jocuri de noroc, nu te duela. Fii rus și fii mândru de asta, dar fii precaut față de alți ruși. Erau atâția copii de bani gata răsfățați, care tocau averea familiei în cazinoul din Baden-Baden, aflat la numai șaizeci de kilometri distanță, încât se construia acolo o biserică pentru ei, cu cupole aurite demne de Iaroslavl.

            Era foarte puțină căldură în scrisorile tatei. Îmi scria în franceză, dar nu suna ca franceza lui, era de parcă cineva i-ar fi dictat scrisorile. Așa cum în timpul zilei studiam inscripții străvechi, seara târziu studiam scrisul de mână al tatei. Arăta din ce în ce mai mult ca o scriere cuneiformă: colțuros, aspru, de parcă s-ar fi temut de înflorituri, de legături. Rândurile se aliniau strâns pe pagină, fără a lăsa nici o margine. Dacă i-ai vedea scrisorile, ai presupune că provin de la un om cu mintea tulburată. Le-am păstrat în plicurile lor, adesea fără să le citesc. Când am primit vestea morții lui și a trebuit să-mi fac repede bagajele și să mă întorc în Rusia pentru înmormântare, am aruncat scrisorile în soba din camera mea și am trântit ușița după ele.

            Monsieur Carr a tăcut și a închis ochii. Am privit casele înșirate de-a lungul drumului; ici, colo, în câte o cameră, oamenii trăgeau deja draperiile pentru noapte. Luna atârna jos pe cer, neclintită și îndeajuns de aproape ca s-o poți atinge, asemenea unui tablou pictat pe geamul mașinii.

 

Monsieur Karenin, de Vesna Goldsworthy, Ed. Humanitas Fiction, 2019, trad. Luana Schidu, Colecţia Raftul Denisei



Articole asemănătoare

„Voluntarul”, de Jack Fairweather (fragment în avanpremieră)

Povestea unui agent sub acoperire care a încercat să demaște lumii întregi ororile ce se petreceau îm lagărul de concentrare de la Auschwitz.

„Parcul pentru câini”, de Sofi Oksanen (fragment)

Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul „Parcul pentru câini”, de Sofi Oksanen, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom. Actual”.

„Scurtă istorie a șapte crime”, de Marlon James (fragment în avanpremieră)

Palpitant și inventiv, ambițios și fascinant, „Scurtă istorie a șapte crime” este unul dintre cele mai remarcabile și extraordinare romane ale secolului XXI. Romanul a primit în 2015 Premiul Man Booker.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu