• „Învăţat se cheamă un om care e bucuros să tot înveţe” - Nicolae Iorga

Obraz de toval și suflet de Karamazov – „Limonov”, de Emmanuel Carrère

Obraz de toval și suflet de Karamazov – „Limonov”, de Emmanuel Carrère

Amestecând biograficul cu ficțiunea, Emmanuel Carrère face în Limonov portretul unui proscris contemporan, al unui erou (cuvânt înțeles atât în sensul de protagonist, cât și în cel de viteaz, de om excepțional) care, încă de mic și-a dorit o viață „liberă și periculoasă, o adevărată viață de bărbat”. Istoria mică și istoria mare se combină în roman, iar biografia ieșită din comun a lui Limonov, pe numele real Eduard Savenko, este însoțită și de o radiografie (de multe ori ironică și chiar ușor ridicolă) a lumii din ultima jumătate de secol.

Personaj dostoievskian, mereu în căutarea gloriei, urând și invidiind, în același timp, oamenii celebrii, oamenii bogați, oamenii care conduc destinele altor oameni (întrucât, într-un fel, îi uzurpau locul ce considera că i se cuvenea lui de drept) și iubind, într-un fel înduioșător, marginalii, criminalii, minoritarii, oamenii sărmani (din care se trăgea și el, până la urmă), Limonov pare un cavaler modern:

Cât despre Limonov, a fost un haiduc ucrainean; idol al underground-ului sovietic; cerșetor, apoi valet al unui miliardar din Manhattan; scriitor la modă parizian; soldat pierdut pe undeva, prin Balcani; și acum, în imensa harababură postcomunistă, bătrân șef charismatic al unui partid al tinerilor desperados. Personal se consideră un erou, dar poate fi socotit și un ticălos.

Curajul singur se pare că nu e suficient ca să devii erou, iar „steaua lui norocoasă”, credința în destinul său excepțional se dovedesc a fi, până la urmă, doar o formă de bovarism, Limonov fiind obligat să trăiască în umbra dușmanilor săi mai celebri. Iar lista acestora începe cu laureatul Premiului Nobel, Joseph Brodsky, și se încheie cu nimeni altul decât Vladimir Putin.

 

Nu i-au fost niciodată dragi alții decât minoritarii, ticăloșii care-și asumă propriul destin

Realități și evenimente contemporane (războiul din Cecenia, masacrul de la Beslan, destrămarea URSS, perestroika, războiul din fosta Iugoslavie, 11 septembrie), personalități politice  (Aleksandr Soljenițîn, Nikita Hrușciov, Leonid Brejnev, Mihail Gorbaciov soții Ceaușescu, Andrei Saharov, Boris Elțîn,Vladimir Putin) sau artistice (Mihail Barîșnikov, Joseph Brodsky, Rudolf Nureev, Andrei Tarkovski) toate sunt amestecate în biografia acestui mare rebel a cărui viață donquijotescă pare a ține, într-adevăr, de domeniul ficțiunii. Considerându-se războinic și revoluționar de profesie, Limonov aduce un pic a erou picaresc, condus de propriile vise de măreție, incapabil să vadă ridicolul propriilor aventuri. Și, asemenea nobilului hidalgo pornit cu câteva sute de ani înaintea lui să se lupte cu morile de vânt, și acesta își găsește împlinirea nu în viață, ci în literatură, ca erou în romanul pe care altcineva l-a scris pentru el. Și, de acum înainte, destinul său nu-i mai aparține, întrucât datele reale ale destinului său s-au așezat pe alte coordonate:

Slujbe mărunte, supraviețuire de pe o zi pe alta prin hoteluri sordide, uneori pe străzi, relații sexuale întâmplătoare, hetero și homosexuale, beții, furturi și încăierări. Toate acestea te puteau duce cu gândul, în privința violenței și a furiei, la deriva urbană a personajului lui Robert de Niro din Taxi Driver, iar în privința elanului vital, la romanele lui Henry Miller, din care Limonov își trăgea pielea tăbăcită ca o scoarță și indiferența de canibal.

Marea forță a romanului lui Carrère stă tocmai în astfel de descrieri foarte vii ale personajelor. Oricât de lipsite de importanță ar fi în economia cărții, toate personajele sale sunt foarte vii și au parte de caracterizări surprinzătoare. De exemplu, Venicika Erofeev, scriitor al underground-ului comunist ajuns legendar după publicarea volumului Moscova-Petușki, este prezentat ca „ratat metafizic, bețiv sublim, încarnare grandioasă a tot ceea ce epoca avea mai negativ”, în timp ce în Jean-Édern Hallier, intelectual francez, prieten cu Philippe Sollers și Bernard-Henri Lévy, redactorul revistei L'Idiot international, „locuia un bufon amar și autodistructiv”.

Prin faptul că este foarte bine documentat și că este atât de bine scris, cred că romanul lui Carrère face mai multe pentru recuperarea istoriei ultimei jumătăți de secol și a multor oameni uitați decât cea mai bună carte de istorie care ar fi scrisă pe aceeași temă. Limonov nu este o carte de istorie, deși pornește de la evenimente și persoane reale, este un roman, dar te poate face să înțelegi mult mai bine de ce lumea e așa cum e și care au fost evenimentele din istoria recentă care au făcut-o să arate acum astfel. În timp ce o carte de istorie se mărginește să prezinte faptele „așa cum au fost”, un roman trebuie să facă mai mult, trebuie să dea un sens lumii și faptelor.  Și asta e ceea ce face Carrère în acest roman: prezintă viziunea unui om asupra evenimentelor istorice pe care le-a trăit, dând un sens căutării, suferinței și vieții lui.

Cartea are câteva pagini surprinzătoare despre execuția soților Ceaușescu, Revoluția română din decembrie '89 și primele luni ale „democrației” post-comuniste, care schimbă puțin perspectiva tradițională asupra lor. Astfel, în ultimele lor momente, văzuți la televizor pe un canal străin, Elena și Nicolae Ceaușescu apar ca doi bătrâni îndrăgostiți ce se ajută unul pe altul să înfrunte moartea și pot fi alăturați galeriei marilor cupluri de îndrăgostiți ai lumii:

… hăituiți, înghesuiți în colțul unei încăperi oarecare, nedormiți, ajutându-se unul pe altul să înfrunte moartea, ne-au dat o irepetabilă reprezentație demnă de tragediile lui Eschil ori Sofocle. Navigând împreună, simpli și maiestuoși, către eternitate, Elena și Nicolae Ceaușescu s-au întâlnit cu nemuritoarele cupluri de îndrăgostiți ai istoriei universale.

La fel de originală este și imaginea României în primele luni de după Revoluție: o atmosferă stranie (acel Unheimliche teoretizat de Freud, care desemnează o impresie ce o poți avea în vis și, câteodată și în realitate: senzația că lucrurile îți sunt familiare și, în același timp, profund străine), un fel de twilight zone în care dispăreau oameni, un tablou întunecat al unei realități ce putea fi înțeles de jurnaliștii străini doar prin prisma absurdului și a scenariilor apocaliptice din scrierile science-fiction:

În cele trei zile am stat mult de vorbă cu un jurnalist american care fusese bătut destul de zdravăn și care, pe de altă parte, avea aceeași pasiune ca și mine pentru poveștile științifico-fantastice paranoice, a căror paradigmă ar fi putut-o constitui Invazia profanatorilor de morminte. Am luat la rând titlurile romanelor și ale filmelor, numele autorilor și, ajunși la Philip K. Dick, am căzut de acord: cărțile sale care descriu cu o acuitate înspăimântătoare dezagregarea realității și a conștiințelor cu care aceasta intră în contact, sunt unicele ghiduri fiabile pentru o călătorie în prezenta twilight românească.

 

Unde sunt eroii de-altădată?

Romanul e plin de paralele prin care literatura explică viața, cele două combinându-se și îmbogățindu-se una pe alta. Limonov însuși e comparat, la început, cu un cavaler d'Artagnan din După douăzeci de ani și, spre final, cu același cavaler ajuns la bătrânețe în Vicontele de Bragelonne. Și, deși în mod obișnuit în scrierile sale, Carrère amestecă realitatea și ficțiunea, cred că aceste numeroase paralele literare au tocmai menirea de a relativiza un pic adevărul faptelor prezentate sau, măcar, pretenția că ar exista un adevăr al lucrurilor. Până la urmă, cât de mult poate înțelege un contemporan din mersul istoriei? Cât de multe fațete ale aceleiași realități poți cunoaște? Să ne gândim puțin la una dintre imaginile-simbol ale secolului: căderea zidului Berlinului, eveniment care a marcat căderea comunismului și încetarea Războiului Rece. Pe cât de mare și de revelatoare e o astfel de imagine, pe atât de mică și meschină este o alta făcută de Carrère pentru a explica același fenomen – o „pileală istorică” ai cărei participanți erau noul președinte rus Boris Elțîn, cel ucrainean Kravciuk și cel bielorus Șușkevici:

În saună, dând vodca peste cap, își repetau doar că aceste trei republici alcătuiseră, în 1922, Uniunea, ceea ce le dădea dreptul de a o și desface. Elțîn era atât de beat, încât ceilalți doi au fost nevoiți să îl ducă pe sus la culcare, iar el, chiar înainte de a adormi, l-a sunat pe George Bush (seniorul) pentru a-i anunța vestea: „George, m-am pus de acord cu pretenarii. Uniunea Sovietică nu mai există”.

Contrazicând neîncetat, prin astfel de imagini, istoria oficială, „istoria mare”, autorul dă naștere unui anumit sentiment al derizoriului legat de marii bărbați care hotărăsc destinele lumii.  

Dacă Emmanuel Carrère ar fi anunțat că vrea să spună adevărul despre Eduard Savenko e posibil ca acesta să fi simțit nevoia să-și ia apărarea, să corecteze anumite informații, să dezmintă altele, măcar printr-un articol, dacă nu printr-o altă carte. Însă el nu a comentat în nici un fel portretul pe care i l-a făcut scriitorul francez. Pentru că, deși vorbește de evenimente reale, deși Carrère își bazează spusele pe discuțiile pe care le-au avut și își susține ideile cu fragmente din cărțile pe care acesta le-a scris, până la urmă Limonov este mai mult Carrère decât Eduard Savenko.

Când am citit prezentarea cărții am crezut că sigur nu mă va atrage (roman politic, ce plictiseală!), iar lectura va fi o corvoadă. Mi-am dat seama că m-am înșelat chiar de la primele pagini. Romanul lui Carrère e un page-turner și, dacă aveți dubii, e suficient să-i acordați câteva minute ca să citiți cele câteva pagini din Prolog. Limonov este un erou de poveste, dar de poveste modernă, în care curajul nu-i asigură protagonistului succesul, în care eroul nu e doar erou, ci și ticălos, și în care sensul lumii nu este dat, ci trebuie inventat. Personaj demonic, aventurier, cavaler, vagabond, proscris, guerillero modern, rebel, scriitor-vedetă, „bărbat adevărat”, dar și ticălos de excepție, portretul lui Limonov capătă dimensiuni de legendă și chiar te face să te întrebi „unde sunt eroii de odinioară?” Păi, unde au fost și până acum: în cărți.

Limonov, de Emmanuel Carrère, Ed. Trei, 2014, trad. Doru Mareș, col. „Fiction Connection”

(Recenzie de carte apărută inițal în LaRevista, pe 2 aprilie 2014)

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Dorință”, de Mathias Enard (fragment)

Un fragment din „Dorință”, cel mai nou roman tradus în română al scriitorului francez, Mathias Enard, o plimbare prin flamboaianta Veneție a secolului XVIII.

O părere deloc măgulitoare despre scriitori, pasaje din „Meseria de romancier”, de Haruki Murakami

Câteva pasaje absolut savuroase din primul eseu din Meseria de romancier, intitulat „Sunt romancierii o specie tolerantă?”, pasaje destul de incomode pentru scriitori.

10 noi titluri îmbogățesc, din toamna aceasta, portofoliul colecției Anansi. World Fiction

Toamna aceasta, colecția Anansi. World Fiction a Editurii Pandora M adaugă în portofoliu 10 noi titluri, cărți de o amplă varietate tematică și stilistică, multipremiate, semnate de nume de primă mărime ale literaturii universale contemporane.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu