În secolul al XVI-lea, Antinous Bellori, un băiat de unsprezece ani, se pierde într-o pădure întunecată și dă peste două ființe care par să stea într-o oază de lumină; una poartă o suliță, cealaltă, o torță. Această întâmplare este decisivă în viața lui Antinous, care urmează să se dedice căutării și studierii îngerilor, intermediari între om și divinitate. Pornind din Grădina Edenului, trecând prin toate momentele majore ale Bibliei, încorporând tradiții, legende și episoade din texte apocrife, romanul urmărește și pune în lumină întâlnirile cruciale dintre oameni și îngeri. Imaginația debordantă a autorului creează cadre vii, pline de emoție și atmosferă, dar care stârnesc și reflecții și întrebări fundamentale. Este posibil ca natura divină să sufere schimbări, să evolueze? Poate să piară ceea ce este nemuritor?
O carte provocatoare scrisă de unul dintre cei mai importanți scriitori norvegieni, autorul monumentalei serii autobiografice Lupta mea.
„O încântare divină... un roman extraordinar și complet original.” (Independent)
„O carte minunată... Forța lui Knausgård ca scriitor stă în talentul său pentru descrierea minuțioasă, în special a naturii, dar și a psihicului uman...” (The New York Review of Books)
„Un roman vast, provocator, curajos și frumos.” (Daily Telegraph)
Karl Ove Knausgård (n. 1968) este un scriitor norvegian cunoscut mai ales pentru cele șase romane autobiografice intitulate sugestiv Lupta mea (Min kamp). Născut în Oslo, Knausgård a crescut pe insula Tromøya, în Arendal și în Kristiansand, și a făcut studii de artă și literatură la Universitatea din Bergen. A debutat în 1998 cu romanul Ute av verden, pentru care a primit Premiul pentru Literatură al Criticilor Norvegieni, acordat pentru prima dată unui roman de debut. Între 1999 și 2002, Knausgård a fost coeditor la Vagant, o revistă literară norvegiană fondată în 1988, pentru care a realizat interviuri extrem de interesante cu scriitorii Rune Christiansen și Thure Erik Lund. Al doilea roman, Orice lucru își are vremea lui (En tid for alt, 2004), a fost la fel de bine primit de critică și a fost nominalizat la Premiul pentru literatură al Consiliului Nordic și la IMPAC Dublin Literary Award. Consacrarea a venit însă odată cu publicarea, între 2009 și 2011, a seriei de romane autobiografice însumând peste 3 500 de pagini, care a devenit unul dintre cele mai mari fenomene literare în Norvegia, cu peste 450 000 de exemplare vândute. În 2010, scriitorul a înființat o mică editură împreună cu Yngve Knausgård (fratele său) și cu Asbjørn Jensen. În 2015–2016 a publicat patru cărți dedicate anotimpurilor: Toamna (Om høsten), Iarna (Om vinteren), Primăvara (Om våren) și Vara (Om sommeren).
Orice lucru își are vremea lui, de Karl Ove Knausgaard (fragment în avanpremieră)
Dintr‑un motiv sau altul, heruvimii, acești băieței rotofei și îmbujorați care inundă picturile din perioada Renașterii târzii și a Barocului, ne‑au rămas în conștiință ca adevărata reprezentare a îngerilor. Și nu e pe deplin eronat, din moment ce aceasta a fost din mai multe puncte de vedere cea mai glorioasă perioadă a îngerilor, reprezentând însă totodată un punct de cotitură în istoria lor. Puțini au înțeles‑o la vremea aceea, dar declinul lor deja începuse, și pentru noi, cei care privim picturile înfățișându‑i în lumina timpului care a trecut, semnele sunt evidente: au ceva lacom și spilcuit în ei, trăsături pe care nici măcar cea mai măgulitoare postură nu le poate ascunde, și acest lucru este poate cel mai greu de înțeles, felul în care neprihănirea și curățenia, atribute pe care le‑au afișat întotdeauna, ar putea să fie transformate așa de ușor în opusul lor. Dar exact asta s‑a întâmplat. Mulți ar zice că îngerii au primit ce au meritat, din moment ce n‑au avut înțelepciunea de a se opri, ci s‑au lăsat atrași din ce în ce mai mult de lumea pe care au fost trimiși să o slujească, devenind în cele din urmă captivii ei. Ce mi se pare uimitor este că soarta îngrozitoare pe care au avut‑o nu e pe măsura păcatelor lor. Însă asta e părerea mea. Pentru îngeri, acest fapt nu mai are importanță. Ei nu‑și mai aduc aminte de unde au venit sau cine au fost, concepte precum demnitatea și solemnitatea nu mai au nici o semnificație pentru ei; unicul lucru la care se gândesc este cum să facă rost de mâncare și să se reproducă.Originea îngerilor este necunoscută. În jurul anului 400, Sfântul Ieronim afirma că îngerii au apărut cu mult înaintea creării lumii, bazându‑și ideea pe absența lor evidentă din Cartea facerii, unde nu e menționat nici un cuvânt despre îngeri, în vreme ce Sfântul Augustin susținea punctul de vedere contrar, argumentând că îngerii au fost de fapt amintiți în Cartea facerii, dar indirect, ca parte din prima poruncă a lui Dumnezeu, „Să fie lumină!“, fiind prin urmare creați în prima zi. Acest argument, extins și rafinat de Sfântul Toma de Aquino, implică faptul că relația dintre îngeri și lumină nu este doar metaforică, așa cum e percepută în mod obișnuit, ci e una complexă: în virtutea ei, cele două categorii se întrepătrund până la limita identicului. Lumina nu reprezintă îngeri, dar îngerii sunt lumină. Însă oricât de frumos ar fi acest gând și oricâte ne‑ar spune despre natura îngerilor, nu poate fi susținut. Lumina e una dintre multele înfățișări ale îngerilor, conform Bibliei, și de ce tocmai aceasta să fie folosită pentru a determina când au apărut aceste făpturi perfecte, protejate de Dumnezeu? Să‑i facă oare aspectul lor nepământean imposibil de descris sau de înțeles? În acest caz, e absolut surprinzător că numele lor e folosit imediat după acest moment, în pilda despre Grădina Raiului, fără nici o ezitare, și că acolo, când îngerii sunt numiți pentru prima dată în Sfânta Scriptură, apar ca niște prezențe atât de concrete și de stabile încât sunt echipați cu săbii.
Cred, prin urmare, că Sfântul Ieronim a avut dreptate în raționamentul lui și că îngerii nu sunt numiți în Cartea facerii pentru că deja existau la acea vreme. Dacă au existat dintotdeauna, așa cum susține, printre alții, și Antinous Bellori, e în mod evident imposibil de demonstrat. Un lucru e sigur: tot ceea ce e legat de îngeri e învăluit într‑un văl de obscuritate; nu știm când au apărut, nu știm de unde vin, nu știm ce calități au, ce gândesc sau ce văd când ne văd pe noi. Totodată, de‑a lungul întregii Biblii, ei sunt înzestrați cu un fel de familiaritate, ca și cum prezența lor ar fi un fapt ineluctabil, care nu ar mai avea nevoie de explicații. Această ambivalență este normală, din moment ce caracteristica cea mai de seamă a îngerilor este tocmai faptul că țin de două lumi și c‑o aduc mereu pe una din ele în cealaltă. Nicăieri altundeva nu e mai clar acest lucru ca în pilda declinului Sodomei și Gomorei. Au ceva străin în ei – imediat ce Lot îi zărește la porțile orașului, în amurg, fuge să‑i întâmpine și se apleacă în praful de dinaintea picioarelor lor –, dar și ceva familiar, pentru că imediat după aceea îi invită la el acasă, le coace pâine și pregătește o masă copioasă, pe care aceștia o mănâncă. Se pare că această familiaritate face povestitorul să nu considere necesară descrierea situației mai în detaliu. Iată cum stau doi îngeri la masă într‑o bucătărie din Sodoma, și mănâncă, trimiși fiind de Dumnezeu pentru a hotărî soarta orașului, poate chiar pentru a‑l nimici, și nu aflăm nimic despre cum e atmosfera din casă, despre cum arată sau ce își spun unul altuia. Doar această constatare lacunară… Le‑a pregătit o cină, a pus să coacă azime și au mâncat.
Scrie un comentariu