Pascal desenează corăbii, de Radu Niciporuc, primul volum de povestiri al anului editorial 2016 la Editura Cartea Românească, a apărut în librării în această săptămână, disponibil în curând şi în ediţie digitală.
Radu Niciporuc, un autentic lup de mare, deschide în Pascal desenează corăbii orizonturile unor minunate voiaje exotice între cer şi pământ. Lumea lui vieţuieşte legănată de ritmul tangajului. Fermecătorul povestaş îi surprinde cele mai spectaculoase întâmplări reflectate în oglinda generoasă a mărilor şi oceanelor lumii.
Cele opt povestiri cu final neaşteptat trec graniţele literaturii de călătorie, explorând nu doar tărmuri exotice, ci şi subtile trăiri sufleteşti ale unei umanităţi aparte.
„Pe Radu Niciporuc îl strânge uscatul, cu sau fără dealurile clujene între care s-a ivit pe lume. Şi atunci, dornic să rupă chinga, pleacă pe mare. Nu doar fiindcă asta e fişa postului, ci şi fiindcă acolo, «în fiertura amiezii», sub valuri care-ţi scuipă sare pe piele, el găseşte locul magic unde împleteşte gânduri în fraze şi fraze în poveşti. Cu huidume şi slăbănogi, cu azilanţi şi robi ai paharului, cu bărboşi tandri sub coaja asprimii lor şi fete care flutură sutiene în loc de batiste. Dacă lipeşti urechea de cuvintele lui Radu, auzi un ecou îndepărtat din Conrad, plecat cu nostromul lui să clătească lumea în ape verzi şi în spume nervoase. Iar dacă te opreşti o clipă din citit, te năpădeşte gândul că în viaţa fiecăruia dintre noi există porturi, refugii şi tristeţi. Şi că în fiecare îmboboceşte cândva – nu se ştie cum şi nu se ştie când – un explorator. Sunt în poveştile acestea ale lui Radu Niciporuc un veritabil festival de culori şi mirosuri, un turbion de emoţii, o furtună de cuvinte când moi şi dulci, când tari şi severe.” (Radu Paraschivescu)
Radu Niciporuc despre el însuşi: „Sunt om al mărilor, născut la Cluj dintr-o familie de români şi ucraineni; primele şcoli le-am urmat în oraşul natal şi tot acolo Facultatea de Electrotehnică, după a cărei absolvire am ajuns inginer la Flota de pescuit oceanic. Am cutreierat lumea în lung şi-n lat, fără să uit vreodată că bunicul meu patern a visat să ajungă în America şi că, în Las Palmas, citind Rayuela şi vorbind cu docherii, am învăţat spaniola. Atunci, impresionat de romanul lui Julio Cortázar, am citit în singurătăţile mele, adesea istovitoare, şi cărţile celorlalţi mari scriitori sud-americani. După 1990 am lucrat pentru câteva companii de navigaţie occidentale, unde am cunoscut marinari de pe toate meridianele, cu istoriile, pasiunile şi spaimele lor. În 2003 am întemeiat o editură de nişă, Fabulator, fruct al pasiunii mele pentru literatura spaniolă. În siajul acestei pasiuni se înscriu şi traducerile mele: Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna (2004), Fascinaţia cuvintelor de Julio Cortázar (2006), Povestirile Evei Luna de Isabel Allende (2008), Mauricio sau alegerile locale de Eduardo Mendoza (2010). În ultimii ani am publicat proză scurtă în revistele Observator cultural, Viaţa Românească şi Vatra.”
Pascal desenează corăbii, de Radu Niciporuc (fragment)
După câteva zile, când ajunsesem deja în sudul Californiei, pe un ocean tot mai puţin ondulat şi cu amurguri tot mai purpurii, începuseră să sosească mesajele ce angajau nava pe acelaşi traseu, confirmând astfel informaţiile vameşului şi neliniştile comandantului.
Mi s-a părut că, în felul acesta, lucrurile se limpezeau şi că se întrezărea o soluţie.
Tata-Mare nu era genul de jupân a cărui faţă echipajul să n-o vadă decât la sosirile în port şi în zilele de chenzină, ori care să mănânce la cabină, ferit de ochii lumii. Nu: el obişnuia să dea în fiecare zi o raită pe punte, să-şi verifice subalternii cu întrebări de rutină sau de amănunt, şi să-şi ţină uşa deschisă de la opt dimineaţa până la şase seara, când ne adunam la cină.
Aşa că i-am apărut în prag, iar când am auzit formula standard – ce vânt te aduce, frendule? –, am intrat şi i-am spus fără ocolişuri că ştiam ce complicaţii se puteau ivi în portul cu salopete, dar şi acasă, şi că cel mai înţelept lucru ar fi să dispar.
În timp ce mă asculta, scobitoarea i se plimba nervoasă dintr-o parte într-alta a gurii.
După ce am terminat, şi-a trecut mâna prin păr şi s-a răsucit spre mine, cu scaun cu tot.
— Asta, cu statul la vapor, nu-i o idee rea. La cealaltă, cu Balboa, mă mai gândesc.
Deşi îşi luase un aer absent, am simţit că-mi primise propunerea cu interes. Nu-l lăsa să se vadă, dar sentimentul de uşurare era acolo, între noi, şi mi-ar fi plăcut să arunce, ca-n zilele lui bune, un „bravo, frendule, ai brodit-o”.
Stătea nemişcat în scaun şi nu zicea nimic; doar ochii i se plimbau pe liniile de îmbinare ale pereţilor.
N-avea rost să mai stau, aşa că am plecat. Dar am plecat zâmbind, căci îmi amintisem cum odată, pe vremea când vapoarele erau ale Statului, afişase pe-o aripă a timoneriei exact aceleaşi trăsături imobile, în timp ce le arunca barcagiilor de la amaraje cartuşele de ţigări pentru care respectivii se frângeau de şale şi imitau, care mai de care, pupatul mâinilor.
M-am întors în cabină şi m-am întins pe canapea. Ceva îmi spunea că, dacă Tata-Mare îmi aranja schimbarea la Canal, acesta putea să fie ultimul nostru voiaj împreună.
Necazurile şi situaţiile neaşteptate prin care trecuserăm în anii din urmă nu ne apropiaseră mai mult decât o făcuse după-amiaza de decembrie când îi telefonasem să-l anunţ că putea să arunce de pe birou fotografia „într-o ureche” – păstrată în ciuda recomandărilor făcute de secretarul de partid al flotei – sau decât fuga fără lumini, de la Bangkok, în prima noapte după ce ne descoperiseră ascunzătoarea, sau decât zilele toride din Indian când ne crăpase un piston şi dăduserăm la baros cu rândul, dar el mai mult decât toţi mecanicii la un loc, în piuliţele de la chiulasă.
— Ce vrei să spui? a mormăit el cu o voce descompusă de siestă.
— Că omul a-ntins-o!
— De unde ştii? a gâfâit în receptor, în timp ce încheieturile patului trosneau.
— De la RFI.
— Aha, franţujii ăia! Vino la mine!
Pascal desenează corăbii, de Radu Niciporuc, Ed. Cartea Românească, 2016, col. „Proză”
Scrie un comentariu