• „The only way to do it, is to do it” - Merce Cunningham

Să vrei să fii altul, despre „Probe de empatie”, de Leslie Jamison

Să vrei să fii altul, despre „Probe de empatie”, de Leslie Jamison

Empatia nu se rezumă la a-ți aminti să spui „trebuie să vă fie tare greu”, ci înseamă să găsești o cale de a scoate o greutate la lumină, astfel încât să poată fi văzută în întregime. Empatia nu se limitează la a asculta – ea presupune să pui întrebări ale căror răspunsuri au nevoie să fie ascultate. Empatia necesită atât chestionare, cât și imaginație. Empatia necesită să știi că nu știi nimic. Empatia înseamnă să-ți însușești un context al cărui orizont se întinde în permanență dincolo de ceea ce poți vedea tu.

Empatia înseamnă să înțelegi că nici o traumă nu are hotare clare. Traumele sângerează. Dincolo de răni și de granițe.

Cuvântul „empatie” vine din grecescul empatheia – em („în”) și pathos („sentiment”) – o penetrare, un soi de călătorie. Înseamnă să pătrunzi în suferința unei alte persoane așa cum intri într-o nouă țară – poposind pe la biroul de imgrări și pe la vamă –, trecând granița cu ajutorul întrebărilor: „Ce plante cresc acolo unde ești tu? Ce legi aveți? Ce animale pasc pe-acolo?

 

... să vrei să-ți însușești un context al cărui orizont se întinde în permanență dincolo de ceea ce poți vedea tu... înveți să fii diferit... dorința de a găsi durerii un limbaj... să înveți să vezi... Întreg volumul lui Leslie Jamison este dominat de încercarea de a fi, pentru puțin timp măcar, Altul. Ca să înțelegi. Ca să nu mai condamni. Ca să nu mai fii doar tu. Ca totul să nu se mai rezume la lumea ta, la durerea ta, la viața ta. E greu să fii altul, să-l înțelegi pe cel de lângă tine, însă trebuie să încerci neîncetat să faci asta. Pentru că om nu ești numai tu. Sunt și ceilalți în care nu te recunoști.

 

Cred că ar trebui să ne trezim în miez de noapte, să ne facem bagajele și să părăsim versiunile cele mai întunecate ale sinelui în căutarea celor mai bune.

 

„L´Enfer c´est les Autres” („Infernul sunt Ceilalți”) spunea Sartre în Cu ușile închise. Iar, cu 300 de ani mai devreme, un alt compatriot de-al lui se întreba „Comment peut-on être Persan?” – „Cum poți fi Persan?”, cu alte cuvinte: „Cum poți fi Altul?” (Montesquieu, Scrisorile persane). „Învățam să fiu diferită” spune Jamison în Probe de empatie. După condamnarea și respingerea alterității, globalizarea contemporană pare a face loc imensei dorințe de a-l înțelege pe Celălalt. Și, dacă tot am luat-o pe calea butadelor inteligente, după nosce te ipsum („cunoaște-te pe tine însuți”), autocunoașterea ar trebui completată de un efort cel puțin la fel de susținut pentru a răspunde la întrebarea: „Ce înseamnă să fii altul?”. Ce înseamnă, până la urmă, să fii om?

 

Empatia nu este doar ceva ce ni se întâmplă – ca o ploaie de meteoriți care se aprind în creierul nostru –, ci și ceva ce alegem să facem: să fim atenți, să ne extindem ființa.

 

Dacă vi se par întrebări prea filozofice, puteți să stați liniștiți: nu este o carte de filozofie și nici una de psihologie. Sunt niște eseuri-povestiri subiective ale unei scriitoare care a vrut să deschidă ochii larg și să vadă... practic, tot. Lumea, natura, orașele, oamenii... Dar mai ales oamenii. Întregul volum are o minunată galerie de personaje care mai de care mai pitorești și mai interesante.

Eseurile sale sunt lungi confesiuni dictate de nevoia de a ști cum e să fii bolnav, dependent, victimă a violenței, exclus, expus opiniei publice, străin, singur, fricos, pușcăriaș, nedreptățit, acuzat pe nedrept sau... femeie care suferă. Nu om care suferă, ci femeie care suferă. Credeți că nu există nici o diferență? Citiți ultimul eseu din Probe de empatie („Marea teorie a suferinței feminine”) și apoi mai gândiți-vă o dată.  

 

Suferința femeilor le transformă în pisicuțe, în iepurași, în asfințituri și în zeițe în rochii sordide de satin roșu, le face palide, le însângerează, le înfometează, le azvârle în lagăre de exterminare și trimite șuvițe din părul lor către stele. Bărbații le aruncă în sau sub trenuri. Violența le face celeste. Vârsta le face bătrâne. Nu ne putem dezlipi privirea. Nu ne putem opri din a născoci noi modalități în care ele să sufere. (...)

S-ar putea ca noi să fi transformat femeia rănită într-un soi de zeiță, să-i fi romanțat boala boala și să-i fi idealizat suferința, dar asta nu înseamnă că ea nu trece prin asta. Femeile au încă inimi frânte și oase rupte și plămâni bolnavi. Cum vorbim despre aceste vătămări fără a le glorifica? Fără a corobora vechiul mit care transformă trauma feminină într-o constelație celestă demnă de a fi venerată - al tău păr fermecat / Ce sferei lucitoare nouă glorie-a dat - cu niște gură-cască ce se zgâiesc la fieșce colaps al doamnelor? Colaps al doamnelor: un iz aristocratic, o siluetă silfidă furișându-se încântător în penumbră.

 

Foarte bine scrise, eseurile lui Leslie Jamison pot părea și puțin cam prea bine scrise: exprimările sunt, uneori, puțin cam stilizate, alteori puțin cam emfatice, ceea ce te face să te gândești că sunt parte a unui examen de creative writing la care autoarea vrea neapărat să-și impresioneze profesorii. De asemenea, deși extrem de interesante, majoritatea sunt destul de incomode. Și cred că nici nu ar putea fi altfel: nu-i deloc ușor să înțelegi cum suferă altcineva și, mai ales, nu-i ușor să reușești să simți și tu o parte din durerea asta. Adică să ieși din tine și să intri în altul. Pe scurt, să empatizezi.

 

Ce e fertil într-o rană? De ce să locuiești într-una? Rănile promit autenticitate și profunzime: frumusețe și singularitate, dezirabilitate. Invită la compasiune.

 

Însă faptul că ne transformăm viața (realitatea) în poveste o face oare mai ușor de suportat? „Dorința de a-i găsi durerii un limbaj” („mărturii despre trupuri anorexice ca sisteme semiotice”) anulează sau măcar alină durerea? Și care e organul empatiei, al înțelegerii: e inima (empatizăm prin sentimente) sau e creierul (empatizăm prin cuvintele potrivite)?

 

Oare în ce situații amplifică empatia suferința pe care-și propune s-o consoleze? Dacă le dai oamenilor prilejul de a vorbi despre boala lor – prilejul de a o testa, de a o privi stăruitor, de a o împărtăși –, îi ajută asta oare să o depășească sau, pur și simplu, îi afundă mai tare în mrejele ei? (...)

Vreau să fiu asistenta plină de compasiune, nu doctorul cel sceptic. Îmi doresc abisul, nu verdictul. Vreau să cred pe toată lumea. Vreau ca toată lumea să aibă dreptate. Însă a oferi compasiune nu-i totuna cu a da crezare. Asta-i lecția pe care vreau s-o învăț.

 

În plus, dincolo de dorința de a înțelege durerea, în toate formele ei („cum ar putea durerea să aibă semnificație?”), volumul este și o meditație asupra limbajului însuși, asupra capacității lui de a exprima realitatea, poezia, suferința... Și, uneori, despre capacitatea lui de a exprima și atât.

 

Mi-ar plăcea să pot inventa un timp verbal plin de spații libere – un timp care să nu aibă pretenția că înțelege mecanismele precise despre care vorbește; un timp care să-și recunoască propriile limite. Însă, în forma actuală, nu pot să mă mișc nici măcar un milimetru sau să termin o frază fără a mă confrunta cu o criză a imputării sau a conotării. Fiecare turnură de frază înseamnă afirmarea unei îndoieli sau a unei realități.

 

În capitolul „Morfologia loviturii” Jamison reia, într-un mod original și foarte surprinzător, funcțiile basmului așa cum au fost definite de Vladimir Propp și le aplică unei situații contemporane, una pe care a trăit-o pe propria piele (de la plecarea eroului de acasă, interdicția, încălcarea interdicției, întâlnirea cu răufăcătorul, confruntarea dintre erou și antierou, moartea simbolică și renașterea eroului, până la finalul moralizator și fericit al basmelor). Citindu-l, n-am putut să nu mă gândesc la ce discuție minunată s-ar putea înfiripa pornind de aici la un seminar ținut cu studenții de la Litere sau, de ce nu?, cu niște elevi de liceu.

Mi-a plăcut foarte mult felul în care a actualizat elemente de teorie literară, pe care suntem obișnuiți să le aplicăm în contextul limitat al operelor ficționale, și le-a adus în lume. Dintr-o singură mișcare, atât lumea, cât și literatura, devin mai ușor de înțeles. Cum zice și ea în final: „L-am citit pe Propp. Mi-am privit în retrospectivă viața asemenea unui text”. În două propoziții rezumă una dintre cele mai importante funcții ale literaturii: să facă viața de înțeles.

 

Niciodată nu știu cum să încep povestea asta. Pur și simplu, nu știu. De-asta am nevoie de funcții. De-asta ar trebui, poate, să ne întoarcem și mai în urmă. Vladimir Propp este un bărbat care a trecut printr-o revoluție și două războaie, în Rusia. A scris o carte numită Morfologia basmului despre care nu vorbește mai nimeni în zilele noastre decât atunci când vrea s-o contrazică. Practic, este o hartă a poveștilor, un catalog cu părțile acțiunii împărțite în 31 de funcții: situații inițiale, trădări, țeluri. 

Elaboratul sistem de clasificare al lui Propp - cu litere, numere, titluri, subtitluri - împarte componentele acțiunii așa cum își împare taxidermia specimenele: vicleșugul, călăuzirea, salvarea. Acestea marchează momentele în care acțiunea ia o nouă turnură. Propp susține că orice povestire poate fi privită ca o acumulare a acestor părți, aflate într-o rearanjare perpetuă. Autorul se referă, practic, la dereglări. Spune că totul începe când ne pierdem locul.

 

E posibil ca probele de empatie ale lui Leslie Jamison (în engleză, „Empathy Exams”) să fie printre cele mai grele probe (sau examene, cum vrei) pe care le-ai dat vreodată. Dar asta nu înseamnă că trebuie să nu le dai. Pentru că știi cum e: după fiecare examen pe care ai crezut că nu-l treci îți dai seama că, de fapt, ești mai mare, mai mult, mai înțelept. Însă de data asta o să te simți altfel. O să te simți mai om.  

 

În final, aș mai vrea să menționez că Leslie Jamison este unul dintre vorbitorii de la conferința de The Power of Storytelling ce va avea loc la București, între 9-10 octombrie, iar ediția în limba română a volumului Probe de empatie are o foarte frumoasă prefață semnată de Cristian Lupșa, editor Decât o Revistă (DOR): Be ready for everything.

Probe de empatie, de Leslie Jamison, Ed. Publica, 2015, trad. Cecilia Laslo, col. „Narator” 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Wonderland”, de Steven Johnson, inaugurează Co-lecția de știință a Editurii Publica

„Wonderland”, de Steven Johnson, inaugurează Co-lecția de știință a Editurii Publica — o colecție dedicată celor mai interesante și importante idei științifice, descoperiri și inovații din lumea de azi.

Concurs Humanitas, „Între două lumi”, de Suleika Jaouad [încheiat]

Unul dintre cele mai interesante și așteptate memoir-uri ale anului, „Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată”, de Suleika Jaouad, a apărut recent și în traducere română, la Editura Humanitas.

Medici și șarlatani în căutarea hormonului pierdut, despre „Excitat”, de Randi Hutter Epstein

O poveste despre tenacitate, curaj, teamă, „Excitat” este, în cele din urmă, o poveste despre umanitate, în multiplele sale fațete.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu