Distopie și romance, despre seria „Divergent”, de Veronica Roth

Seria Divergent de Veronica Roth e construită oarecum pe același scenariu ca cel din Jocurile Foamei sau Darul lui Jonas: o societate  utopică în care oamenii nu mai au libertatea de a alege pentru ei înșiși, trebuind doar să se conformeze unei organizări sociale preexistente, menită să asigure ordinea și fericirea tuturor cetățenilor.

Vechea idee a organizării ideale a societății umane, construită aici pe facțiuni (Prietenia, Candoarea, Abnegația, Erudiția și Neînfricarea, alături de care există și o masă nedefinită a exclușilor „fără facțiune”) e surprinsă în momentul în care unitatea organizării începe să se destrame.

Ca în multe dintre romanele pentru adolescenți, distopia se combină cu o intensă poveste de dragoste. Toată acțiunea și lupta împotriva răului e acompaniată, astfel, de o poveste adolescentină, cu emoții și fluturi în stomac, cu ezitări și timidități, pe rețeta consacrată a filmelor de acțiune americane: între două urmăriri cu împușcături, protagoniștii își fac timp și pentru un sărut pasional sau o ceartă ce nu are sens decât pentru ei.

Stilul scriiturii e alert, simplu, fără înflorituri, iar suspansul e bine construit. Primul volum e puțin mai „tehnic” pentru că era nevoie să te obișnuiască cu orânduirea lumii din Chicago-ul distopic, astfel că se vorbește foarte mult de specificul fiecărei facțiuni. Acțiunea se complică treptat și, pe măsură ce avansezi în poveste, descoperi secrete ce par a se organiza în cercuri concentrice. Mi-a dat impresia că povestea se desface treptat, ca foile de ceapă, dar într-un sens invers: de la un mister mic, închis într-un cerc restrâns, te trezești într-unul mai mare, apoi și mai mare și tot așa. Tot în ceea ce privește scriitura, mi s-a părut o idee proastă ca în volumul III să introducă doi naratori care vorbesc la persoana I. După două volume în care am avut-o ca naratoare pe eroina principală, Tris, brusc ne trezim cu două discursuri subiective la persona I (Tris și Tobias, alias Four), fără a exista și o diferență stilistică între cele două discursuri. M-am trezit de multe ori că uitam cine vorbește și trebuia să mă întorc la începutul capitolului ca să-mi aduc aminte. 

Un roman despre complexitatea naturii umane și complexitatea fiecărui om în parte

Ideea de la care a pornit e interesantă și provocatoare, Veronica Roth a avut un material bun de dezvoltat, dar mi s-a părut că s-a grăbit puțin să-l pună în pagină, ar mai fi trebuit lăsat puțin „la dospit”. Pe de altă parte, nu cred că ne vom sătura vreodată de cărți care își propun să descopere ceea ce suntem explorând limitele condiției umane, iar romanul m-a ținut în casă un week-end întreg și n-am putut să fac nimic altceva până când nu l-am terminat. De altfel, mă bucur că am citit cele trei volume unul după altul pentru că a început să mă obosească moda asta a seriilor care publică câte un roman pe an. Dacă tot trebuie să citesc o carte de o mie și ceva de pagini (care te mai ține și în suspans), prefer s-o citesc pe toată deodată, nu câte 400-500 de pagini pe an.

Dincolo de distopie și romance, cea mai importantă discuție pe care o pornește romanul este cea referitoare la natura umană și posibilitățile ei de perfecționare. Divergent vorbește, pe de o parte, despre complexitatea umană, complexitatea a ceea ce înseamnă să fii om, despre faptul că nu putem fi nici limitați, nici predeterminați să acționăm doar într-un anumit fel și că natura umană trebuie acceptată în toată complexitatea ei, nu mutilată pentru a fi perfecționată și sistematizată. Mi-ar fi plăcut să dezvolte mai mult (mai ales în Experiment) ideea asta a „perfecțiunii” celor impuri genetic (divergenții) și a imperfecțiunii celorlalți. Deși lasă să se înțeleagă că puritatea genetică poate să constituie un avantaj biologic, e evident că nu reprezintă totodată și unul intelectual sau psihic, însă nimeni nu caută nici o explicație pentru asta. De exemplu, nu este explicat în nici un fel cum tatăl lui Four, deși divergent (deci genetic pur) poate fi în același timp și un monstru ce-și abuzează soția și fiul. Teoretic, dacă experimentele genetice aveau vreo valabilitate, asta nu ar fi trebuit să se întâmple: divergenții ar fi trebuit să fie perfecți atât fizic, cât și psihic. 

Pe de altă parte, această discuție vizează și faptul că trebuie să ținem cont de complexitatea fiecărui om în parte, de faptul că nu putem cunoaște, anticipa, controla reacțiile și alegerile oamenilor de lângă noi, și că așa e bine să fie. Indiferent de cât de mult am iubi sau urî un om, oricât de mult ne-am dori să-l controlăm, pentru binele lui sau al nostru, el este (trebuie să fie) liber să facă propriile alegeri. Și asta trebuie să fie valabil pentru fiecare dintre noi. Această discuție se poartă pe două nivele: unul științific, care demonstrează că genetica nu e matematică, și unul personal, care arată că, indiferent cât de mult am iubi sau am fi iubiți, chiar și persoana iubită scapă controlului nostru. Și partea asta îi iese bine Veronicăi Roth: când mai pe șleau, când mai subtil, e bine dezvoltată și e unul dintre punctele punctele forte ale cărții.

Există un anumit mod organic de dezvoltare a lumii și al omului, iar lucrul cel mai bun pe care îl putem face ca oameni ar fi să nu mai încercăm întruna să controlăm natura și mediul, ci, mai degrabă, să ne integrăm tot mai bine, încercând, în același timp, să facem cât mai puțin rău lumii în care trăim. Utilitatea utopiilor mi se pare a fi tocmai aceea de a arăta zădărnicia tuturor eforturilor de a proiecta omul perfect și lumea perfectă. Trebuie să înțelegem că facem parte dintr-un ecosistem imens și complex pe care trebuie să-l înțelegem și să-l respectăm, nu să-l cotropim și să-l controlăm după bunul plac. Atât experiența, cât și utopiile, ne arată într-una că, atâta timp cât nu vom reuși să înțelegem asta, vom fi condamnați să repetăm iar și iar aceleași scenarii, în care ne ucidem unii pe alții, și planeta în același timp, în numele a diferite idealuri abstracte, toate rezumându-se, în cele din urmă, la unul singur: puterea. Dar asta e o lecție foarte greu de învățat…

O ecranizare ce pare să schimbe fundamental cartea

Prima parte a cărții deja a fost ecranizată, după 20 martie urmează partea a doua și vor urma, se pare, încă două filme. Presupun că știți discuțiile alea în care toată lumea se plânge că filmul nu respectă evenimentele din carte? Ei bine, de data asta, eu sper să nu le respecte și povestea să primească alt final. Mie mi-a lăsat impresia că autoarea a vrut foarte mult să iasă din scenariul tradițional al romanelor pentru adolescenți, însă după mai mult de o mie de pagini de alergat și luptat și suspinat și plănuit și așteptat, „happy-end-ul fericit” merita să intre în ecuație. Și dacă nu intra, ar fi trebuit să iasă din scenă mai devreme, nu cu 20 de pagini înainte de final. Da, știu că în viață nu avem parte mereu de finaluri fericite, dar parcă d-aia ne refugiem în literatură. Nu mai zic nimic, cred că deja am zis prea multe, deși nu am spus clar ce se întâmplă, dar dacă s-ar face o petiție prin care să cerem producătorilor să schimbe finalul, eu aș semna-o (oricum, după cum arată trailerul pentru Insurgent, am impresia că filmul o ia deja în altă direcție).

Folosindu-se de scheme de manipulare mai vechi (mitul cetății asediate) sau mai noi (scenariul Big Brother), Divergent combină distopia, thrillerul și iubirea adolescentină într-o poveste complexă și bine structurată, cu accent mai mult pe acțiune decât pe scriitură (mi-ar fi plăcut să fie ceva mai frumos scrisă, recunosc, stilul autoarei mi s-a părut mai degrabă rece). Parcă pentru a se diferenția de alte serii Young Adult pe aceeași temă, Veronica Roth a introdus câteva elemente diferite, unele reușite, altele mai puțin (da, mă refer la final).

Printre cele reușite mi se pare a fi faptul că eroii ei nu sunt neapărat ideali și neînfricați, sunt oameni cu alegeri dificile de făcut, alegeri care nu se știe întotdeauna dacă sunt cele corecte, cu temeri și vinovății care-i chinuie și care nu se vindecă, cu sentimente complexe și contradictorii. Pe scurt, sunt eroi care ezită când e vorba să aleagă ce e bine și ce e rău, ca și noi, și care, tot ca și noi, uneori aleg greșit. În ciuda culorilor în care sunt divizate facțiunile din roman, există o întreagă lume de nuanțe în fiecare volum și în fiecare personaj simți că nu este nimic prestabilit, ceea ce ilustrează foarte bine o altă idee importantă a cărții: liberul-arbitru și posibilitatea de a face propriile alegeri reprezintă una dintre cele mai înalte forme de umanitate.

Divergent (Divergent, Insurgent și Experiment), de Veronica Roth, Ed. Leda (2011-2015), trad. Adrian Deliu (vol. I) și Shauki Al-Gareeb (vol. II și III)