Nebun după tine, despre „Fata dispărută”, de Gillian Flynn

Mi-a plăcut foarte mult Fata dispărută de Gillian Flynn. Am văzut mai întâi filmul, apoi am citit și cartea care, deși știam practic tot ce se întâmplă din film, a reușit, totuși, să mă surprindă. Cred că a fost bine că am văzut filmul înainte pentru că unul dintre cele mai mișto chestii din ecranizare a fost distribuția. Ben Affleck și Rosamund Pike sunt perfecți în rolurile lui Nick și Amy: băiatul bun și cu zâmbet cald, „eroul cu piept lat” (semn că Ben se pregătește intens pentru noul Batman), destul de inteligent, dar cu un caracter mai degrabă slab, și „domnișoara perfecțiune”, de „o frumusețe patriciană”, copil unic, răsfățat, obișnuit să comande și să aibă întotdeauna dreptate, o nebună sadică cu chip inocent și masterat în psihologie.  

Hai să jucăm jocul „Soția dispărută”

O poveste cu eroi și eroine, despre fericirea obligatorie și iubirea necondiționată, despre dorința de a fi excepțional și teama de a fi mediocru, despre iubiri toxice și puritanism american, un roman scris pe două voci, pe două planuri narative distincte și care reușesc, ambele, să convingă și să fie veridice (doar cu câteva mici scăpări care uneori te lasă să vezi cusătura dintre ele). Versiunea lui, versiunea ei, două lumi care se intersectează și se contrazic și pe care le citești în paralel, fiecare cu dreptatea lui, fiecare cu felul propriu de a se înșela asupra realității.

Cu un suspans foarte bine construit și dozat, romanul te lasă cu multe întrebări: ce ne facem cu toate visele de fericire care nu ne lasă să fim fericiți? Cât de multă putere am dat noilor media fără să vrem sau fără să știm? Ce e mai important: adevărul sau cât de bună e povestea pe care vrem s-o auzim? Cât de frumoși mai suntem când nu mai îndeplinim un vis de fericire și de iubire?

Dispariția lui Amy în dimineața în care împlineau cinci ani de căsnicie, este prilejul pentru o privire retrospectivă asupra relației lor, o privire care nu este introspectivă, ci se petrece în văzul tuturor prin toate mediile de comunicare pe care ni le pune la dispoziție societatea de consum: internet, televiziune, rețele de socializare, presă scrisă… O căsnicie aparent perfectă își dezvăluie, astfel, în văzul tuturor punctele slabe, iar povestea de dragoste dintre doi oameni se scrie și se rescrie în fiecare zi în funcție de „ultimele știri” și de așteptările spectatorilor („Eram siliți să jucăm în scena așteptată de telespectatori: familia îngrijorată, dar plină de speranță”). Pentru că societatea spectacolului ne transformă pe toți în privitori și Americii îi plac la nebunie poveștile de iubire bine spuse.

Fata dispărută nu e doar un thriller psihologic foarte bine construit, este un roman care aduce în discuție teme contemporane foarte interesante, dar și destul de indigeste: felul în care noile media ne construiesc imaginarul colectiv și așteptările, tendința dezastruoasă a societății contemporane de a găsi perfecțiunea și fericirea absolută, felul în care criza economică a distrus meseria scriitorului plătit și acum singurul jurnalism de care avem parte este cel amatoristic (mai degrabă sentimental, decât imparțial și profesionist), influența pe care o are familia în dezvoltarea unui copil (căsnicii fericite sau nefericite, toate își lasă amprenta asupra bagajului emoțional al copilului devenit adult), felul cum iubirea poate scoate tot ce e mai bun, dar și tot ce e mai rău din noi, felul în care ajungem să fim construiți de cei din jurul nostru.

Cel mai trist mi s-a părut a fi chiar cazul lui Amy, copil unic și mult-iubit, pe care părinții au obligat-o la o viață dublă în momentul în care au început să scrie seria Uimitoarea Amy în care prezentau o variantă mai bună, mai bine zis îmbunătățită, a propriului copil. Obligată să facă față unei dubluri perfecte, adevărata Amy ajunge să se dedubleze și în viața reală. Și de aici pornesc necazurile.

Până la Nick nu m-am simțit ca o persoană, fiindcă am fost dintotdeauna un produs. Uimitoarea Amy trebuia să fie extraordinară, creativă, bună, chibzuită, isteață și fericită. Noi nu vrem decât să fii fericită. Rand și Marybeth ziceau asta tot timpul, dar nu-mi explicau niciodată cum. Atâtea lecții, oportunități și avantaje, și nu m-au învățat nicicând cum să fiu fericită. Țin minte cât de mult mă nedumereau ceilalți copii. Mă duceam la câte o petrecere de aniversare și-i vedeam pe ceilalți puști cum se hlizesc și se strâmbă și încercam și eu asta, dar nu înțelegeam de ce. Stăteam acolo, cu elasticul de la coiful de petrecere strâns, sugrumându-mi zona moale de sub bărbie, cu glazura granulată a prăjiturii albăstrindu-mi dinții. Și încercam să-mi dau seama în ce consta distracția.

Cine ești?

Gillian Flynn construiește atât de bine ambele variante ale poveștii de dragoste dintre Nick („Toată viața încercasem să fiu un bărbat decent, un bărbat care iubește și respectă femeile, un tip fără probleme emoționale. Și uite-mă, gândind urât despre sora mea geamănă, despre soacră-mea, despre iubita mea. Îmi imaginam cum ar fi să-i zdrobesc craniul nevesti-mii”) și Amy („A decupat hălci din mine cu tăieturi blazate: independența, mândria, stima mea de sine. Eu am dat, iar el a luat necontenit. Și, la schimb, m-a dezrădăcinat din existență”) încât e foarte greu să nu-i iubești și să nu-i urăști pe amândoi în același timp. Cine e victimă, cine e agresor, cine domină și cine supune, cine e vinovat și cine trebuie pedepsit în acest, la propriu, război al sexelor?

Mă gândeam la propriile mele întrebări, aceleași la care cugetam de ani buni, refrenul rău prevestitor al căsniciei noastre: La ce te gândești tu, Amy? Cum te simți? Cine ești? Ce ne-am făcut unul altuia? Ce-o să ne facem acum?

Cu Nick și Amy, expresii precum „până când moartea ne va despărți” („Sunt un soț nemaipomenit, pentru că mi-e tare frică să nu mă omoare”), „dragoste cu năbădăi” („Era cumva romantic. Într-un fel catastrofal”) sau „sunt nebun după tine” („Sunt un laș fără coloană vertebrală, un bărbat care înșală și nu mai sunt eroul acestei povești. Fiindcă femeia pe care am înșelat-o – soția mea, Amy Elliot Dunne – e o sociopată și o ucigașă”), dobândesc noi valențe. Mi-i imaginez pe Nick și Amy, ca o nouă versiune a părinților lui Amy, dar legați nu prin dorința de a oferi lumii o poveste perfectă, ci un fel de reality-show, o poveste modernă a unei căsnicii de vis asupra căreia fiecare are versiunea proprie: „Așa că n-au decât să se împartă în tabere. Tabăra lui Nick, Tabăra lui Amy. Să facem jocul și mai joc: să vindem și ceva tricouri, ce mama mă-sii!”.

Partea cea mai surprinzătoare a întregii povești este faptul că și asemenea relații toxice pot crea un fel de dependență. După ce ajung să se urască, în privat și în public, după ce de la iubire au ajuns la ură de moarte (fiecare imaginându-și, la propriu, cum l-ar omorî pe celălalt sau cum i-ar găsi o pedeapsă mai rea decât moartea), după tot periplul mediatic și toate urmăririle, Nick și Amy ajung, fiecare pe cont propriu și fără a o mărturisi, la concluzia că această relație toxică scoate ce e mai rău din fiecare, dar și ce e mai bun. Nick e un bărbat mai interesant, mai activ, mai bun atunci când încearcă să fie la înălțimea acelui Nick imaginat de Amy (reciproca fiind valabilă și pentru ea). Și asta e o descoperire uluitoare atât pentru ei cât și pentru tine ca cititor, pentru că te face să te întrebi cât de mult adevăr este, până la urmă, în poveștile romantice de dragoste?

Cât suntem dispuși să plătim pentru visele noastre?

Furia lui Amy se îndreaptă împotriva felului în care scenariile de tip hollywoodian și așteptările masculine forțează femeile să ofere mereu o imagine care nu le aparține, o imagine împrumutată din filme și fantezii care nu sunt făcute pe măsura lor, dar pe care trebuie să le îndeplinească. Furia lui Nick, pe de altă parte, se îndreaptă asupra felului în care opinia publică (formată de reality show-uri, talk-show-uri și filme cu scenarii previzibile), consideră din start că „soțul e întotdeauna vinovat”. Vinovat de crimă, vinovat de nefericire, vinovat de adulter, vinovat de a nu fi eroul pe care orice femeie îl visează („Pe bărbatul ăsta îl vreau de soț. Pentru bărbatul ăsta am semnat. Pe bărbatul ăsta îl merit.).

Ceea ce nici unul nu ia în calcul în momentul în care pornesc în aventura căsniciei e faptul că nici o relație nu te lasă întreg. Nu se poate să fii într-o relație și, în același timp, să continui să fii tu însuți. A doua chestie pe care oamenii nu o iau în calcul, dar pe care personajele lui Gillian Flynn o conștientizează acut și ne fac și pe noi să luăm seama la ea, este acest fel în care poveștile ne construiesc. Credem că avem nevoie de povești ca să ne relaxăm, ca să evadăm, ca să trăim și alte vieți, dar, de fapt, avem nevoie de povești ca să ne construim ca oameni, ca relații, ca părinți… Mereu auzim cum nevoia de povești este fundamentală firii umane, dar nimeni nu-și imaginează cât de fundamentală e nevoia asta, faptul că nevoia noastră de povești ne construiește pe noi înșine și realitatea în care (alegem să) trăim.

Lui Amy îi plăcea să-și amintească istorii cu bărbați obsedați de ea. Îi descria pe urmăritori cu voce scăzută la un pahar de vin, în diferite etape ale căsniciei noastre – bărbați care erau încă pe-acolo, gândindu-se necontenit la ea și dorind-o. Bănuiesc că poveștile erau cam exagerate: bărbații apăreau întotdeauna periculoși, dar până la un punct – suficient cât să mă îngrijorez, dar nu îndeajuns cât să fie nevoie de implicarea poliției. Pe scurt, o lume de poveste unde puteam fi eroul cu piept lat al lui Amy, apărătorul onoarei sale. Amy era prea independentă, prea modernă ca să poată admite adevărul: voia s-o facă pe domnița la ananghie.

Vrem să fim eroi și eroine, cavaleri și domnițe, dar nu suntem dispuși să plătim și prețul pe care-l cer aceste fantezii. Cavalerii își doresc domnițe cu nevoia de a fi salvate, dar la pachet cu salvarea vine și închiderea într-un turn, superofertă („Fantezia finală a cavalerului în armură albă: o răpește pe prințesa chinuită, o duce departe de situația mizerabilă și o plasează sub augusta lui protecție într-un castel în care nu poate intra decât el”). Domnițele ar vrea să fie salvate, dar nu și să nu accepte dominația salvatorului („Eu mă gândesc la un alt fel de control. Mă gândesc la controlul deghizat în grijă: ia un pulover că-i rece, draga mea, haide, poartă-l, să se potrivească cu viziunea mea”).

Vise de eroi, vise de eroine, vise toxice de fericire și perfecțiune, o casă mai bună, o mașină mai performantă, un cadou de Crăciun mai deosebit, o cină romantică ce nu arată niciodată ca-n filme, o pastă de dinți ce nu albește dinții ca în reclame… Cât suntem dispuși să plătim pentru visele noastre?  

Fata dispărută, Gillian Flynn, Editura Trei, 2013, trad. Bogdan Perdivară, col. „Fiction Connection”