• „Cine uită nu merită” - Nicolae Iorga

„Sfârșitul bibliotecii mele”, de Alberto Manguel (fragment în avanpremieră)

„Sfârșitul bibliotecii mele”, de Alberto Manguel (fragment în avanpremieră)

O nouă carte scrisă de Alberto Manguel, despre biblioteci și despre plăcerea lecturii – o carte pe care bibliofilii o vor adora.

Îndrăgostitul de lectură care a scris Biblioteca nopții și Istoria lecturii se întoarce mereu la propriile creații schimbătoare, efemere, și totuși mărturii ale eternității: revizitându-și bibliotecile, se revizitează pe sine. Ultima „cochilie” dintr-un prezbiteriu de pe Valea Loarei nu este nicidecum un sfârșit, ci începutul unei povești noi, al unei ordini noi și, mai ales, al unei căutări noi, în compania prietenilor. Însoțindu-l pe Manguel, o să vă întâlniți și cu Ovidiu, Dante, Cervantes, Lewis Carroll, Kafka, Borges sau Walter Benjamin. O să vizitați legendara Bibliotecă din Alexandria, o să pătrundeți în biblioteci personale și publice, anonime sau celebre, și o să meditați, împreună cu autorul, la dragostea pentru cărți.

„Iubesc bibliotecile publice și ele sunt primele locuri pe care le vizitez când mă aflu într-un oraș pe care nu-l cunosc. Dar nu pot lucra fericit decât în propria mea bibliotecă, cu propriile mele cărți sau mai degrabă cu acele cărți despre care știu că sunt ale mele. Poate că e un soi de fidelitate ancestrală în asta, un fel de domesticitate zgârcită, o trăsătură a caracterului meu, mult mai conservatoare decât ar fi putut admite tinerețea mea anarhică. Biblioteca îmi era cochilie.” (Alberto Manguel) 

Alberto Manguel s-a născut în anul 1948 la Buenos Aires, dar a crescut la Tel Aviv, unde tatăl său a fost primul ambasador argentinian în Israel. La șapte ani, când familia lui s-a întors în Argentina, a învățat spaniola, până atunci vorbind doar în engleză și germană cu guvernanta. La șaisprezece ani, în timp ce lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires, l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, deja orb la vremea aceea, care l-a rugat să vină la el acasă și să îi citească. Manguel i-a citit vreme de patru ani, până în 1968, relația stabilită astfel între cel doi influențând decisiv destinul tânărului. Din 1970, Manguel a trăit în Franța, Anglia, Italia, Tahiti, a citit enorm, a scris articole și eseuri, a tradus și a editat cărți, a ținut conferințe la diferite instituții educaționale. În 1980 a elaborat împreună cu Gianni Guadalupi The Dictionary of Imaginary Places, fascinant catalog al locurilor imaginare din literatura lumii. În 1983 a coordonat impresionanta antologie Black Water. The Book of Fantastic Literature. De-a lungul anilor a scris romane, a realizat antologii de proză și nu numai, a publicat volume de eseuri, cele mai recente fiind The Traveler, the Tower, and the Worm: the Reader as Metaphor (2013) și Curiosity (2015). Istoria lecturii (1996) și Biblioteca nopții (2006), ambele publicate la Editura Nemira, rămân printre cele mai importante cărți ale sale. 

 

Sfârșitul bibliotecii mele, de Alberto Manguel (fragment în avanpremieră)

 

Străvechiul hambar, ale cărui pietre purtau semnătura zidarilor din secolul al XV-lea, mi-a adăpostit cărțile timp de aproape cincisprezece ani. Sub tavanul din bârne măcinate, am strâns supraviețuitoarele multor biblioteci precedente, începând chiar cu cele din copilărie. Aveam doar câteva cărți pe care un bibliofil serios le-ar fi considerat valoroase: o Biblie anluminată, dintr-un scriptoriu german din secolul al XIII-lea (cadou de la romancierul Yehuda Elberg), un manual pentru inchizitori din secolul al XVI-lea, câteva cărți de artă contemporană, foarte puține ediții princeps rare și multe exemplare cu autograf. Dar îmi lipseau (și îmi lipsesc în continuare) fondurile și cunoștințele necesare pentru a deveni un colecționar profesionist. În biblioteca mea, ediții lucioase și noi de la Penguin stăteau fericite alături de severi patriarhi legați în piele. Cărțile cele mai prețioase pentru mine erau exemplare cu valoare personală, cum ar fi una dintre primele cărți pe care le-am citit, o ediție din 1930 a Basmelor Fraților Grimm, tipărită cu sumbre caractere gotice. Mulți ani mai târziu, amintiri din copilărie aveau să se trezească la viață ori de câte ori întorceam paginile îngălbenite.

Mi-am aranjat biblioteca în funcție de propriile nevoi și prejudecăți. Spre deosebire de o bibliotecă publică, a mea nu avea nevoie de coduri comune, pe care să le înțeleagă și să le împărtășească și alți cititori. O anume logică trăsnită îi structurase geografia. Secțiunile ei majore erau determinate de limba în care erau scrise cărțile: adică, fără a face o separare pe genuri, toate cărțile scrise în spaniolă sau în franceză, în engleză sau în arabă (în această ultimă limbă nu pot nici citi, nici vorbi) stăteau grupate ca atare pe câte un raft. Mi-am permis, însă, multe abateri. Anumite subiecte – istoria cărții, comentarii biblice, legenda lui Faust, literatura și filosofia Renașterii, gay studies, bestiarii medievale – primiseră secțiuni separate. Anumiți autori și anumite genuri erau privilegiate: am adunat mii de romane polițiste, dar numai câteva romane de spionaj, mai mult Platon decât Aristotel, operele complete ale lui Zola și poate doar un Maupassant, tot ce au scris John Hawkes și Cynthia Ozick, dar aproape niciun autor de pe lista de bestselleruri New York Times. Țineam pe rafturi zeci de cărți foarte proaste, pe care nu le aruncam, în caz că aș fi avut nevoie de un exemplu de carte foarte proastă. Balzac, în Vărul Pons, a oferit o explicație pentru acest comportament obsesiv: „O obsesie este o plăcere care a obținut statutul de idee.“

În vreme ce noi eram conștienți că suntem doar paznicii grădinii și ai casei, cărțile simțeam că sunt ale mele, făceau parte din cel ce eram. Vorbim despre anumiți oameni care șovăie să dea o mână de ajutor sau să-ți acorde atenția lor; eu rareori dau o carte. Când vreau ca cineva să citească o anumită carte, cumpăr un exemplar și i-l fac cadou. Cred că a împrumuta o carte este un îndemn la furt. În biblioteca publică a uneia dintre școlile unde am învățat se afla acest anunț, deopotrivă discriminatoriu și generos: „ACESTEA NU SUNT CĂRȚILE TALE: ELE APARȚIN TUTUROR.” Un asemenea anunț nu ar exista în biblioteca mea. Biblioteca mea a fost, pentru mine, spațiu cu totul privat, care mă cuprindea și mă oglindea totodată.

Pe când eram copil, în Israel, unde tatăl meu era ambasadorul Argentinei, mă duceau adesea să mă joc într-un parc care la intrare părea o grădină bine îngrijită și se termina cu o serie de dune nisipoase. Țestoase uriașe își croiau drum de-a lungul său, lăsând dâre gingașe în urma lor, pe nisip. Odată am găsit o țestoasă a cărei carapace fusese ruptă în două, iar jumătate din ea, smulsă. Parcă mă țintuia cu ochii ei bătrâni, în timp ce se târâia, pe dunele de nisip, spre marea care se vedea în vale, privată de ceva ce o definise și o protejase.

Am simțit adesea că biblioteca mă explica, îmi oferea un sine mobil, care, în decursul timpului, se transforma în mod constant. Și totuși, relația mea cu bibliotecile a fost mereu una ciudată. Ador interiorul unei biblioteci. Ador clădirile publice care joacă rolul de embleme ale identității pe care o societate și-o asumă, fie ele impozante ori discrete, intimidante ori familiare. Ador șirurile nesfârșite de cărți ale căror titluri scrise pe vertical încerc să le descifrez, citindu-le (n-am înțeles de ce) de jos în sus în engleză și italiană și de sus în jos în germană și spaniolă. Ador sunetele înfundate, tăcerea îngândurată, lumina difuză a lămpilor (mai ales dacă sunt din sticlă verde), mesele lustruite de coatele a generații de cititori, mirosul de praf, hârtie și piele sau pe cel mai nou, al carcaselor de computer, din plastic, ori de produse de curățare cu aromă de caramel. Ador ochiul atotvăzător de la biroul de informații și solicitudinea sibilinică a bibliotecarilor. Ador cataloagele, în special vechile sertare cu fișe (acolo unde încă supraviețuiesc), care conțin ofrandele tipărite sau mâzgălite. Când mă aflu într-o bibliotecă, orice bibliotecă, am senzația că sunt transportat într-o dimensiune pur verbală printr-un truc de magie pe care nu l-am deslușit niciodată. Știu că povestea mea integrală, adevărată, se găsește undeva pe acele rafturi, iar tot ce-mi trebuie sunt timpul și norocul de-a o găsi. Povestea mea îmi scapă pentru că nu este niciodată încheiată.

Sfârșitul bibliotecii mele, de Alberto Manguel, Editura Nemira, trad. Bogdan-Alexandru Stănescu, 2019



Articole asemănătoare

VORPAL – noua colecție de poezie a editurii Nemira, coordonată de Svetlana Cârstean

Editura Nemira lansează în această toamnă VORPAL, o colecție de poezie coordonată de Svetlana Cârstean. Primele două titluri din colecție sunt: „Dodii”, de Florin Dumitrescu, și „Sisteme de fixare și prindere”, de Ștefania Mihalache.

Nemira și Nemi la Bookfest 2017

Editurile Nemira și Nemi participă la Salonul Internațional de carte Bookfest, în perioada 24-28 mai, la Romexpo, cu cărți noi, evenimente și prețuri promoționale.

„Cavalerul celor Şapte Regate”, de G.R.R. Martin (fragment în avanpremieră)

Pe 6 octombrie are loc lansarea internaţională a unui volum de povestiri scrise de George R.R. Martin – „Cavalerul celor Şapte Regate” – ca prequel pentru seria fantasy „Cântec de gheaţă şi foc”, iar ediţia românească tradusă la Editura Nemira apare în librării simultan cu ediţia în limba engleză.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu