Povești repovestite, despre „Și v-am spus povestea așa”, de Florin Bican

În drum spre Sinaia, dacă faci stânga spre Posada, urmând drumul îngust plin de căruțe, s-ar putea să ajungi în Fantascalia la timp pentru a sărbători Paștele Cailor. Și, dacă ai noroc să ajungi la timp, vei putea participa la întâlnirea anuală a eroilor de poveste, care se adună pentru a asculta o poveste împletită din mai multe povești… Cam ăsta e punctul de pornire al cărții lui Florin Bican, Și v-am spus povestea așa: o familie obișnuită (mama, tata și copilul), în drum spre Sinaia, se abat puțin de la drum și se trezesc în mijlocul unei povești, cum altfel?, incredibile. 

Așa aflară ei de la veselii lor însoțitori, al căror număr sporea cu fiecare pas, că o dată (ca niciodată) pe an, eroii poveștilor se adună să asculte o poveste împletită din mai multe povești. Ascultând-o, își aduc mai bine aminte cine sunt și, renăscuți din cuvintele poveștii ascultate, pot da viață mai departe propriei lor povești. Altfel s-ar ofili, și odată cu ei s-ar ofili și povestea lor.

În fiecare an se povestește alt mănunchi de povești, iar povestitorul este de fiecare dată altul. Anul acesta venise rândul poveștilor cu cai năzdrăvani – de aia se numea sărbătoarea „Paștele Cailor”. Dar cine va spune povestea, nu vor ști până când nu dau semnalul câinii din Giurgiu.

Inclusă la categoria „Cărți pentru copii” (7-12 ani, dar și 12+), cartea va fi, în mod sigur, interesantă pentru aceștia, dar sunt convinsă că va fi absolut savuroasă pentru adulți. Într-un stil lejer, amuzant și jucăuș, Florin Bican amestecă basmele și poveștile populare românești pe care a trebuit să le învățăm pentru diferite examene (începând, evident, cu acea lungă definiție a basmului) și să le prezinte dintr-o perspectivă surprinzătoare: cea a calului năzdrăvan care-i însoțește pe toți eroii și Feții-Frumoși. Mi s-au părut absolut savuroase rescrierea Poveștii lui Harap-Alb și a Luceafărului (Hiparion), iar demersul lui Florin Bican poate fi considerat o tentativă reușită de recuperare a literaturii școlare. Părerea mea e că ora de literatură română va fi mult mai interesată și mai atractivă dacă basmul lui Creangă va fi citit în paralel cu versiunea povestită de cal în Și v-am spus povestea așa. Iar Luceafărul va coborî în sfârșit („cobori în jos”, da?) din sfere lui înalte și se va apropia puțin mai mult de cititori prin Hiparion.

A fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată, un cal cu aripi îngerești, cu coama-nvolburată. Și calul ăsta sunt chiar eu, cum cred c-ați priceput; dar nu am fost așa mereu... S-o luăm de la-nceput: eu n-am prea fost interesat de zborul acrobatic în slujba vreunui împărat. Nici n-am mâncat jeratic. De mic, păduri cutreieram și-n adieri ușoare de frunze ce foșneau pe ram, dormeam lângă izvoare... Urmând al valurilor glas, în unda străvezie, sub vraja calului Pegas, ghiceam o poezie și-o repetam de multe ori, cu voce lină, clară, să pot pe toată, până-n zori, s-o-nvăț pe dinafară. Căci nu voiam să-nvăț să fac minuni de vitejie. Un singur lucru mi-era drag – eterna poezie. Când mama mea s-a lămurit că-s língav și cúsurgiu, mi-a tras un ghiont de-am auzit cum latră câinii-n Giurgiu. Și, fascinat de ghiersul lor, am fugit de-acasă, spre încotro-și uneau în cor cântarea lor duioasă.

De asemenea, autorul combină subtil elemente tradiționale ale basmului, cu detalii din viața noastră de oameni moderni, reușind astfel, să trezească la viață tradiția și să îmbogățească realitatea. De exemplu, salatele din Grădina Ursului, sunt, cum altfel?, „super-salate”, ursitoarele nu sunt niște animatoare angajate cu ora la botez, iar Sfânta Duminică își scoate certificat de cerșetoare de la logofătul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, căzând la învoială cu el să-i dea două treimi din câștig…

Grijuliu să nu-l piardă din ochi nici o clipă, împăratul s-a nimerit să fie treaz și când au venit ursitoarele. Pe vremea aceea, ursitoarele nu erau, ca azi, niște pițipoance îmbrăcate în voaluri fistichii de mătase sintetică și angajate cu ora de la agențiile de protocol ca să fluture baghete de plastic peste pruncul neajutorat, sub privirile lăcrămos-alcoolizate ale liotei de petrecăreți, în timp ce se întreabă una pe alta din colțul gurii, „Cât mai stăm, fată?”

Relaxantă și amuzantă, povestea poate fi înțeleasă și gustată de copii – avem eroi, avem animale vorbitoare, avem lumi fantastice în care se luptă binele și răul, avem de toate –, dar ironia din spatele întâmplărilor și replicilor poate fi apreciată cel mai bine de copiii mari. De exemplu, plecat la drum pentru a ajunge la Verde-Împărat, Harap-Alb se întâlnește cu Spânul care-l avertizează asupra primejdiilor care-i pândesc în codru la tot pasul: „Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Godzillă, Păsări-Lăți-Lungilă și câte altele…”. Iar ceea ce trebuia să fie o readucere aminte a unor lucruri dinainte știute se transformă, prin includerea unui singur element neașteptat, într-o foarte plăcută surpriză. Lectura se animă dintr-o dată, orizontul de așteptare al cititorului e dat peste cap, începi să zâmbești și citești mai departe cu și mai mult interes. Și, de la început până la final, cartea e plină de surprize d-astea care-ți dau peste cap așteptările și-ți subminează obiceiurile de cititor leneș, obligându-te să-ți amintești, să te implici în lectură și să lași orice lucruri dinainte știute deoparte și să te lași surprins. Nu știu alții cum sunt (că tot  vorbim de clasici), dar mie îmi place la nebunie când scriitorul reușește să mă păcălească și să-mi arate că nu le știu chiar pe toate.  

Cu așa adunătură, n-avea cum să ne fie mersul lin. Fiecare cu damblaua lui: Gerilă respira de-i plezneau chakrele, Flămânzilă își număra pașii cu voce tare, de ne amețise de cap, Setilă, când nu-și lua seama, începea iar să se tânguie de sete, până mă uitam urât la el și-i spuneam că dacă nu tace n-are decât să soarbă apă din bălți, că bere de la împăratul Gambriniu nu mai pupă. Lui Ochilă îi mai alunecau ochelarii de pe ochi și-ncepea să turuie despre toate văzutele și nevăzutele de ni se făcea părul măciucă, iar Păsări-Lăți-Lungilă privea cu jind la pălăria lui Harap-Alb și nu se oprea din gemut până când nu mai căpăta o frecție cu propolis pe șale.

Mi-au plăcut foarte mult trecerile subtile de la serios la amuzant, felul în care au fost combinate poveștile și, mai ales, felul în care Florin Bican „modernizează” Cosânzelene. Reduse la rolul de spectatoare pasive la luptele pe care le dau eroii pentru a le salva sau cuceri, eroinele din Și v-am spus povestea așa se dovedesc a nu mai fi, de fapt, atât de neajutorate. Iar Cosânzenele nu sunt singurele personaje recuperate și personalizate. Frații lui Harap-Alb, mama lui Prâslea cel Voinic veșnic în căutarea merelor de aur, nunta furnicilor (o combinație între Călin, file din poveste și Povestea lui Harap-Alb), chiar și Spânul sau Sfânta Duminică, sunt, rând pe rând, scoși din stereotipia în care i-au îngropat basmele populare și programa școlară.

Dar n-am apucat noi să mergem prea departe, că, hop, iar ne trezim c-un spân înainte. Mie mi se părea că-i tot ăla, deși îmbrăcat altfel, iar calul lui părea mai împlinit. Însă tot a moarte mirosea. Mi-am zis că toți spânii or fi semănând între ei.

Ne urează și ăsta bună calea, cu un glas miorlăit de ziceai că l-a dat pe tocilă, și zor-nevoie să se bage și el călăuză la noi. Că-i amărât și numai de stăpâni câinoși a avut parte, că muncește cât paișpe, că știe tabla-nmulțirii și capitalele tuturor împărățiilor din lume, că numai el cunoaște drumul prin codru și obiceiurile lighioanelor ce-l bântuie, și tot așa…

Că mă și-ntrebam, dacă-i așa priceput la toate, cum de nu-și găsise o slujbă mai de doamne-ajută pân-atunci.

În povestea lui Florin Bican nu doar eroii sunt eroi. Ca și oamenii, fiecare personaj își are propria poveste și propria versiune asupra lumii. Iar o modalitate simplă de a trezi la viață toate aceste personaje e chiar cea de a încerca să reimaginezi lumea basmului din perspectiva lor. Mi-a adus aminte de un film de animație după Scufița-Roșie, apărut acum câțiva ani, și care, la fel, se juca cu viziunile paralele, spunând o poveste diferită din perspectiva fiecărui personaj. La noi s-a tradus, Lupul, scufița și enigma, în engleză e Hoodwinked și am râs copios când l-am văzut. Tocmai prin faptul că este unul dintre cele mai stereotipe genuri literare basmul lasă loc inventivității și imaginației: ai schema gata făcută (absolvenții de filologie își amintesc, desigur, Morfologia basmului a lui Vladimir Propp), așa că poți broda la infinit pe marginea ei. Granițele îți oferă siguranță așa că, în mod paradoxal, tocmai stereotipia basmului e cea care oferă nenumărate posibilități de reinterpretare.

Mie mi-a plăcut mult, mult, cartea asta. Și m-am bucurat nu doar pentru experiența literară pe care mi-a oferit-o, ci și pentru că o astfel de carte (adresată copiilor și care folosește drept materie primă elemente ale literaturii române) a fost scrisă de un autor român pentru cititorii români. Și că tot am vorbit de clasici, nu strică să ne amintim că „traducțiunile nu fac o literatură”, așa că, fie că sunteți copii mai mici sau mai mari, acordați-vă puțin răgaz și răsfoiți Și v-am spus povestea așa.

Povestea lui Florin Bican este însoțită grafic de minunatele ilustrații ale lui Mircea Pop care adaugă propria interpretare unor întâmplări și personaje pe care credeam că le cunoaștem. De asemenea, pe Florin Bican îl puteți cunoaște mai bine și din două interviuri apărute recent, unul în Dilema Veche și celălalt pe blogul lui Răzvan van Firescu, Colț firesc de refugiu.

Și v-am spus povestea așa: Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși, de Florin Bican (după o idee de Dragan Ibrahimovici), ilustrații de Mircea Pop, Ed. Arthur, 2014