O poveste modernă despre eroi și antieroi, despre călăuze și rătăciri, dar și despre internet, fizică cuantică, preistorie și încălzire globală. Și despre o pisică. Care există și nu există.
Folosindu-se de convenția literară a manuscrisului găsit, romanul pune în paralel existențele a două femei (o adolescentă japoneză, Nao, și o scriitoare americană trăind în Canada, Ruth) despărțite atât temporal, cât și spațial. Găsind întâmplător pe o plajă pustie jurnalul lui Nao (scris într-un carnet făcut dintr-o ediție franceză a romanului lui Proust, În căutarea timpului pierdut, detaliu deloc inocent în evoluția romanului), Ruth se trezește, inițial involuntar și apoi din ce în ce mai obsesiv, într-o odisee de recuperare a unor întâmplări și a unui timp care au fost așternute pe hârtie pentru ea, dar fără ca ea să știe.
Două evenimente marcante pentru istoria recentă despart timpul prezent al celor două protagoniste: jurnalul lui Nao a fost scris cândva după atentatele de la 11 septembrie, iar Ruth îl citește după tsunami-ul care a devastat coasta de Est a Japoniei, urmat de dezastrul nuclear de la Fukushima. Cele două timpuri prezente (unul la persoana I singular în jurnalul lui Nao și unul la persoana a III-a singular, pentru Ruth) alternează, formând, în cele din urmă, unul sigur: timpul prezent al lecturii. Într-un anumit fel, Ruth Ozeki reușește să spună într-un mod inedit chiar povestea literaturii prin intermediul celor trei personaje principale ale sale: scriitorul, cititorul și povestea care se naște la întâlnirea dintre ei.
Ca orice alt scriitor, Nao își scrie jurnalul pentru un cititor. Nu pentru unul anume, nu știe cum va fi acesta, însă tot efortul ei este îndreptat către un cineva din viitor care va-i găsi carnetul și va decide că gândurile ei merită efortul de a fi citite. Iar din acel moment povestea ei va exista. Însă tot atunci ea nu va mai fi în continuare doar a ei. Va aparține în egală măsură și cititorului. Pentru că tocmai asta spune imaginea foarte frumoasă a blocajului cititorului, „cititorul înfruntând pagina goală”, și anume că povestea este tributară atât scriitorului, care o așterne pe hârtie, cât și cititorului, care, prin actul lecturii, o face să existe.
Scrisul a fost dintotdeauna văzut și ca o formă a nemuririi sau, măcar, ca o mică victorie în fața morții (cum e în povestea Șeherezadei: moartea vine atunci când ni se termină toate poveștile). Într-un fel, acesta este și motivul pentru care tânăra Nao începe să-și aștearnă gândurile pe hârtie: pentru a spune povestea fantasticei sale bunici Jiko, ca lumea să nu o dea uitării, și apoi să se sinucidă pentru că lumea nu-i oferă nici un motiv pentru a mai continua să trăiască. Însă pe măsură ce lectura avansează descoperim în jurnal mai degrabă o încercare a tinerei de a înțelege lumea, de a-și exprima temerile și confuziile adolescentine, dar și dorința ei profundă de a găsi un ascultător, chiar și imaginar.
Ar putea părea ușor ciudată alegerea de a-și scrie relatarea de mână, pe hârtie, în condițiile în care orice blog i-ar fi putut asigura o vizibilitate și o răspândire mult mai mare, pe lângă garanția „nemuririi” în spațiul virtual. Ceea ce o oprește însă este tocmai această imagine a oamenilor care, pentru a-și da lor înșiși certitudinea existenței, își postează neîncetat gândurile pe care, de fapt, nimenu nu mai are timp să le citească:
Mă întrista să mă surprind prefăcându-mă că tuturor din spațiul cibernetic le pasă de ce gândesc eu, când realitatea e că nimeni nu dă doi bani. Și când înmulțeam sentimentul ăsta de tristețe cu milioanele de oameni care stau în micile lor camere singuratice, scriind cu furie și postând pe micile pagini singuratice, pe care nimeni nu are timp să le citească pentru că sunt toți atât de ocupați să scrie și să posteze, simțeam că mi se frânge inima.
Nao a intuit bine: există o diferență fundamentală între cititorul din fața calculatorului și cel care ține o carte în mână. Când citim online avem tendința să ne grăbim, să citim pe diagonală, să „înregistrăm” mecanic niște informații pe care presupunem că le vom putea accesa în viitor. Nimic mai fals, întrucât internetul nu te ajută să ții minte, te ajută să uiți (memoria spațiului virtual fiind formată din „toate lucrurile pe care le-am uitat”). Spre deosebire de mediul online, cartea propune o altă experiență de lectură, una în care ai timp să zăbovești, să reflectezi, să răsfoiești, să revii asupra textului. În plus, în continuare cartea și scrisul de mână oferă acel dram de autenticitate, de umanitate, necesar pentru ca noi să simțim că, în la capătul celălat, dincolo de timp și de ocean, dincolo de orice bariere materiale, se află tot un om („Literele de tipar sunt previzibile și impersonale, transmițând informația privirii unui cititor ca într-o tranzacție mecanică. Scrisul de mână, prin contrast, opune rezistență privirii, își dezvăluie înțelesul cu lentoare și este la fel de intim ca pielea”). Și chiar dacă nu ajungi să cunoști la propriu omul respectiv, acest sentiment e suficient pentru a-ți transmite cel mai important mesaj: nu suntem singuri. Deși mijloacele tehnice au dus la o revoluție fără precedent în istoria omenirii a mijloacelor de comunicare, omul nu e încă pregătit (va fi vreodată?) pentru o astfel de „socializare”. În mijlocul gălăgiei din spațiul virtual, asaltat de texte și imagini fără legătură între ele, cu sute, mii de „prieteni” pe care nu ajungi să-i cunoască niciodată, oamenii comunică, dar nu se mai comunică.
Timpul pierdut, timpul visat, timpul regăsit, sentimentul tuturor „că-și pierd timpul”, curgerea timpului, ființe ale timpului, dificultatea de a mai vorbi cu oamenii „în timp real” (față în față sau la telefon), să te lași pătruns de timp, timpul pe internet („o bâlbâială temporală, o stare acută de epuizare, o senzație de precipitare și de rămânere în urmă, simultan”), sentimentul de „alunecare” în afara timpului... tot romanul e o meditație pe tema timpului, începând cu titlul. Ruth Ozeki spune o poveste nu despre ci pentru timpul prezent. O poveste în care timpul prezent, cel al ființării, este protagonistul. O poveste care ar trebui să fie povestea fiecăruia și care spune că ar trebui să găsim puterea de a nu mai căuta timpul pierdut, timpul posibil, timpul regăsit și să încercăm să trăim ceea ce ignorăm de obicei: timpul prezent. Prezentul ar trebui să fie mereu asemănător acelui timp verbal specific limbii japoneze, imposibil de tradus și în care „este imposibil să fii supărat când îl folosești”: „timpul gratitudinii”. Însă pentru că vorbim de o poveste trebuie să mai ținem minte un lucru important, și anume că e bine să lăsăm ușa deschisă misterului, magiei, necunoscutului, neștiutului, și să nu ne lăsăm conduși de obsesia modernă de a clarifica tot, de a cunoaște tot. Pisica lui Schrödinger vă poate ajuta să înțelegeți mai bine de ce. Pisica aceea care există și nu există.
Manga, Marcel Proust, feminism, kamikaze, teoria cuantică a lumilor multiple, nesiguranța adolescenței, Fukushima, zen și zazen, conexiune, război, conștiință, sinucidere, Xbox, pisica lui Schrödinger, singurătate, prietenie, internet, 9/11, timp, sensul vieții, filozofie, meditație, otaku, Social Media, pleistocen, poluare, curenții din Pacific, dezastru nuclear, entaglament cuantic, vortex... pare uimitor cum a reușit Ruth Ozeki să adune într-un mod coerent toate subiectele astea între paginile romanului. Deși aparent disparate și distanțate toate fac parte din peisajul fărâmițat al lumii contemporane în care toate lucrurile par că se amestecă, se ating și se distanțează constant, totul în același timp. Poveste pentru timpul prezent mi s-a părut o foarte frumoasă poveste despre singurătatea individului în imensitatea satului global. Într-o lume care comunică și se comunică neîncetat, indivizii realizează (cei care reușesc să facă asta) că nu mai e nimeni care să asculte și descoperă că „nimic nu e mai trist decât spațiul virtual când te trezești că plutești la întâmplare, singur cuc, vorbind cu tine însuți”.
Poveste despre timpul prezent, de Ruth Ozeki, Ed. Polirom, 2013, trad. Ana-Maria Lişman, col. „Biblioteca Polirom. Actual”
(Recenzie de carte apărută inițial în LaRevista, pe 18 decembrie 2013)
Scrie un comentariu